Toma Caragiu a fost, poate, cel mai mare actor român din a doua jumătate a veacului XX, dar, din păcate, a pierit tragic la cutremurul devastator din 4 martie 1977, împreună cu prietenul său bun, regizorul Alexandru Bocăneț. Din instinct, cei doi au luat-o la fugă pe scările blocului Colonade, care s-au prăbușit primele, nedând nicio șansă victimelor.
Culmea, dacă rămâneau pe loc, ar fi avut o șansă: masa la care stăteau a fost găsită intactă, cu farfuriile, paharele și o sticlă neatinse pe ea... Toma Caragiu s-a născut pe 21 august 1925, la Argos Orestiko, în Grecia, într-o familie de aromâni. Când Toma Caragiu avea 4 ani, din cauza persecuțiilor etnice, guvernul grec încercând naturalizarea forțată a românilor macedoneni, familia sa s-a refugiat la Ploiești. Acolo a copilărit și a făcut școală. Atras de teatru, Toma este cooptat în trupa liceului, dar în 1945 se înscrie la Facultatea de Drept la îndemnul părinților.
Abandonează, însă, cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București. Era doar începutul unei cariere fabuloase, actorul fiind adesea comparat cu legendarul Constantin Tănase (al cărui rol avea, de altfel, să-l joace în filmul „Actorul și sălbaticii”, din 1975). Caragiu apăruse pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie de peste 2.000 de ori, în 20 de spectacole diferite, spectacole repetate timp de aproximativ 1.000 de zile. Jucase în 40 de filme, în 28 având şi rolul principal, ceea ce se poate cuantifica în 1.600 de zile de filmare şi 200 de zile de post-sincron.
La televiziune apăruse în 3 filme-serial, 10 show-uri şi alte câteva zeci de emisiuni. Numele său figura pe două discuri Electrecord, iar vocea sa fusese imprimată pe 50 de emisiuni din ciclul duminical „Unda veselă“. ...În dimineața zilei de 4 martie, Toma și soția sa, Elena Caragiu, au plecat în vizită la un prieten, la Periș. Acolo, au pus-o de un chefuleț. Numai că, spre după-amiază, soția i-a spus că se plictisește și că vrea să plece la plimbare cu mașina familiei pe Valea Prahovei, urmând să-l sune seara, pe la 21.30, ca să vadă ce face. Un prieten îl va duce cu mașina pe actor înapoi acasă. Aici, își cheamă un nepot ca să-i dea un pachet cu ficăței de pasăre de la Periș. Apoi, este vizitat de regizorul Bocăneț pentru a sărbători apropiata lansare a filmului comun „Gloria nu cântă”, în care Toma interpretase rolul principal. La 21.22, a început însă CUTREMURUL!
Jurnalistul Monica Andrei a sintetizat informațiile: „Plutonierul major Dinu, de gardă în faţa Ambasadei Cehoslovace situată vizavi de blocul lui Toma Caragiu, a văzut cum blocul Colonadelor 3 s-a prăvălit, ca într-un film în relanti, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Întreaga masă a clădirii s-a năruit. Apartamentul lui Toma, aflat la etajul al doilea, a rămas aproape intact. În momentul cutremurului s-au ivit pentru Alexandru Bocăneţ şi Toma Caragiu trei posibilităţi: să rămână în casă; să iasă pe scara de serviciu; să coboare pe scara principală… În a şasea zi de la căderea cortinei de moloz peste bucureşteni, de sub ruine, din locul unde ar fi trebuit să fie scările blocului, a apărut claia de păr creţ şi grizonat a lui Toma. Vărul său, Nelu Adam, l-a luat în braţe. A fost îngropat a doua zi, pe 11 martie 1977, la Cimitirul Bellu din Bucureşti nu departe de cavoul lui Constantin Tănase”.
Actorul avea doar 51 de ani... S-a pus întrebarea de ce soția actorului, actrița Elena Caragiu, a plecat singură pe Valea Prahovei?!? Aveau, oare, o căsnicie „deschisă”, în care fiecare putea să facă ce voia? ... Chiar înainte să o cunoască, o ghicitoare i-a prezis lui Toma Caragiu că în viața sa va apărea o femeie pe nume Elena, care va deveni marea lui iubire și cu care va conviețui timp de 14 ani, după care în existența sa „va avea loc o prăbușire” (!). Elena Caragiu este o actriță născută pe 18 septembrie 1937 într-o familie de intelectuali din București. Mama sa, Elisa Ungureanu, era creștină romano-catolică, iar tatăl, Herman Bichman, provenea dintr-o familie de evrei ucraineni cu proprietăți în Focșani. Elena a fost botezată creștină romano-catolică și a urmat școala catolică Pitar Moș din București.
După terminarea liceului a urmat Facultatea de Geologie la Universitatea din București. În 1959, s-a căsătorit cu actorul și dramaturgul Paul Ioachim, după ce în 1958 își realizase visul de a intra la Institutul de Arte (IATC), pe care l-a absolvit în 1962. Înainte de a lua repartiția la Ploiești și de a-l întâlni pe Toma, Elena a jucat roluri principale la București ca urmare al succesului cu filmul „Porto Franco” (rolul Evantia). La repartiția la teatrul din Ploiești, în 1963, a început repetițiile în regia lui Valeriu Moisescu în două piese cu actorul Toma Caragiu, care era și directorul teatrului. Repetițiile au stârnit o puternică pasiune, care l-a făcut pe Toma Caragiu să divorțeze de prima soție, alintată „Bebe” (...deși aceasta insistase să înfieze fetița unui electrician, pentru a calma „o căsătorie plină de conflicte, infidelități și episoade de alcoolism”).
Toma avea 27 de ani în 1952, când s-a căsătorit cu o colegă actriță de la Teatrul de Stat din Ploiești, Maria Bondar. La 28 de an, devine directorul teatrului din Ploiești și începe să fie asaltat de femei. Căsătoria nu rezistă, iar după zece ani cei doi divorțează. Înainte să pună punct mariajului, Toma și Maria Caragiu au înfiat o fetiță în vârstă de 3 ani, Maria (Doina), de la Casa de Copii Buzău. În pragul divorțului, ce doi soți se înțeleg ca fetița să rămână la mamă, iar Toma Caragiu să plătească o sumă consistentă din toate veniturile sale, pentru creșterea copilei. După un an, Elena Bichman-Ioachim a divorțat și ea. Cuplul Elena și Toma Caragiu s-a mutat în București, iar Toma a fost angajat la Teatrul Bulandra. În 1977, la șase luni de la tragicul deces al lui Toma Caragiu în cutremurul din 4 martie, Elena părăsește singură țara, îndreptându-se cu mașina spre Paris, unde își continuă cariera începută din anii 70 sub numele de „Helene Cara”, cu un disc (single) în franceză după cântecele Mariei Tănase.
În 1978, lucrează cu compozitorii Michel Phillipe Gerard și Vladimir Cosma. În același an (1978) scrie la Paris un one woman show despre emigrație după poemele lui Bertolt Brecht pe muzica lui Kurt Weill. Reprezentațiile la Thetre de l'Atelier au fost întrerupte de sosirea vizei sale de emigrație în America. Pe 21 iunie 1978, Elena ajunge singură la New York. Vărul ei medic, care o sponsoriza, murise de atac de cord la scurt timp înainte de sosirea ei. Căutând de lucru la Asociația Actorilor pe Broadway, cunoaște din întâmplare o regizoare și directoare de teatru (Bridget Cusack) căreia i-a plăcut manuscriptul showului scris la Paris. L-a tradus în engleză, i-a propus să schimbe titlul showului în „B.B." (Bertolt Brecht) și să înceapă repetițiile la teatrul său din New York: Academy Arts Theatre. Spectacolul s-a jucat cu casa închisă câteva luni, având și numeroase cronici pozitive.
În 1979, chiar în noaptea în care a fost împușcat John lennon, Elena/Helene cunoaște un tânăr inginer român, cu nume americanizat („John Chester”), stabilit la New York din 1976. După câțiva ani, relația lor evoluând, au cumpărat împreuna o casă lângă locul unde se ținuse festivalul de muzica de la Woodstock, la o ora de New York. S-au căsătorit în 1982 în Bahamas; Helene Cara a devenit Helene Cara Chester, numelele legal obținut la cetățenia americană acordată în 1984. Stresul adaptării la o nouă viață și depresia latentă după tragedia cutremurului s-au accentuat. Helene a trebuit să refuze un turneu național cu un rol principal în musicalul „Candide" de pe Broadway. În 2002, Helene descoperă cu uimire că în România ziarul Libertatea anunțase că „Elena Caragiu a fost ucisă de un psihopat într-un bar din New York, unde ghicea în cărți”.
Pentru a dovedi că este în viață, Elena s-a hotărât să se reîntoarcă într-o scurtă vizită în țară. În 2008, Elena a revenit definitiv în România după 31 de ani. Împreună cu un grup de actori, scriitori și regizori (Radu Beligan, Ion Cocora, Petre Bokor, Horațiu Mălăele etc.) a înființat Asociația „Toma Caragiu”. pentru a infiinta o Casa Memoriala pentru actorul Toma Caragiu. Primarul din Periș s-a oferit să-i dea un teren lângă gară în Parcul „Toma Caragiu”. În 2013, s-a turnat fundația. Din păcate, din lipsă de fonduri datorită pierderii unor sponsori, lucrările au trebuit amânate...
Ciudat, dar versiunea Elenei Caragiu, așa cum a fost consemnată de Ziarul Metropolis, nu seamănă deloc cu cea oferită de alți martori ai evenimentelor: „În 1 martie 1977, Toma mi-a adus un mărțișor. Un cățel de pluș, o jucărie English Sheppard, veșnicii bebeluși pufoși și jucăuși. M-am bucurat enorm, îmi doream de mult un astfel de cățel… Simțeam că sunt răsfățată. Fusesem departe unul de celălalt, el era la filmări, eu jucam în provincie. Am lucrat doi ani la Piatra Neamț, o stagiune la Craiova și un an la Cluj. Prima despărțire fusese contractul meu de la Paris, care a durat trei ani, cu pauze de mers acasă peste vară. În ziua mărțișorului din 1977, cumpărasem o sticlă de Chivas pentru el și i-am umplut un pahar: trei degete de whiskey peste cuburi de gheață. Tabietul lui. El mi-a adus trandafiri roșii, frezii galbene și o sticlă de Campari, mi-a pregătit un pahar înalt, gheață și lămâie. Tabietul meu. Am ciocnit noroc, după ce am terminat băuturile, Toma i-a pus lesa lui Pușică și am plecat toți trei la Capșa să mâncăm, ca de obicei o friptură de miel. Pușică, ascuns sub masă lungă din separeul nostru unde primea o farfurie de spaghetti cu parmezan și zahăr. Mânca, se lingea pe botișor, adormea fericit, până ne hotăram să plecăm. Am ieșit târziu de la Capșa, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Întorși acasă eram într-o stare euforică. În 4 martie 1977, Toma avea liber la teatru, n-avea nici spectacol, nici probă de costum, nici repetiție, iar noi plănuisem să plecăm la Sinaia pentru a ne întâlni cu Rene și Bruno, prietenii mei de la televiziunea franceză. Am plecat împreună cu mașina, eu conduceam, iar aproape de Ploiești Toma și-a adus aminte că avea întâlnire cu Andu Bocăneț. I-am propus să-l sunăm de la Sinaia și să amânăm întâlnirea, Toma s-a enervat, ne-am certat, ca de obicei eu am cedat, l-am adus la București fără niciun cuvânt. În fața blocului se uita trist la mine, am oprit mașina, l-am întrebat: „-spune-mi, vrei să rămân cu tine?”. S-a uitat la mine, cu ochii lui de cățel trist, mi-a răspuns încet și rar: „-Nu, du-te singură… du-te singură”. Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: „Te sun când ajung!”. A fost ultima dată când l-am văzut în viață”...
Gura lumii slobodă spune însă că „Mimi”, așa cum era alintată soția marelui actor, a fost cea care „a călcat strâmb în căsnicie”, conform unor persoane din lumea teatrului citate de presă nu o dată. În seara de 4 martie, Elena, spun aceste surse, nu era la Predeal cu doi producători francezi, ci, la Periș, în casa de vacanță a lui Toma Caragiu, în brațele altui bărbat: regizorul Aurel (Rică, pentru prieteni) Manea, coleg de teatru, la Ploiești, cu Toma Caragiu. Actorii din generația lor au povestit că idila dintre „Mimi” și regizor a fost fulgerătoare și extrem de pasională, iar talentatul regizor a distribuit-o pe frumoasa actriță în rolul Vetei din „O noapte furtunoasă”. „Ea era extrem de frumoasă, el de-a dreptul fascinant. S-au îndrăgostit unul de altul, dar culmea este că amândoi îl prețuiau pe Toma. Și totuși l-au trădat”, a povestit o fostă colegă de teatru a celor trei. Devastatorul cutremur n-a produs avarii importante casei de la Periș, așa că „Mimi” s-a ales doar cu o sperietură zdravănă. Pentru că nu avea cum să plece de la Periș în toiul nopții, femeia a ajuns în București abia în zori, când, în locul blocului în care, la etajul 2, locuise cu Toma, era doar un morman de dărâmături.
„Praf, zgomot, urlete, plânsete. Pompieri, civili, basculante care încărcau moloz, câini care căutau supraviețuitori. Poveștile oamenilor care pretind că au văzut-o atunci pe soția actorului printre ruine capătă accente grotești de bârfă inumană. S-a spus că Mimi/Elena, cu o privire tulbure și cel mai probabil sub șoc, își căuta prin moloz… bijuteriile de aur. Sau un seif în care ținea banii. Sau o casetă în care erau ascunse secrete ce ar fi putut s-o compromită. Dar că în tot acest timp nu ar fi întrebat nicio clipă de soarta soțului ei. Povești…” Cine mai poate ști azi care a fost adevărul și cât din aceste relatări ascund pură răutate sau invidia „prietenilor”?!? Emblematică și plină de subînțelesuri rămâne, însă, o declarație făcută de Stela Popescu: „Am fost prietenă cu soţia lui Toma. Nu cred că am de ce s-o critic pentru comportamentul ei din perioada mariajului. Este o femeie inteligentă, cu multe calităţi, cu educaţie, un om special. Care e problema că îşi înşela soţul? Dacă Toma accepta, nu văd care este problema!"...
Lara Bobescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Culmea, dacă rămâneau pe loc, ar fi avut o șansă: masa la care stăteau a fost găsită intactă, cu farfuriile, paharele și o sticlă neatinse pe ea... Toma Caragiu s-a născut pe 21 august 1925, la Argos Orestiko, în Grecia, într-o familie de aromâni. Când Toma Caragiu avea 4 ani, din cauza persecuțiilor etnice, guvernul grec încercând naturalizarea forțată a românilor macedoneni, familia sa s-a refugiat la Ploiești. Acolo a copilărit și a făcut școală. Atras de teatru, Toma este cooptat în trupa liceului, dar în 1945 se înscrie la Facultatea de Drept la îndemnul părinților.
Abandonează, însă, cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București. Era doar începutul unei cariere fabuloase, actorul fiind adesea comparat cu legendarul Constantin Tănase (al cărui rol avea, de altfel, să-l joace în filmul „Actorul și sălbaticii”, din 1975). Caragiu apăruse pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie de peste 2.000 de ori, în 20 de spectacole diferite, spectacole repetate timp de aproximativ 1.000 de zile. Jucase în 40 de filme, în 28 având şi rolul principal, ceea ce se poate cuantifica în 1.600 de zile de filmare şi 200 de zile de post-sincron.
La televiziune apăruse în 3 filme-serial, 10 show-uri şi alte câteva zeci de emisiuni. Numele său figura pe două discuri Electrecord, iar vocea sa fusese imprimată pe 50 de emisiuni din ciclul duminical „Unda veselă“. ...În dimineața zilei de 4 martie, Toma și soția sa, Elena Caragiu, au plecat în vizită la un prieten, la Periș. Acolo, au pus-o de un chefuleț. Numai că, spre după-amiază, soția i-a spus că se plictisește și că vrea să plece la plimbare cu mașina familiei pe Valea Prahovei, urmând să-l sune seara, pe la 21.30, ca să vadă ce face. Un prieten îl va duce cu mașina pe actor înapoi acasă. Aici, își cheamă un nepot ca să-i dea un pachet cu ficăței de pasăre de la Periș. Apoi, este vizitat de regizorul Bocăneț pentru a sărbători apropiata lansare a filmului comun „Gloria nu cântă”, în care Toma interpretase rolul principal. La 21.22, a început însă CUTREMURUL!
Jurnalistul Monica Andrei a sintetizat informațiile: „Plutonierul major Dinu, de gardă în faţa Ambasadei Cehoslovace situată vizavi de blocul lui Toma Caragiu, a văzut cum blocul Colonadelor 3 s-a prăvălit, ca într-un film în relanti, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Întreaga masă a clădirii s-a năruit. Apartamentul lui Toma, aflat la etajul al doilea, a rămas aproape intact. În momentul cutremurului s-au ivit pentru Alexandru Bocăneţ şi Toma Caragiu trei posibilităţi: să rămână în casă; să iasă pe scara de serviciu; să coboare pe scara principală… În a şasea zi de la căderea cortinei de moloz peste bucureşteni, de sub ruine, din locul unde ar fi trebuit să fie scările blocului, a apărut claia de păr creţ şi grizonat a lui Toma. Vărul său, Nelu Adam, l-a luat în braţe. A fost îngropat a doua zi, pe 11 martie 1977, la Cimitirul Bellu din Bucureşti nu departe de cavoul lui Constantin Tănase”.
Actorul avea doar 51 de ani... S-a pus întrebarea de ce soția actorului, actrița Elena Caragiu, a plecat singură pe Valea Prahovei?!? Aveau, oare, o căsnicie „deschisă”, în care fiecare putea să facă ce voia? ... Chiar înainte să o cunoască, o ghicitoare i-a prezis lui Toma Caragiu că în viața sa va apărea o femeie pe nume Elena, care va deveni marea lui iubire și cu care va conviețui timp de 14 ani, după care în existența sa „va avea loc o prăbușire” (!). Elena Caragiu este o actriță născută pe 18 septembrie 1937 într-o familie de intelectuali din București. Mama sa, Elisa Ungureanu, era creștină romano-catolică, iar tatăl, Herman Bichman, provenea dintr-o familie de evrei ucraineni cu proprietăți în Focșani. Elena a fost botezată creștină romano-catolică și a urmat școala catolică Pitar Moș din București.
După terminarea liceului a urmat Facultatea de Geologie la Universitatea din București. În 1959, s-a căsătorit cu actorul și dramaturgul Paul Ioachim, după ce în 1958 își realizase visul de a intra la Institutul de Arte (IATC), pe care l-a absolvit în 1962. Înainte de a lua repartiția la Ploiești și de a-l întâlni pe Toma, Elena a jucat roluri principale la București ca urmare al succesului cu filmul „Porto Franco” (rolul Evantia). La repartiția la teatrul din Ploiești, în 1963, a început repetițiile în regia lui Valeriu Moisescu în două piese cu actorul Toma Caragiu, care era și directorul teatrului. Repetițiile au stârnit o puternică pasiune, care l-a făcut pe Toma Caragiu să divorțeze de prima soție, alintată „Bebe” (...deși aceasta insistase să înfieze fetița unui electrician, pentru a calma „o căsătorie plină de conflicte, infidelități și episoade de alcoolism”).
Toma avea 27 de ani în 1952, când s-a căsătorit cu o colegă actriță de la Teatrul de Stat din Ploiești, Maria Bondar. La 28 de an, devine directorul teatrului din Ploiești și începe să fie asaltat de femei. Căsătoria nu rezistă, iar după zece ani cei doi divorțează. Înainte să pună punct mariajului, Toma și Maria Caragiu au înfiat o fetiță în vârstă de 3 ani, Maria (Doina), de la Casa de Copii Buzău. În pragul divorțului, ce doi soți se înțeleg ca fetița să rămână la mamă, iar Toma Caragiu să plătească o sumă consistentă din toate veniturile sale, pentru creșterea copilei. După un an, Elena Bichman-Ioachim a divorțat și ea. Cuplul Elena și Toma Caragiu s-a mutat în București, iar Toma a fost angajat la Teatrul Bulandra. În 1977, la șase luni de la tragicul deces al lui Toma Caragiu în cutremurul din 4 martie, Elena părăsește singură țara, îndreptându-se cu mașina spre Paris, unde își continuă cariera începută din anii 70 sub numele de „Helene Cara”, cu un disc (single) în franceză după cântecele Mariei Tănase.
În 1978, lucrează cu compozitorii Michel Phillipe Gerard și Vladimir Cosma. În același an (1978) scrie la Paris un one woman show despre emigrație după poemele lui Bertolt Brecht pe muzica lui Kurt Weill. Reprezentațiile la Thetre de l'Atelier au fost întrerupte de sosirea vizei sale de emigrație în America. Pe 21 iunie 1978, Elena ajunge singură la New York. Vărul ei medic, care o sponsoriza, murise de atac de cord la scurt timp înainte de sosirea ei. Căutând de lucru la Asociația Actorilor pe Broadway, cunoaște din întâmplare o regizoare și directoare de teatru (Bridget Cusack) căreia i-a plăcut manuscriptul showului scris la Paris. L-a tradus în engleză, i-a propus să schimbe titlul showului în „B.B." (Bertolt Brecht) și să înceapă repetițiile la teatrul său din New York: Academy Arts Theatre. Spectacolul s-a jucat cu casa închisă câteva luni, având și numeroase cronici pozitive.
În 1979, chiar în noaptea în care a fost împușcat John lennon, Elena/Helene cunoaște un tânăr inginer român, cu nume americanizat („John Chester”), stabilit la New York din 1976. După câțiva ani, relația lor evoluând, au cumpărat împreuna o casă lângă locul unde se ținuse festivalul de muzica de la Woodstock, la o ora de New York. S-au căsătorit în 1982 în Bahamas; Helene Cara a devenit Helene Cara Chester, numelele legal obținut la cetățenia americană acordată în 1984. Stresul adaptării la o nouă viață și depresia latentă după tragedia cutremurului s-au accentuat. Helene a trebuit să refuze un turneu național cu un rol principal în musicalul „Candide" de pe Broadway. În 2002, Helene descoperă cu uimire că în România ziarul Libertatea anunțase că „Elena Caragiu a fost ucisă de un psihopat într-un bar din New York, unde ghicea în cărți”.
Pentru a dovedi că este în viață, Elena s-a hotărât să se reîntoarcă într-o scurtă vizită în țară. În 2008, Elena a revenit definitiv în România după 31 de ani. Împreună cu un grup de actori, scriitori și regizori (Radu Beligan, Ion Cocora, Petre Bokor, Horațiu Mălăele etc.) a înființat Asociația „Toma Caragiu”. pentru a infiinta o Casa Memoriala pentru actorul Toma Caragiu. Primarul din Periș s-a oferit să-i dea un teren lângă gară în Parcul „Toma Caragiu”. În 2013, s-a turnat fundația. Din păcate, din lipsă de fonduri datorită pierderii unor sponsori, lucrările au trebuit amânate...
Ciudat, dar versiunea Elenei Caragiu, așa cum a fost consemnată de Ziarul Metropolis, nu seamănă deloc cu cea oferită de alți martori ai evenimentelor: „În 1 martie 1977, Toma mi-a adus un mărțișor. Un cățel de pluș, o jucărie English Sheppard, veșnicii bebeluși pufoși și jucăuși. M-am bucurat enorm, îmi doream de mult un astfel de cățel… Simțeam că sunt răsfățată. Fusesem departe unul de celălalt, el era la filmări, eu jucam în provincie. Am lucrat doi ani la Piatra Neamț, o stagiune la Craiova și un an la Cluj. Prima despărțire fusese contractul meu de la Paris, care a durat trei ani, cu pauze de mers acasă peste vară. În ziua mărțișorului din 1977, cumpărasem o sticlă de Chivas pentru el și i-am umplut un pahar: trei degete de whiskey peste cuburi de gheață. Tabietul lui. El mi-a adus trandafiri roșii, frezii galbene și o sticlă de Campari, mi-a pregătit un pahar înalt, gheață și lămâie. Tabietul meu. Am ciocnit noroc, după ce am terminat băuturile, Toma i-a pus lesa lui Pușică și am plecat toți trei la Capșa să mâncăm, ca de obicei o friptură de miel. Pușică, ascuns sub masă lungă din separeul nostru unde primea o farfurie de spaghetti cu parmezan și zahăr. Mânca, se lingea pe botișor, adormea fericit, până ne hotăram să plecăm. Am ieșit târziu de la Capșa, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Întorși acasă eram într-o stare euforică. În 4 martie 1977, Toma avea liber la teatru, n-avea nici spectacol, nici probă de costum, nici repetiție, iar noi plănuisem să plecăm la Sinaia pentru a ne întâlni cu Rene și Bruno, prietenii mei de la televiziunea franceză. Am plecat împreună cu mașina, eu conduceam, iar aproape de Ploiești Toma și-a adus aminte că avea întâlnire cu Andu Bocăneț. I-am propus să-l sunăm de la Sinaia și să amânăm întâlnirea, Toma s-a enervat, ne-am certat, ca de obicei eu am cedat, l-am adus la București fără niciun cuvânt. În fața blocului se uita trist la mine, am oprit mașina, l-am întrebat: „-spune-mi, vrei să rămân cu tine?”. S-a uitat la mine, cu ochii lui de cățel trist, mi-a răspuns încet și rar: „-Nu, du-te singură… du-te singură”. Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: „Te sun când ajung!”. A fost ultima dată când l-am văzut în viață”...
Gura lumii slobodă spune însă că „Mimi”, așa cum era alintată soția marelui actor, a fost cea care „a călcat strâmb în căsnicie”, conform unor persoane din lumea teatrului citate de presă nu o dată. În seara de 4 martie, Elena, spun aceste surse, nu era la Predeal cu doi producători francezi, ci, la Periș, în casa de vacanță a lui Toma Caragiu, în brațele altui bărbat: regizorul Aurel (Rică, pentru prieteni) Manea, coleg de teatru, la Ploiești, cu Toma Caragiu. Actorii din generația lor au povestit că idila dintre „Mimi” și regizor a fost fulgerătoare și extrem de pasională, iar talentatul regizor a distribuit-o pe frumoasa actriță în rolul Vetei din „O noapte furtunoasă”. „Ea era extrem de frumoasă, el de-a dreptul fascinant. S-au îndrăgostit unul de altul, dar culmea este că amândoi îl prețuiau pe Toma. Și totuși l-au trădat”, a povestit o fostă colegă de teatru a celor trei. Devastatorul cutremur n-a produs avarii importante casei de la Periș, așa că „Mimi” s-a ales doar cu o sperietură zdravănă. Pentru că nu avea cum să plece de la Periș în toiul nopții, femeia a ajuns în București abia în zori, când, în locul blocului în care, la etajul 2, locuise cu Toma, era doar un morman de dărâmături.
„Praf, zgomot, urlete, plânsete. Pompieri, civili, basculante care încărcau moloz, câini care căutau supraviețuitori. Poveștile oamenilor care pretind că au văzut-o atunci pe soția actorului printre ruine capătă accente grotești de bârfă inumană. S-a spus că Mimi/Elena, cu o privire tulbure și cel mai probabil sub șoc, își căuta prin moloz… bijuteriile de aur. Sau un seif în care ținea banii. Sau o casetă în care erau ascunse secrete ce ar fi putut s-o compromită. Dar că în tot acest timp nu ar fi întrebat nicio clipă de soarta soțului ei. Povești…” Cine mai poate ști azi care a fost adevărul și cât din aceste relatări ascund pură răutate sau invidia „prietenilor”?!? Emblematică și plină de subînțelesuri rămâne, însă, o declarație făcută de Stela Popescu: „Am fost prietenă cu soţia lui Toma. Nu cred că am de ce s-o critic pentru comportamentul ei din perioada mariajului. Este o femeie inteligentă, cu multe calităţi, cu educaţie, un om special. Care e problema că îşi înşela soţul? Dacă Toma accepta, nu văd care este problema!"...
Lara Bobescu