În 2012, într-un interviu incendiar, acad. Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre ultimii mari specialiști în viața și opera lui Eminescu, distrugea ultimele mituri despre relația din ultima perioadă dintre „nestăpânitul” gazetar Eminescu și fostul său mentor literar și protector, lucid-cinicul Maiorescu.

(…)- Informaţii „de la faţa locului”, de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă. (…) Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu într-un mod nemeritat să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de  poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.  

- Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă „se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”. 

- În 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

- Epureanu întocmeşte noul Program al partidului, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că „Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi „stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu - care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul Timpul - se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că poziţia lui Epureanu şi a lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului Timpul, perioadă când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar (…).

Prin iarna lui 2012, îi făceam o vizită lui Andrei Gheorghe la vila lui din apropiere de Jolie Ville, în Pipera, ca să-i iau un interviu despre evoluția pieței de media din România de după 1990. Materialul era destinat unei rubrici de tip Forum în revista pe care o conduceam pe atunci, Tabu, și pornea de la faptul incontestabil că Andrei Gheorghe fusese unul dintre principalii actori ai revoluției radioului românesc după 1995, în special prin ceea ce făcuse la Pro FM.

Fiică a unei cântărețe cunoscute (Doina Spătaru, partenera de scenă a lui Petre Geambașu și verișoara primară a lui Dan Spătaru), ea însăși interpretă de mare talent (poate cel mai bun produs de la „Școala Vedetelor” proiectul de televiziune al lui Titus Munteanu), Mălina Olinescu se afla – la 37 de ani – la o mare răscruce de drumuri.

Marin Preda a rămas în istorie pentru capodoperele sale – între care „Moromeții”, „Delirul” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” – dar și, din nefericire, pentru modul grotesc în care a sfârșit. Oficial, cauza morții a fost „sufocare cu propria vomă după consumul unei sticle de whisky”, însă multe voci susțin cu totul altceva, anume că ar fi fost lichidat de serviciile secrete (KGB-ul sovietic sau Securitatea noastră – ori amândouă împreună?) pentru anumite opinii „neconvenabile” exprimate în scrierile sale, în special reabilitarea Mareșalului Antonescu în „Delirul”.

În istoria culturii noastre, umbrele „pajerelor” și viselor de mărire mateine reprezintă un caz aparte. A fost efectiv strivit de personalitatea copleșitoare a tatălui său, scriitor de geniu (și primul, din România, care a reușit să trăiască din scris, negociindu-și la sânge Momentele și Schițele cu cei de la ziarul Universul), om de afaceri perseverent (deși, unul de succes, berăriile sale neaducându-i beneficiile sperate, până la urmă pierzând bani la Academia „Bene Bibenti” şi Gambrinus, cele mai celebre localuri deschise de el, fiind salvat de creditori doar prin intervenția discretă a Regelui Carol I), ins racordat permanent la tensiunea prezentului și, nu în ultimul rând un mare cuceritor al etern-melodramaticului feminin (despre virilitatea sa putând depune mărturii emoționante cohorte de femei, de la Veronica Micle a amicului Eminescu la juna Cella Delavrancea, cu care și-a și încheiat cariera erotică - chiar și viața! - la Berlin, într-o fatală sincopă amintind de „boala lui Calache” sau infarctul fatal în timpul actului).