Stela Popescu a încântat milioane de români, dar a murit singură. Pe 22 sau 23 noiembrie 2017, actrița a fost găsită prăbușită în holul casei de către fiica sa adoptivă, Doina.

„Alaltăieri am vorbit cu ea, am întrebat-o ce facem în Spania, ce materiale facem. Azi dimineață am sunat-o să îi spun că avem o propunere de spectacol la Chișinău pentru sărbătorirea actorului Ursachi și nu a răspuns. Nu a mai răspuns de ieri, ea a murit de ieri”, a declarat prietenul și partenerul ei de scenă Alexandru Arșinel joi, 23 noiembrie 2017. Stela Popescu nu a mai apucat să îşi vadă visul împlinit: spectacolul extraordinar pe care îl pregătea alături de Arşinel, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de „cuplu” actoricesc (înainte vreme, formase un cuplu la fel de reușit cu Ștefan Bănică Senior). „Aplauze, aplauze” era în faza repetițiilor finale, premiera fiind programată pentru 8 decembrie 2017, la ora 19.00, la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti.

Accidentul vascular cerebral suferit explică și discursul halucinant pe care Stela Popescu l-a susținut la ultimul eveniment la care a participat, cu două zile înaintea decesului. Cu doar zile câteva înainte de cumplitul incident, actrița a șocat pe toată lumea. Actrița nu mai avea deloc zâmbetul pe buze și îi lipsea acea energie pozitivă cu care obișnuise pe toată lumea. Stela Popescu a avut un discurs total incoerent, ce putea fi un semn clar că nu se simțea deloc bine. Cu doar două zile înaintea tragicei sale dispariții, Stela Popescu era prezentă la Gala Femeilor de Succes, unde a fost premiată pentru întreaga carieră. Potrivit imaginilor difuzate de Antena 1, pe scenă, actriţa a avut un comportament care indica faptul că ceva nu este în regulă: a fost incoerentă, agitată, deconcentrată, ținea microfonul ciudat şi chiar a scăpat premiul din mână fără a sesiza acest lucru.

Din păcate, cei din sală nu au realizat ce se întâmplă cu Stela Popescu, însă actriţa a precizat la un moment dat că ar fi preferat să nu fie văzută într-o asemenea stare. „Înainte de a mă asculta... Eu am venit acum nu pentru că eu sunt neorganizată, ci pentru că voi sunteţi...De 20...50 şi...20 şi... am văzut acasă, toată casa mea am...V-am văzut pe voi, pe băieţei, pentru că ei nu m-au chemat. Eu n-am chemat. N-a venit. Nu ştiu de ce. De ce m-aţi chemat, mă, dacă nu m-aţi chemat, să vin la voi aici? .... Am 7.000 de prostii...M-am îmbrăcat, m-am coafat...Sunt plină de draci, că eu am temperament. Mai bine mergeam acasă decât să mă vedeţi în halul asta. Sunt al dracului de nervoasă, nu mai vin la voi....Dar eu tot vă iubesc şi vă respect. M-aţi zăpăcit, m-aţi zăpăcit, măi!“, a spus regretata actriţă vădit afectată din punct de vedere al concentrării psihice.

După eveniment, Stela Popescu a plecat spre casă cu un şofer. Pe drum, actriţa i-ar fi dat bărbatului cheile, apoi le căuta să i le dea din nou. În plus, artista nu mai ştia exact unde locuieşte. După ce au ajuns, şoferul a condus-o pe Stela Popescu în casă, apoi a plecat. Viața marii actrițe ar fi putut fi foarte bine scenariul unui film cu nemaipomenite răsturnări de situație. Stela Popescu (născută pe 21 decembrie 1935, la Slobozia-Hodorogea, Orhei, în Basarabia românească) a fost o actriță româncă de teatru, film și televiziune. A realizat cupluri celebre alături de Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel, a jucat în mii de spectacole, a fost ea însăși un mare și uimitor spectacol, nu întotdeauna însă unul cu momente fericite.

Stela Popescu a venit pe lume peste Prut într-o familie de învățători modești, iar prima amintire pe care o avea bine întipărită în memorie era invadarea Basarabiei - reunită în 1918 cu România, după un secol de cotropire rusească - de către armata sovietică. Atunci, în 1940, tatăl ei, considerat intelectual, deci „dușman de clasă”, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate, când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. În 1956, este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină 400 de spectacole pe an. Din 1963 până în 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie din București, ceea ce nu o împiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în 2017.

În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole „Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase", unde a jucat până în ultima clipă. Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase" și pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu strălucește în piese precum Omul care a văzut moartea, Mama Boema, Boema, slăbiciunea mea etc. Deși publicul național o știa în special de la TVR sau din spectacolele itinerante, pe scenele bucureștene actrița a stabilit câteva recorduri uimitoare.

Astfel, Stela Popescu a jucat nu mai puțin de 18 ani în Preșul de Ion Băieșu, 12 ani în Pețitoarea lui Thornton Wilder și 10 ani în Plicul lui Liviu Rebreanu. În 1958, debutează în cinematografie în pelicula Alo? Ați greșit numărul. A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988) etc. Stela Popescu a făcut o fabuloasă carieră și în televiziune. A jucat la Televiziunea Română încă de la înființare, în anii *50, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din spiritul satiric și contestatar al teatrului de revistă, în descendența umorului, adesea cu coloratură politică, al unui Constantin Tănase (patronul istoric al genului în România). Povestea ei sfârșită atât de abrupt în București începuse tulburător în cu totul altă parte.

„M-am născut în 1935 într-un târguşor cu foarte mulţi negustori, datorită cărora era o viaţă comercială foarte bogată. Mama purta pe vremea aceea sandale nemţeşti, se îmbrăca în mătase naturală. Amintirile mele din copilărie sunt romantice, chiar dacă lucrurile acolo s-au petrecut dramatic. În memoria mea, Orheiul a rămas un colţ de rai, o frumuseţe plină de flori, mi-amintesc o curte minunată cu un păr care făcea pere cât un cap de copil… Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectuali, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte. Dar basarabenii nu vorbeau ruseşte, dragii mei. Poate undeva jos, la Balta Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuţi, unde erau influenţaţi de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Chişinău, Orhei, nu ştiam ruseşte o vorbă. Într-o noapte, dacă aveai treabă undeva, poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte. După câţiva ani, toată lumea vorbea ruseşte, n-avea încotro. Mama mea, care era învăţătoare, memora noaptea lecţia în ruseşte şi a doua zi o preda copiilor.

Tata ne-a scris permanent vreme de 18 ani dar n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţile lagărului şi le dădeau foc în apropiere, într-un şant. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei. Îmi povestea tata că, până şi-au construit barăci, făceau seara un foc mare şi se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuţitul în altu' ca să se apropie de foc, altu' îngheţa la marginea cercului... Erau nişte lucruri inumane. Şi el a rezistat. Alături de Gabi Luncă şi soţul acesteia, Ion Onoriu.

A fost eliberat în 1958. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Eu cu mama eram deja în România şi pe atunci nici nu aveai voie să te duci în vizită acolo, decât prin excursii. Plus că nu era deloc avantajos să recunoşti că eşti basarabean. Dar până la urmă am reuşit. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stai trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd.
În 1977, în sfârșit l-am adus în România. Legea cerea ca el să fie pensionat pentru a pleca din Basarabia. Asta s-a întâmplat în 1975, iar timp de doi ani am făcut cereri de reîntregire a familiei către Marea Adunare Naţională, eu la Bucureşti, el la Moscova. A trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital.
....Aveam cinci ani când mi-a fost răpit tatăl de către sovietici. Mama nu mi-a explicat nimic. Am înţeles perfect. Mama era o femeie foarte puternică, ea nu plângea niciodată. Când plângea, râdea de fapt. N-ai văzut aşa ceva. Pentru că era puternică şi nu voia să plângă. Nici n-a încercat să-mi inducă ideea asta dramatică, „Vai, ce nenorocire, nu-l mai avem pe tata", ci „Gata, facem, dregem!". Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. Asta era situaţia, nu aveai încotro. Trebuia să mergi mai departe.
M-a crescut mai... rezervată. Nu exista să mă pupe, să se pisicească pe lângă mine. Îi era teamă să nu mi-o iau în cap. În schimb, era obsedată de educaţia mea. Vă spun o întâmplare. Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă... „Ti duci la grădiniţî". Șase ani aveam. Eu, „nu, că-i zăpadă". M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. „S*învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!". Şi îmi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui. Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia n-am să o uit niciodată. Mama avea un fel de asprime, dacă vrei, dar în favoarea copilului. Am adorat-o pe mama.
(...) Am decis să fugim în România pentru că era un moment bun. N-am venit la întâmplare. Antonescu dăduse un decret naţional prin care cei din Basarabia care doreau să vină în ţară primeau casă şi un loc de muncă. A însemnat enorm. M-am urcat cu mama într-un vagon, cu un geamantan şi o sacoşă, şi am venit în România. Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? 1944, război... Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie. Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.
În România, am ajuns mai întâi lângă Sibiu, într-un sat, Slimnic. Sigur că era un decret, dar nou-veniţii ar fi trebuit să ocupe o parte din camerele celor care aveau casă. Cui să-i convină aşa ceva? Cam la o lună de la venirea noastră, săsoaica la care stăteam a tăiat porcul. Şi mama i-a zis: „Vinde-mi şi mie vreo două kilograme de carne". Şi i-a răspuns: „N-am carne de vânzare. De ce n-ai stat la tine acasă? Nu te-am rugat eu să vii aici". Mama i-a spus: „Să nu dea Dumnezeu să afli de ce am plecat de acasă". Măi, copii, şi n-a trecut o lună şi jumătate şi au venit ruşii. Şi au luat toţi tinerii din sat. Toţi. I-au adunat la şcoală, ca pe nişte recruţi, şi i-au dus direct în Donbas, la cărbuni. Săsoaica avea două fete superbe. I le-au luat pe amândouă. Cine plângea apoi pe umărul mamei? Doamne, a fost o tragedie îngrozitoare!

În acei ani, statul român, comunist deja, planifica retrimiterea în Basarabia a tuturor celor fugiţi în timpul războiului. Când mama a simţit că vom fi trimişi înapoi, ceea ce însemna automat Siberia, a făcut o căsătorie de conveniență. Un bărbat foarte cumsecade, care lucra la CFR. Şi mai important, mă acceptase pe mine. Aşa am scăpat de trimiterea înapoi în Basarabia. Apoi, am ajuns la București şi am stat aici vreo doi ani. Asta la prima debarcare. Începuse foametea, aşa că ai mei au decis să plece la Braşov. Ardealul o ducea mult mai bine, iar domnul, tatăl meu vitreg, avea rude la Făgăraş. Şi să vedeţi... Mama, care era învăţătoare, da?, a construit o casă. Şi a închiriat lângă ea un pământ de 400 de metri pătraţi. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, că-i plăcea porumbul fiert, cartofi... Creştea raţe, creştea porc. Se odihnea 20 de minute, după ce se întorcea de la şcoală, şi apoi se apuca de muncă, în curte.
Mama a învăţat până şi să taie porcul. La noi, în Basarabia, nu exista aşa ceva. Făcea cârnaţi, punea carnea în untură. Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Şi aveam o ladă mare pe care o umplea cu pesmet. Nu ne-a lipsit pâinea niciodată. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare n-are gust fără o bucăţică de pâine.
(....)Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1954, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani. Mama m-a ţinut până la vreo 12 ani rasă în cap. Şi asta pentru că la 5 ani, când eram în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor. Şi în două zile am avut în creştet asta (apucă un castronel de pe masă). Aşa un buboi. Au vrut să scoată puroiul de acolo. Mama era disperată, că o să rămân tâmpită. Am ajuns la spital în timpul războiului. N-aveau tifoane sterilizate, n-aveau nimic, era jale acolo. Şi fierbeau tifoanele de la răniţi şi le foloseau pe ceilalţi. Probabil, din cauza asta mi s-a umplut capul de bube. Pe atunci, soarele era socotit marele vindecător al omenirii. Pe urmă s-a aflat că nu-i chiar aşa. Iar mama m-a ras în cap, timp de trei ani, de când dădea vara, pe la 1 mai, şi mă ţinea aşa până îmi creştea părul în anul următor. Îţi dai seama cum mă simţeam la sat, când toate săsoaicele apăreau duminica având toate cozile alea blonde, cu funde, cu mărţişoare în piept, veneau băieţii să le stropească, cum e tradiţia în Ardeal... Şi eu rasă-n cap! Dar nici aşa nu m-am supărat pe mama. Greu mă lăsam rasă. Mă lua, mă baga între picioare şi, rrrrrr, aşa mă tundea.

(....)Am venit la Bucureşti la facultate, dar am căzut la examen frumos de tot. E, atunci era o lege. Dacă picai la proba practică - la actorie, la desen -, aveai posibilitatea de a merge la altă facultate fără examen, însă numai acolo unde erau locuri libere. Păi, unde erau locuri libere? La Facultatea de Limbă Rusă! Am stat acolo un an şi jumătate şi am plecat. Era o formaţie de teatru a Ministerului de Interne care își propunea educarea grănicerilor - patriotism, chestii. Au făcut un teatru cu actori profesionişti, dar voiau şi tineri. Am dat examen cu Dumitru Furdui (celebrul actor care a murit în circumstanţe neclare, căzând de la etajul 8 al apartamentului în care locuia), care fusese dat afară din facultate în 1956, după Revoluţia din Ungaria. Am intrat şi am jucat acolo cam un an şi jumătate.

Dădeau spectacole şi în Bucureşti, la sala MAI-ului, dar mai mult eram în turnee. Eram îmbrăcaţi militar, cu veston, cu fustă kaki, cu cizme, cu căciulă şi cu manta. Mergeam cu trenuri speciale în care făceam tot turneul, chiar dacă ţinea 30 de zile. Erau trenuri de clasa I, scaunele de jos se trăgeau puţin şi se făceau paturi. În cabina aceasta era casa ta. Eu stăteam cu o fostă cântăreaţă de muzică popular, bătrână. Ne-aduceam perdeluţă, ne-aduceam feţişoară de masă. Chiar aveam vagon restaurant al nostru! Erau turnee frumoase, eram tineri, nu simţeam frigul. Asta m-a călit. A fost o perioadă de formare... Da, evident. Locuiam în Bucureşti, deci, de doi ani. Asta a însemnat să vezi teatru seară de seară aproape. Pe noi ne lăsa gratuit. Atunci am văzut cei mai mari artişti ai României: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Dina Cocea, Tanţi Cocea, Liviu Ciulei, oho!, ce actori! Nu pătrundeau cei fără talent, îi scotea centrifuga afară. Ca pe autostradă - ştii cum te scoate afară dacă nu iei culoarul. Juca cine avea talent! Când s-a înfiinţat televiziunea în '57 n-au jucat decât cei buni! N-a existat să intre una doar pentru că e frumoasă!
(....)Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo - eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place - şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! Ei, m-au chemat de vreo două ori, dar de fiecare dată când venea o fată tânără pe acolo, toţi se fereau, să nu cumva să fie bănuiţi... Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?" „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu." „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!" Din clipa aia am avut undă verde... Era o conduită... Acum toate fetele îşi ridică fustele-n cap, spun cu câţi s-au regulat, aşa ceva nu exista. Chiar dacă o făcea, nu povestea, era ruşine. Un băiat, dacă vedea asta, n-o mai plăcea.

Primul show pe care l-am făcut cu Bănică a fost rezultatul scrisorilor din ţară. La noi, nu prea se făceau show-uri individuale, de când a venit Ceauşescu nu mai era voie. Tot ce se chema actor, muzicant, artist nu trebuia să fie singur. Trebuia să mai fii cu cineva. Datorită acestor scrisori care tot veneau din ţară - şi să ştiţi că nu exista o reclamă! -, Tudor Vornicu a venit la bărbatu-meu (Mihai Maximilian) acasă şi a spus că trebuie să scrie un text pentru mine şi să găsească un bărbat. Bănică era en vogue. Făcuse două cântece, Gioconda se mărită şi Vă rog să-mi acordaţi un dans şi explodase! În plus, era un actor foarte bun, nu semăna cu nimeni. Bănică avea o delicateţe pe care n-ai fi crezut-o. Avea o fineţe, o eleganţă pe scenă...
Eu tot jucam cu Iurie Darie, la Teatrul de Comedie, Steaua fără nume. Am vrut să-l luăm pe Iurie Darie, era fermecător, era frumos, actor de film, era vedetă! L-am chemat pe Iura şi i-a fost frică, pentru că nu prea făcuse divertisment. „Nu, că trebuie să dansăm, că trebuie să cântăm, că durează", a spus şi a renunţat. Mai târziu mi-a spus: „Prost am fost!". Atunci regizoarea Sanda Manu l-a propus pe Ştefan Bănică. Şi aşa a rămas. A scris bărbatu-meu un show de 45 de minute - primul show aşa lung din istoria Televiziunii Române! Asta era în 1972. A doua zi dimineaţa nu se mai putea trăi de telefoane! Toate casele de cultură, din toată ţara, ne invitau să jucăm la ei. Asta, deci, datorită lui Tudor Vornicu.
(...)Începuse să se poarte fustele mini. Eu am avut picioare frumoase toată viaţa şi pe mine nu m-a lăsat cu rochie scurtă. „Dă-o dracului de treabă, Tudor, c-o să mor şi n-o să ştie România c-am avut picioare frumoase!" Mi-a zis: „Taci din gură, vrei să te vadă vreo tarbă /femeie uşoară/ care stă în fotoliul de la CC şi să zică «-Ce-i cu asta cu cracii goi?»". Noi am avut mare noroc cu Tudor. El a făcut pentru televiziune enorm, datorită curajului şi inteligenţei sale. Pe urmă, era foarte harnic. Într-o dimineaţă, făceam un fel de „cooking show" (spectacol de gătit). A venit la mine şi m-a întrebat: „Ai tot ce-ţi trebuie?" „Trebuie să-mi mai aducă două ouă din recuzită." Ce crezi? S-a dus la magazinul din colţ şi mi-a cumpărat două ouă chiar el!

Intraseră teatrele în autofinanţare, deci trebuia să lucreze foarte mult ca să-şi facă salariile. A trebuit să renunţ la colaborarea cu Bănică, pentru că eram din teatre diferite, era nevoie să se pună de acord cu conducerea lui pentru fiecare înregistrare. Era destul de complicat. Atunci am început cu Arşinel. El făcuse ceva mai puţină televiziune decât mine - eu sunt şi mai mare decât el cu vreo patru ani. Senzaţia tuturor... e că sunt soţia lui. Şi că există o chimie, e ceva special, ca meserie. Da, el e foarte serios la treabă şi eu la fel. Mă mai roagă reporteri ca voi: „Spuneţi o întâmplare haioasă". Îmi vine să râd! Păi, ce e aia întâmplare haioasă când tu munceşti? Trebuie să râdă publicul, nu să ne batem noi joc de noi. (...)

Mama mea nu se văita niciodată, nici înainte să se ducă. Atât spunea: „Tare rău îmi pare!". Mie îmi vine să spun acelaşi lucru, că am atâtea de făcut. Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut!” Pentru Stela Popescu, totul pornea din familie, avea rădăcini adânci în concepțiile celor de acasă. „Eu provin dintr-o familie religioasă, cu frica lui Dumnezeu. Părinții mei erau foarte credincioși și corecți. Dar, știți și dumneavoastră, pe vremea mea, în timpul comuniștilor, orele de religie s-au scos din programa școlară. Însă toată generația mea, și nu numai, și-a făcut cruce pe ascuns. Oamenii se duceau la biserică. Când le era greu spuneau: „Doamne-ajută!“. Eu am fost întotdeauna credincioasă. Știu că acolo sus e Cineva care mă iubește, care ne iubește pe toți, ne ajută șpi ne cârmuiește. În ultimii ani, eu am pierdut cele mai scumpe ființe din viața mea: mama, tata și Puiu Maximilian, soțul meu. Aceste tragedii m-au facut să mă gândesc profund la viață, și să văd ceea ce este mai important în ea. Abia atunci când pierzi pe cineva drag realizezi că n-ai făcut destul să fii alături de el. Din păcate, noi, oamenii, suntem egoiști. Totdeauna, durerea ne apropie de Dumnezeu. Atunci ne trezim puțin la realitate și ne dăm seama ca spiritualul este mai important decât materialul.”

Una dintre marile întâlniri artistice ale Stelei Popescu a fost cea cu marele trubadur bucureștean, Gică Petrescu. ”Ne-am cunoscut în primul an în care am venit în Bucureşti, la Teatrul „Constantin Tănase“. În 1963. Gică era foarte viguros, în mare formă. A fost vedeta numărul 1 până când s-a prăpădit. El era un om educat, dintr-o altă epocă. Un om fin, cultivat, curtenitor. Nu avea nici un strop de mârlănie, cum se obişnuieşte astăzi, pentru tânăra generaţie de bărbaţi. În comunism, au fost educaţi bărbaţii ca să ajungă cum au devenit acum. Gică venea dintr-o familie bună, avea o soţie care fusese cântăreaţă, Cezarina Moldoveanu, dar făcuse Medicina după aceea, era foarte frumoasă. Toată ambianţa din jurul lor era de o anumită calitate. Am jucat în multe spectacole cu el. Şi turneele la Paris le-am făcut tot cu el. El vorbea franțuzește foarte bine. Avea şi mulţi prieteni acolo, pentru că era de o anumită vârstă, şi mulţi din generaţia lui emigraseră cînd se schimbase sistemul. Venirea noastră cu teatrul de revistă a fost un eveniment mare pentru diaspora. Asta s-a întâmplat în 1965, când cei de acolo nu puteau veni aici. Mi-au dat voie să plec. Am avut şi pile contra. Începusem să fac televiziune multă. Făceam de la începutul televiziunii, din 1957, şi eram destul de cunoscută. Ministru de Interne era unul, Drăghici. S-au dus la el nu ştiu ce consilieri, care i-au spus că uite, asta, pe care au făcut-o vedetă a spectacolului, o să fugă. Şi ministrul, pe care nu-l cunoscusem niciodată, a zis, lasă, dă-i drumul, e fată bună, după cum am văzut-o eu.

Am jucat la Olympia, era un spectacol mare de tot, cu 30 de persoane, cu balet... Cel care a luat spectacolul se numea Bruno Coquatrix, era directorul sălii Olympia, cea mai mare din Europa. El era sponsorizat de Partidul Comunist Francez, ăsta a fost clenciul... Şi aşa a vrut el să ia un spectacol din România. A văzut spectacolul nostru, în care, la început, eu eram îmbrăcată în costum naţional, şi cântam într-un colţ Glasul roţilor de tren. Aveam aproape 30 de ani. Nu eram încă măritată. M-a văzut o cântăreaţă bună, Aida Moga, şi ea m-a făcut vedetă. Gică îşi făcea show-ul lui, era considerat un fel de Maurice Chevalier. Cânta cântece franţuzeşti, fără probleme, şi termina întotdeauna cu câte un cântec românesc. Ori Ciocârlia, ori mai ştiu eu ce. Termina sus de tot, ca publicul să fie entuziast, ca să stârnească aplauze. Datorită lui, am cunoscut foarte multă lume şi am văzut foarte multe lucruri. Că ştiţi cum e, într-un oraş străin, dacă nu cunoşti pe cineva, bântui ca o muscă. Noi am stat atunci 45 de zile. Am jucat seară de seară, în centrul centrului, pe Boulevard des Italiens. După succesul de atunci, am mai avut încă un turneu, în 1967.
(...) Unde îl chemau, acolo se ducea. Era un sistem poliţienesc: atâta-ţi trebuia să spui că nu vrei să te duci... Cine face acum pe disidentul... Ceauşeştii îl mai chemau să cânte la petrecerile lor. Nu erau prea multe, pentru că, de obicei, lui Ceauşescu nu-i prea plăceau. Dar erau ceilalţi care făceau de astea. Faptul că se ducea acolo nu înseamna decât că-şi făcea meseria. El şi-a păstrat un repertoriu curat. Doar la noi, cei cu comedia, era mai bine, pentru că în textele noastre se mai putea strecura câte ceva. Acolo a fost o bătălie mare, ca o baricadă. Textele erau atât de bine scrise de Maximilian, încât scăpau... Altfel nu am mai fi avut succes.”

Un episod ciudat este legat de menajera care a prădat-o şi pe cântăreaţa Mirabela Dauer. Actriţa susţine că, deşi i-au fost furate mai multe bijuterii de preţ, nu a mai depus plângere pentru că a descoperit furtul târziu, iar menajera deja fugise în străinătate. 
Stela Popescu a povestit ulterior ce i-a furat menajera. „Am avut un inel superb, cu nouă briliante, şi mi l-a furat femeia de serviciu. Cea care i-a furat şi Mirabelei Dauer. Mi-a furat doi cercei, un inel, şi mi-a mai furat, cred, n-am verificat încă, şi o brăţăruşă", mărturisea actriţa. 
Stela Popescu susţine că este extrem de dezamăgită de gestul femeii, însă mărturiseşte că nu a mai depus plângere la poliţie. „Eu am tratat-o foarte bine, însă Mirabela a considerat-o o soră, un membru al familiei. Şi a furat-o! E ceva îngrozitor. Eu am descoperit furtul târziu.(...) N-am făcut plângere, pentru că a făcut şi Mirabela şi nu s-a întâmplat nimic. Ea a fost isteaţă. A fugit în străinătate şi… la revedere!", a povestit Stela Popescu.

Un moment inedit l-a constituit și participarea Stelei Popescu la un meci de fotbal în calitate de …arbitru. Pe 1 august 1982, stadionului „Jiul” din Petroșani i se taie panglica. „Putea primi 22.000 de oameni, dar atunci veniseră vreo 45.000, pentru că stăteau doi pe loc”, își aduce aminte marele arbitru Ioan Danciu. Partida este arbitrată de actrițele Stela Popescu, Vasilica Tastaman și Norina Alexiu, iar pe gazon sunt fostele vedete ale gazdelor, contra unei trupe de șoc a artiștilor, cu Ștefan Bănică Senior la coordonare și Horia Căciulescu ori Puiu Călinescu pe „benzi”. 
„La încălzire, Stela a prins un șpiț de a dărâmat patru megieși din tribună”, își aduce aminte Danciu, cel care învinge, lejer, motorul de căutare Google când e vorba de rememorări. E o zi călduroasă, frumoasă, lumea se bucură. Se termină 5-5, apoi, la penaltyuri, înving actorii, cu golgeterul Bănică în mare formă...

Mai multe povești tulburătoare puteți găsi în volumul Stela Popescu - secretele vieții și dispariției unei femei unice – carte din colecția Destine controversate, publicată de Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu a.k.a. Bucătărescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro