Mi s-a spus că scrisul este ca un organ pe care trebuie să-l flexezi în permanenţă pentru a nu-i permite să-şi piardă din elasticitate – sau din plasticitate, în acest caz. E drept că doar rareori mă simt pătrunsă de harul inspiraţiei divine, cum îmi place mie să glumesc, pentru a lăsa să curgă nestingherit pe hârtie fluxul ideilor ce par să prindă formă anume în acel spaţiu şi timp. Dar, în ultima vreme, am încercat să scriu şi fără să mai aştept capricioasa venire a muzelor, poate din dorinţa de a-mi demonstra că pot şi în lipsa/ciuda lor ori poate doar ca simplu exercițiu.
Am observat şi m-am tot observat în ultima perioadă sau poate, îndrăznesc a spune, în ultimul an, introspecţie începută în mod activ odată cu terapia. Concluziile acestui studiu încă nu sunt definitivate, dar, cu toate acestea, pot oferi anumite informaţii incipiente, ce au potenţial să se dezvolte pe parcurs. Zilele, am remarcat eu, sunt toate la fel – la o adică, de dorit, întrucât orice aritmie poate însemna, în definitiv, o hibă –, şi totuşi straniu de diferite fiecare. Aşa cum nici măcar doi gemeni identici nu sunt cu adevărat identici în asemănarea lor, aşa nici între zilele ce pare că încep, se desfăşoară şi se încheie în aceeaşi manieră nu poate fi interpus un semn al egalităţii absolute.
Deschid ochii şi arunc o privire pe geam înainte de toate, luând pulsul vremii, ca un măsurometru ce încearcă să anticipeze cum va fi ziua: de e senin, totul pare că va merge strună, încărcându-mă de o energie care mă face să cred că aş putea cuceri lumea (numai de aş vrea!); de e înnorat, atunci o melancolie şi o apatie străine mi se cuibăresc, furişează şi instalează în oase, în gânduri şi în suflet, fără un motiv precis sau poate, tocmai, răscolind motive.
Mă duc în bucătărie să-mi fac cafeaua – uneori îmi pare motivaţia supremă de a aştepta o nouă zi – şi, cât aştept să se producă în mod miraculos licoarea neagră, ascult ciripitul păsărelelor, adulmec aerul din jur sau orice altceva care mă conectează la mediul în care mă aflu (cine ar fi zis că o să ajung să dau sfaturi de mindfulness - eu una nu!).
Apoi, cu cana fierbinte de cafea în mână (având grijă să nu vărs spuma, la crème de la crème), ajung la birou, deschid laptopul şi mă apuc vârtos – cuvântul care descrie perfect procesul! – de lucru. Iubesc ceea ce fac şi simt că m-am născut anume pentru asta! Alternez/jonglez cu activităţile până când se încheie programul oficial, după care îmi reiau drepturile depline asupra mea, ca un maestru circar care se retrage obosit, dar satisfăcut în propriul cort după seria de spectacole zilnice. Mă desfăt la gândul că aş putea face orice, orice vreau şi pot cuprinde cu mintea, doar că, de cele mai multe ori, ajung să nu fac nimic din ce-aș fi vrut (fanteziile de sultană aparent sunt întârziate, probabil tot de mine, la un nivel inconştient). Timpul se umple oricum în compania unei cărţi, a unui film bun, a unei plimbări cu iz de rătăcire prin urbe. O urmă de frustrare tot survine, căci spiritul meu doreşte să se dedea la lucruri cu mult mai extraordinare faţă de searbăda realitate. Doar că, în contextul actual şi ca urmare a unor mici încercări recente de natură medicală, am ajuns cu adevărat şi cu mâna pe inimă ca eu, subsemnata, să apreciez lucrurile mici, rutina cea de toate zilele.
Aşa că seara, când mă pun în pat şi simt sub mine prospeţimea şi moliciunea aşternuturilor, când închid ochii şi aud liniştea şi pacea din jur, neîntrerupte de nimeni, îmi dau seama că e bine. Că mi-e bine. Răsuflu uşurată, îmbucurată, şi-mi dau seama că asta e suficient. Da, poate fi mai bine, întotdeauna, dar, acum şi aici, toate astea îmi sunt de ajuns. Ieri, pe vremea asta, nu aş fi ghicit nici într-o mie de ani versiunea zilei pe care am trăit-o astăzi, toate sarcinile pe care le-am îndeplinit, toate gândurile pe care le-am gândit, toate emoțiile prin care am trecut, un adevărat carusel ce încă mă poartă când sus, când jos, uneori și de la ceas la ceas. Aşa şi ziua de mâine se va desfăşura după un scenariu imposibil de anticipat. Secretul mulțumirii este să îi permit să se desfăşoare. Să nu mă frământ, încercând să-l intuiesc, căci din trilioanele de posibilităţi, fii sigur că o vei nimeri pe cea greşită, nici pe departe reală. Fanteziile au şi ele rostul lor. Adorm uneori cu gândul la ele, dar nu le mai permit să mă acapareze, să mai trăiesc prin intermediul lor, aşa că alunec lin pe făgaşul somnului, cu zâmbetul pe buze, netulburată.
Şi poate că de aici a izvorât şi liniştea recentă din mine. Din recunoştinţă. Recunoştinţa faţă de cafeaua băută la birou, nu musai într-o cafenea, de la mâncarea caldă şi proaspătă de pe masă, nu neapărat de la un restaurant, de lucrul pe care îl fac cu un drag şi pe care aş continua să-l fac la infinit, de apa potabilă care-mi curge instantaneu la o simplă răsucire de robinet. De la însăşi posibilitatea, fie şi numai în idee, de a putea să mă ridic din pat sau de pe scaun şi de a mă duce oriunde aş dori. Până şi numai gândul că pot îmi este acum suficient, chiar dacă nu duc neapărat la bun-sfârşit acțiunea ce îl însoțește.
E adevărat că nu apreciem ce avem decât după ce pierdem (sau riscăm să pierdem), dar bănuiesc că nu ar trebui să mă învinovăţesc mai mult pentru asta, întrucât e în firea omului. Iar omul, dintre toate mamiferele, e singurul căruia îi trebuie ani din viață numai ca să deprindă cum să trăiască. Nu mă pot lupta cu natura umană, ba chiar e încă şi mai de ajutor să o accept cu un zâmbet şi să merg mai departe, conştientă de propriile-mi limitări. Am învăţat multe şi poate că mai am de învăţat încă pe atât, dar cel puţin am început. Am început să fiu recunoscătoare.
Andreea Florescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Am observat şi m-am tot observat în ultima perioadă sau poate, îndrăznesc a spune, în ultimul an, introspecţie începută în mod activ odată cu terapia. Concluziile acestui studiu încă nu sunt definitivate, dar, cu toate acestea, pot oferi anumite informaţii incipiente, ce au potenţial să se dezvolte pe parcurs. Zilele, am remarcat eu, sunt toate la fel – la o adică, de dorit, întrucât orice aritmie poate însemna, în definitiv, o hibă –, şi totuşi straniu de diferite fiecare. Aşa cum nici măcar doi gemeni identici nu sunt cu adevărat identici în asemănarea lor, aşa nici între zilele ce pare că încep, se desfăşoară şi se încheie în aceeaşi manieră nu poate fi interpus un semn al egalităţii absolute.
Deschid ochii şi arunc o privire pe geam înainte de toate, luând pulsul vremii, ca un măsurometru ce încearcă să anticipeze cum va fi ziua: de e senin, totul pare că va merge strună, încărcându-mă de o energie care mă face să cred că aş putea cuceri lumea (numai de aş vrea!); de e înnorat, atunci o melancolie şi o apatie străine mi se cuibăresc, furişează şi instalează în oase, în gânduri şi în suflet, fără un motiv precis sau poate, tocmai, răscolind motive.
Mă duc în bucătărie să-mi fac cafeaua – uneori îmi pare motivaţia supremă de a aştepta o nouă zi – şi, cât aştept să se producă în mod miraculos licoarea neagră, ascult ciripitul păsărelelor, adulmec aerul din jur sau orice altceva care mă conectează la mediul în care mă aflu (cine ar fi zis că o să ajung să dau sfaturi de mindfulness - eu una nu!).
Apoi, cu cana fierbinte de cafea în mână (având grijă să nu vărs spuma, la crème de la crème), ajung la birou, deschid laptopul şi mă apuc vârtos – cuvântul care descrie perfect procesul! – de lucru. Iubesc ceea ce fac şi simt că m-am născut anume pentru asta! Alternez/jonglez cu activităţile până când se încheie programul oficial, după care îmi reiau drepturile depline asupra mea, ca un maestru circar care se retrage obosit, dar satisfăcut în propriul cort după seria de spectacole zilnice. Mă desfăt la gândul că aş putea face orice, orice vreau şi pot cuprinde cu mintea, doar că, de cele mai multe ori, ajung să nu fac nimic din ce-aș fi vrut (fanteziile de sultană aparent sunt întârziate, probabil tot de mine, la un nivel inconştient). Timpul se umple oricum în compania unei cărţi, a unui film bun, a unei plimbări cu iz de rătăcire prin urbe. O urmă de frustrare tot survine, căci spiritul meu doreşte să se dedea la lucruri cu mult mai extraordinare faţă de searbăda realitate. Doar că, în contextul actual şi ca urmare a unor mici încercări recente de natură medicală, am ajuns cu adevărat şi cu mâna pe inimă ca eu, subsemnata, să apreciez lucrurile mici, rutina cea de toate zilele.
Aşa că seara, când mă pun în pat şi simt sub mine prospeţimea şi moliciunea aşternuturilor, când închid ochii şi aud liniştea şi pacea din jur, neîntrerupte de nimeni, îmi dau seama că e bine. Că mi-e bine. Răsuflu uşurată, îmbucurată, şi-mi dau seama că asta e suficient. Da, poate fi mai bine, întotdeauna, dar, acum şi aici, toate astea îmi sunt de ajuns. Ieri, pe vremea asta, nu aş fi ghicit nici într-o mie de ani versiunea zilei pe care am trăit-o astăzi, toate sarcinile pe care le-am îndeplinit, toate gândurile pe care le-am gândit, toate emoțiile prin care am trecut, un adevărat carusel ce încă mă poartă când sus, când jos, uneori și de la ceas la ceas. Aşa şi ziua de mâine se va desfăşura după un scenariu imposibil de anticipat. Secretul mulțumirii este să îi permit să se desfăşoare. Să nu mă frământ, încercând să-l intuiesc, căci din trilioanele de posibilităţi, fii sigur că o vei nimeri pe cea greşită, nici pe departe reală. Fanteziile au şi ele rostul lor. Adorm uneori cu gândul la ele, dar nu le mai permit să mă acapareze, să mai trăiesc prin intermediul lor, aşa că alunec lin pe făgaşul somnului, cu zâmbetul pe buze, netulburată.
Şi poate că de aici a izvorât şi liniştea recentă din mine. Din recunoştinţă. Recunoştinţa faţă de cafeaua băută la birou, nu musai într-o cafenea, de la mâncarea caldă şi proaspătă de pe masă, nu neapărat de la un restaurant, de lucrul pe care îl fac cu un drag şi pe care aş continua să-l fac la infinit, de apa potabilă care-mi curge instantaneu la o simplă răsucire de robinet. De la însăşi posibilitatea, fie şi numai în idee, de a putea să mă ridic din pat sau de pe scaun şi de a mă duce oriunde aş dori. Până şi numai gândul că pot îmi este acum suficient, chiar dacă nu duc neapărat la bun-sfârşit acțiunea ce îl însoțește.
E adevărat că nu apreciem ce avem decât după ce pierdem (sau riscăm să pierdem), dar bănuiesc că nu ar trebui să mă învinovăţesc mai mult pentru asta, întrucât e în firea omului. Iar omul, dintre toate mamiferele, e singurul căruia îi trebuie ani din viață numai ca să deprindă cum să trăiască. Nu mă pot lupta cu natura umană, ba chiar e încă şi mai de ajutor să o accept cu un zâmbet şi să merg mai departe, conştientă de propriile-mi limitări. Am învăţat multe şi poate că mai am de învăţat încă pe atât, dar cel puţin am început. Am început să fiu recunoscătoare.
Andreea Florescu