Ștefan Iordache a ratat, în tinerețe, o mare poveste de dragoste cu Irina Petrescu pentru că tatăl acesteia nu l-a dorit ca partener pentru fiica sa. Ea provenea dintr-o familie bună, el era „golan de Rahova”… Ștefan Iordache si Irina Petrescu au fost colegi de generație la Teatru, ambii fiind născuți în 1941.

La începutul anilor '60, între cei doi s-a înfiripat o relație cât se poate de pasională, care s-a destrămat însă repede. „Irina Petrescu a fost colegă la Institutul de Teatru cu Ştefan Iordache, în clasa profesorilor Ion Șahighian și David Esrig. O mare iubire s-a născut între ei, după terminarea studiilor. Actorul o vedea ca o vedetă, pentru că avusese un rol important în film, era cunoscută”, se consemnează în cartea Regele Scamator Ştefan Iordache, scrisă de Ludmila Patlanjoglu. Bruneta rasată jucase deja în pelicula Valurile Dunării, din 1959, alături de doi monștri sacri ai scenei românești, Liviu Ciulei (care era și regizorul filmului) și Lazăr Vrabie, în vreme ce viitorul regizor Lucian Pintilie apărea și el într-un rol episodic.

Tot în carte, Ștefan Iordache a dezvăluit: „Am primit o scrisoare, la început nici nu ştiam de la cine e. Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «-Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?». Încerca să-mi demonstreze că nu am nici un viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul Duminică la ora şase. Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord". Până la urmă, Irina a jucat alături de acel James Dean autohton, cum a fost numit adesea Dan Nuțu, stabilit de mulți ani în SUA.

Ulterior, Iordache s-a însurat cu Mihaela Tonitza, care a rămas alături de el până în 2008, când actorul a murit. Irina Petrescu, decedată și ea în anul 2013, nu a fost măritată decât episodic, dar presa a dezvăluit că a trăit o mare iubire, în anii '80, alături de un alt mare actor, Adrian Pintea, mai tânăr ca ea cu 13 ani, dar care s-a despărțit de ea după ce actrița a suferit o operație mutilantă la un sân (mastectomie), necesară pentru a stopa în faza inițială un cancer mamar. După o căsnicie eșuată - după numai două luni! - în prima tinerețe și o relație cu Ștefan Iordache, refuzată însă de familie („Un golan de Rahova?!?”), Irina Petrescu nu s-a mai recăsătorit niciodată, însă a avut o lungă și pătimașă poveste de iubre cu mai tânărul ei coleg de breaslă, Adrian Pintea. Între cei doi era o diferență de vârstă semnificativă, Irina Petrescu fiind născută în 1941, iar Adrian Pintea în 1954, dar asta nu a constituit deloc un obstacol în calea relației lor. S-au cunoscut când el era încă student (’78-’79).

Pe atunci, Irina avea 36 de ani, iar Adrian doar 23. O boală necruţătoare a pus însă capăt poveştii lor de iubire. „După ce Irina a aflat că are cancer la sâni, Adrian a înnebunit. Chiar a trebuit să i se extirpe unul dintre sâni, a fost îngrozitor pentru ea, dar şi mai mult pentru el. Pintea a început să ducă o viaţă din ce în ce mai dezordonată, în aparenţă boemă. N-a putut suporta gândul că într-o zi o va pierde pe Irina lui cea iubită”, a explicat presei o sursă din teatru. Irina Petrescu şi Adrian Pintea s-au despărţit, apoi actorul şi-a refăcut viaţa. S-a căsătorit în 2000 cu o studentă la Medicină, Lavinia Tatomir. A cunoscut-o când fata avea 16 ani şi l-au impresionat la ea frumuseţea şi puterile paranormale. Chiar dacă Lavinia şi Adrian au fost suflete-pereche – cum recunoşteau amândoi, actorul n-a uitat-o niciodată pe Irina Petrescu… Ștefan Iordache a avut partenere pe scenă și, uneori, în afara ei, multe artiste fascinante, între care fabuloasele Liliana Tomescu, Melania Cârje, Anda Caropol, Carmen Galin, Margareta Pâslaru şi Valeria Seciu. („Valeria Seciu şi Ştefan Iordache, sub bagheta magică a Cătălinei Buzoianu… De scris un roman teatral, aşa, ca pe vremuri…”)

Însă, dincolo de luminile rampei, femeile care l-au marcat cu adevărat înaintea întâlnirii decisive cu cea care va deveni soția lui statornică, de-o viață, Mihaela Tonitza (nepoata marelui pictor), au fost trei: Stela, Irina, Liliana. „Frumosul din amintire vine de la tot ce-a fost. Fiecare m-a învăţat în felul ei, cum să iubesc. Stela exploda de viaţă, era debordantă; Irina, profundă, căutându-şi reazem pe visare; Liliana, obsedată de meseria noastră şi călăuzindu-mă spre un anume fel de a trăi în teatru. Şi în suflet port lumina. Ea vine de la soţia mea, Mihaela." Jocul iubirii a început pentru Ştefan Iordache cu o femeie experimentată: „La un bal, pe cheiul gârlei Facultăţii de Medicină am cunoscut o coafeză. M-a luat la ea, undeva pe 13 Septembrie, am descoperit taina… S-a descurcat cu mine, că avea şi un copil. Devenisem bărbat. Relaţia asta a durat vreo săptămână. Stela fusese una dintre iubirile mele din tinereţe… Viaţa te desparte de oameni fără explicaţii şi fără un motiv, evident".

„A urmat Irina Petrescu. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «-Cum îţi imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?». Părinţii Irinei nu mă voiau deloc.” Gheorghe Vitanidis, cu care Irina Petrescu a colaborat la trei filme, a distribuit-o în „Răutăciosul adolescent”, care i-a adus, în 1968, unul dintre cele mai importante premii internaţionale din palmaresul ei, pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de la Moscova. „Răutăciosul adolescent” este un film deschizător de drumuri în cinematografia românească: în el apare primul nud dintr-un film românesc: Irina Petrescu! „După moartea părinţilor în accident de maşină şi divorţul ei, a fost căsătorită două luni, a vrut să ne împăcam, dar eu eram deja cu Liliana Tomescu. Totul a început la Mamaia, la un festival de film. Chiar Irina a fost cea care mi-a prezentat-o pe Liliana.

Am reîntâlnit-o la «Nottara». Într-o zi, Mircea Anghelescu m-a anunţat că vrea să vorbească cineva cu mine. În teatru, era o scară care ducea la cabine. În faţa unui geam, stătea Liliana şi se uita lung. Mi-am aprins o ţigară. Tăceam şi eu. Într-un târziu mi-a spus doar atât: «-Trebuie să te fereşti de mine!» A început să-mi tremure ţigara în mână. Zic: «-Bine, am înţeles!», şi am plecat. Şi aşa a început o aventură care a durat cinci ani. Momentele noastre de calm şi bucurie se instalau întotdeauna între două momente de iubire pătimaşă sau între două lecturi solitare. Pe soţia mea am cunoscut-o la Mamaia. Mi-a prezentat-o George Banu într-o cârciumă. Era nepoata marelui Tonitza, asistentă la Institutul de Teatru. Imaginaţi-vă scena: eu, ziua, cu chiloţi tetra atârnând, seara, îmbrăcat într-o cămăşuţă ca vai de mine cu nişte blugi strâmţi şi scurţi, croiţi de tata dintr-un material <>, discutând despre pictorii impresionişti".

„Mihaela era cu mama sa, m-au invitat la hotel să fac un duş. Mi-au împrumutat nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele rămâneau. După două-trei luni de plimbări m-am hotărât să o prezint lui tata-mare la Calafat. După ce s-a mirat el aşa, când Mihaela s-a dus în camera cealaltă să pregătească masa, tata-mare zice: «-Măi, Nică, mă, asta nu-i ţigancă?» <<-E olteancă!>> «-Fugi, bre de aici, că-i ţigancă. Ce oltean ai văzut tu aşa negru?» Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Mihaela a fost şansa vieţii mele!" La școala vieții rupt în coate de atâtea bănci în care-am stat, am învățat că doar o dată norocul clipei ne e dat, dar amețit de căutare sau de atâta vin amar n-am observat când am trecut de clipa care s-a pierdut, de-atunci ocaut in zadar. Sunt trecătorul, sunt doar călătorul ce a trecut prin lumea ta, pe drumul tău, prin viața ta, eu sunt hoinarul ce-și umple paharul cu amintiri și neîmpliniri, cu despărțiri și cu iubiri. Și cu iubiri!

Eu am cântat cu lăutarii și bani și suflet eu le-am dat, să-mi pună viața pe-o vioară și lângă ei am lăcrimat, știam că eu la școala vieții n-am stat în bancă prea atent și am rămas un trecător ce strânge-n suflet dor cu dor, la scoala vietii repetent. Sunt trecătorul, sunt doar călătorul ce a trecut prin lumea ta, pe drumul tău, prin viața ta, eu sunt hoinarul ce-și umple paharul cu amintiri și neîmpliniri, cu despărțiri și cu iubiri. Și cu iubiri! …N-am stat în bancă prea atent și am rămas un trecător. Ștefan Iordache ( 3 februarie 1941, București - 14 septembrie 2008, Viena) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria la Calafat, la bunicii din partea mamei dar a venit cu părinții în Capitală la o vârstă fragedă și și-a petrecut copilăria în continuare în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală, a fost bun la matematică și științele exacte.

Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină, leșinând chiar la disecție. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică). A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București. A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar. Nu au avut, însă, copii. Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu, unde își construise o casă de vacanță și trăia înconjurat de pisicile lui – Timofte, Cascarache și Makelele...

La un an şi jumătate (fără o zi), soţia lui, Michaela Tonitza-Iordache, a plecat şi ea, aşa cum îi promisese, într-un sfâşietor mesaj de adio, în ziua în care a fost înmormântat. „Sufletul şi viaţa mea nu m-au părăsit. Ne întâlnim curând... Ştefane, aşteaptă-mă! Fără tine n-am niciun rost. Te iubesc, Coco!” O figură cu totul specială, un actor cu aură şi geniu, care atunci când urca pe scenă modifica timpul, spaţiul şi ritmul vieţii – iar cei care l-au văzut pe scenă pot confirma asta – Ştefan Iordache şi-a descoperit târziu dorinţa de a face teatru. Întâi a fost medicina...

Medicina care pe el, la 67 de ani, n-a reuşit să-l salveze. La 16 ani, a dat la Medicină, dar a leşinat în sala de disecţie... Drumul lui era altul. S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari şi nu şi-a negat niciodată originile. Tatăl lui era croitor iar mama casnică. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”, îi povestea el Ludmilei Paltanjoglu, într-un interviu din volumul Regele Scamator. „Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în 1941.” Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă. A urmat o copilărie în care teatrul era prea puţin prezent, o copilărie petrecută alternativ la bunicii de la țară și pe străzile din cartier, cu jocuri nebune şi cu obiceiuri ale oamenilor simpli din aceste zone. Peste ani, avea să caute locurile acelea şi rădăcinile.

„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…” După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi s-a angajat muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea laTteatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea nu a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă.

A refuzat să declame ode de proslăvire a lui Ceaușescu la televizor sau la „Cântarea României”. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală... „Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, mărturisea Ştefan Iordache într-un interviu. Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să cultive roşii şi cartofi... La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repete rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea...

După absolvire, a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el. „Şansa joacă un rol extraordinar în viaţa actorului! Prima mea şansă s-a numit Arturo Ui. A doua, Străinul”, povestea el într-unul dintre puţinele interviuri acordate. „Privind în urmă, pot spune că am avut o viaţă bogată. Mi-a plăcut să trăiesc, să exist. Am trecut prin toate stările prin care poate trece un om. Aproape că le-am căutat, mi le-am creat. Am avut şi şansa de a juca încă de la debut alături de mari actori: Ileana Predescu, Ciubotăraşu, Calboreanu, Mărutză, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Gheorghe Dinică. Dinică, deşi era la început, era deja mare. Avea doar cu doi ani mai mult decât mine, dar când treceau el sau Marin Moraru prin Institut, mă lipeam de pereţi. Nu era un gest de umilinţă, ci de speranţă. Când filmam la Străinul şi mă chema la masa lui nea Fănică Ciubotăraşu, mi se părea că visez! Când am intrat la <>, nu îndrăzneam să scot o vorbă… Cum să nu mă minunez acum că Vasile Niţulescu şi Florin Vasiliu stau de vorbă cu mine.

Şi ei fac parte din istoria teatrului românesc. Pe umerii lor mă sprijin eu acum. Sigur că viaţa e dură şi trebuie să dai din coate, dar cred că poţi exista şi sărutând mâna celui pe care l-ai adorat când visai să devii ca el.” Ştefan Iordache a fost uluitor încă din primele roluri. Era unul dintre acei actori născuţi să fie actori. Iar asta a descoperit-o prima dată, fără să ştie, bunica lui, într-un episod povestit în acelaşi volum Regele Scamator: „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, făcea mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: <<-Mam-mare, eu sunt!>>. Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: <<-Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist”…

Mai multe povești tulburătoare puteți găsi în volumul Ștefan Iordache. Băiatul de cartier care a dominat scena românească – carte din colecția Destine controversate, publicată de Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu a.k.a. Bucătărescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro