Este o după-amiază mohorâtă, obişnuită de duminică. Citesc Solenoid, pe care am cumpărat-o acum două ore dintr-o librărie dintr-un mall. Mi-a fost teamă de ea, o teamă ciudată, inexplicabilă, de necunoscut, de potenţiala neputinţă de a-i descifra misterele şi universul, şi totuşi, văzând-o solitară pe un raft şi atrasă de coperta minimalistă, în culori reci, am extras-o cu nesaț din cadrul ei impersonal, am deschis-o aleatoriu şi n-am mai putut s-o las jos.
În ciuda coperţii uşor avariate (pentru care am negociat chiar un discount de 10%), am luat-o acasă, arzând de nerăbdare să o deschid vorace şi să-i încep disecţia. Să-i penetrez măruntaiele şi să pătrund cu poftă nemăsurată în acel mistic interior al ei asemenea unui mădular înfometat explorând vintre necunoscute.
O uşoară decepţie pluteşte în aer. Aşteptările mi-au fost înşelate din nou. Iubirea pe care o caut cu înfrigurare întârzie să apară. Până şi relaţiile platonice cu sexul opus îmi sunt refuzate. Nu greşesc cu nimic, în definitiv, şi totuşi mi se împută greşeli. Sunt prea una, prea alta, prea nu-ştiu-cum, prea puţin din ce-ar-trebui-să-fiu, prea… supercalifragilisticexpialidocious. Prea bună, şi totuşi nu suficient. Pentru nimeni. Aparent, încă nu mi-am găsit locul în lume, încă nu reuşesc să încap în acelaşi pat al lui Procust pe care și eu, poate inconştient, îl forţez asupra celorlalţi. Da, ştiu, va veni şi timpul meu, dar până atunci…
Până atunci, în jurul meu e linişte deplină. Şi de ce n-ar fi liniştea ceva de apreciat, la urma urmelor? Ce e în neregulă cu dimensiunea spaţială care se poate propaga la nesfârşit, rămânând totodată cufundată în aceeaşi lipsă a sunetului, atât de acută, încât singurele zgomote care răzbat până la mine nu sunt din imediata mea vecinătate, ci de la unu, chiar două etaje mai jos?
Citesc, şi deşi mintea mi se aprinde vie de atâtea cuvinte care prind viaţă, fie şi doar în gând rostite, urechile îmi ţiuie din cauza liniştii nefireşti de adânci. Parcă am rămas singură pe lume, indiferent de spaţiu, indiferent de timp. Fie zi sau noapte, singurătatea e perpetuă, e mereu prezentă, în ciuda oricărei schimbări a decorului. Îmi sapă continuu în creier, în mațe, în suflet, până când nu mai disting lumina de întuneric, binele de rău, viaţa de absenţa vieţii. Îmi anulează simţurile, văzul, auzul, tactilul, toate devin totuna şi nu mai ştiu nici eu cine sunt şi ce vreau. De la mine, întâi de toate, apoi de la ceilalţi, aceleaşi victime, şi eu odată cu ele, ale patului – societate ce încearcă să ne uniformizeze.
Ciudat. Tindeam spre extraordinar, spre senzaţional, orice opus banalului, mă luptam cu înverşunare, în fapte şi în idei, împotriva monotoniei şi a normalului – dar cine poate defini normalitatea?! – şi acum, iată, încep să mă opun eu mie. Încep să vreau ce nu voiam până acum. Să tânjesc anume după acel ceva după care pare că tânjeşte toată lumea. Firescul, cotidianul, monotonia cea de toate zilele. Stabilitatea.
Atâţia ani am trăit cu frica-n sân că aşa-zisa stabilitate e sinonimă cu statul pe loc, cu stagnarea. Nu am luat în calcul fericirea care poate izvorî dintr-o asemenea stare de spirit. M-am pierdut în cuvinte şi în idei, în scenarii şi fantezii, am pierdut din vedere realitatea, organ viu, pulsând, cu frumoasa ei banalitate. Cu frumoasa ei monotonie, pe care, în ciuda convingerilor mele, de care abia acum îmi dau seama că au fost atât, atât de greşite, prea puţini dintre noi ajung, de fapt, să se bucure într-adevăr de ea.
„Merit şi eu ce are toată lumea“ era fraza împotriva căreia m-am opus atât de convingător, înlocuind-o cu „Eu vreau să am ce nu are nimeni“. Dar uite că, de fapt, „toată lumea“ e mai puţin decât aş fi crezut, aşa cum bine zicea Bardul: Nebunul se crede el însuși înțelept și înțeleptul se recunoaște nebun. Aşa şi eu, am ajuns să-mi consider propria înţelepciune drept o nebunie fără pereche, şi tare mi-aş dori ca nebunia să-mi devină, de fapt, noua normă a existenţei.
Andreea Florescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro În ciuda coperţii uşor avariate (pentru care am negociat chiar un discount de 10%), am luat-o acasă, arzând de nerăbdare să o deschid vorace şi să-i încep disecţia. Să-i penetrez măruntaiele şi să pătrund cu poftă nemăsurată în acel mistic interior al ei asemenea unui mădular înfometat explorând vintre necunoscute.
O uşoară decepţie pluteşte în aer. Aşteptările mi-au fost înşelate din nou. Iubirea pe care o caut cu înfrigurare întârzie să apară. Până şi relaţiile platonice cu sexul opus îmi sunt refuzate. Nu greşesc cu nimic, în definitiv, şi totuşi mi se împută greşeli. Sunt prea una, prea alta, prea nu-ştiu-cum, prea puţin din ce-ar-trebui-să-fiu, prea… supercalifragilisticexpialidocious. Prea bună, şi totuşi nu suficient. Pentru nimeni. Aparent, încă nu mi-am găsit locul în lume, încă nu reuşesc să încap în acelaşi pat al lui Procust pe care și eu, poate inconştient, îl forţez asupra celorlalţi. Da, ştiu, va veni şi timpul meu, dar până atunci…
Până atunci, în jurul meu e linişte deplină. Şi de ce n-ar fi liniştea ceva de apreciat, la urma urmelor? Ce e în neregulă cu dimensiunea spaţială care se poate propaga la nesfârşit, rămânând totodată cufundată în aceeaşi lipsă a sunetului, atât de acută, încât singurele zgomote care răzbat până la mine nu sunt din imediata mea vecinătate, ci de la unu, chiar două etaje mai jos?
Citesc, şi deşi mintea mi se aprinde vie de atâtea cuvinte care prind viaţă, fie şi doar în gând rostite, urechile îmi ţiuie din cauza liniştii nefireşti de adânci. Parcă am rămas singură pe lume, indiferent de spaţiu, indiferent de timp. Fie zi sau noapte, singurătatea e perpetuă, e mereu prezentă, în ciuda oricărei schimbări a decorului. Îmi sapă continuu în creier, în mațe, în suflet, până când nu mai disting lumina de întuneric, binele de rău, viaţa de absenţa vieţii. Îmi anulează simţurile, văzul, auzul, tactilul, toate devin totuna şi nu mai ştiu nici eu cine sunt şi ce vreau. De la mine, întâi de toate, apoi de la ceilalţi, aceleaşi victime, şi eu odată cu ele, ale patului – societate ce încearcă să ne uniformizeze.
Ciudat. Tindeam spre extraordinar, spre senzaţional, orice opus banalului, mă luptam cu înverşunare, în fapte şi în idei, împotriva monotoniei şi a normalului – dar cine poate defini normalitatea?! – şi acum, iată, încep să mă opun eu mie. Încep să vreau ce nu voiam până acum. Să tânjesc anume după acel ceva după care pare că tânjeşte toată lumea. Firescul, cotidianul, monotonia cea de toate zilele. Stabilitatea.
Atâţia ani am trăit cu frica-n sân că aşa-zisa stabilitate e sinonimă cu statul pe loc, cu stagnarea. Nu am luat în calcul fericirea care poate izvorî dintr-o asemenea stare de spirit. M-am pierdut în cuvinte şi în idei, în scenarii şi fantezii, am pierdut din vedere realitatea, organ viu, pulsând, cu frumoasa ei banalitate. Cu frumoasa ei monotonie, pe care, în ciuda convingerilor mele, de care abia acum îmi dau seama că au fost atât, atât de greşite, prea puţini dintre noi ajung, de fapt, să se bucure într-adevăr de ea.
„Merit şi eu ce are toată lumea“ era fraza împotriva căreia m-am opus atât de convingător, înlocuind-o cu „Eu vreau să am ce nu are nimeni“. Dar uite că, de fapt, „toată lumea“ e mai puţin decât aş fi crezut, aşa cum bine zicea Bardul: Nebunul se crede el însuși înțelept și înțeleptul se recunoaște nebun. Aşa şi eu, am ajuns să-mi consider propria înţelepciune drept o nebunie fără pereche, şi tare mi-aş dori ca nebunia să-mi devină, de fapt, noua normă a existenţei.
Andreea Florescu