„Când apari, señorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ți petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,
Și ai trupul de șarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinți,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvim.

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?

Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau să mor și eu!

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?

Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau să mor și eu!”

Așa sună cea mai cunoscută variantă în limba română a faimosului tango uruguyan compus în 1929 de Benjamin Tagle Lara (abia locul doi la Gran Concurso de Tangos del Disco Nacional !). Textul este scris de Ion Pribeagu, iar interpretarea - intrată de atâta timp în subconștientul colectiv - îi aparținea celebrului interpret de romanțe Cristian Vasile. Astăzi, nimeni nu-și mai amintește că, în paralel, a mai făcut carieră o versiune, pe textul lui Nicolae Kirițescu cântat de Manole Stroici:

„Au trecut ale dragostei clipe ca frunzele toamnei târzii au trecut amintiri, sărutări ce în patimi de buze fierbinți din dorinți s-au născut am rămas numai eu să traiesc tot mereu al trecutului farmec nespus, dar să știi că lumina iubirei din sufletul tău încă tot n-a apus. Și pe tine or să te doară remușcări de dor ai să plângi și tu-ntâia oară visul trecator în zadar chema-vei iubirea ce se duce-acum va veni mereu amintirea cu al ei parfum. Ai voit să strivești cu un zâmbet poema clădită din doruri fierbinți și senin ai călcat pe durerea ce doar tremura în timizi rugăminți vor veni în curând amintiri rând pe rând să-ți murmure refrenul discret vei simți cât de grea e povara ce-aduce târziul și tristul regret. În zadar chema-vei iubirea ce se duce-acum va veni mereu amintirea cu al ei parfum.”

Prin anii 1970, lăutarii din Gorj, în special Gogu Suchici, acordeonist talentat și profesor la Școala Populară din Târgu Jiu, cântau însă varianta lui Kirițescu. Textul primei versiuni a cântecului sugerează existența unei femei cu acest nume, imagine trecută treptat în imaginarul colectiv românesc. (Îmi amintesc că și bunicul meu fredona acest tango, surâzând cu subînțeles la refren.) În realitate, numele „Zaraza” provine din preluarea ad literram a titlului spaniol, în care „zaraza” e un cuvânt banal (un termen referitor la un imprimeu textil, originar din India).

Așadar, a existat sau nu senzuala țigancă Zaraza, o superbă prostituată bucureșteană de lux din perioada interbelică cu un destin tragic - iubita lui Cristian Vasile, dar victima asasinatului comandat de rivalul acestuia, nu mai puțin faimosul Zavaidoc? Povestea ei încă se mai cântă şi astăzi în localurile ,precum Jariștea, care ne fascinează cu poveşti triste, dar frumoase, ale Bucureştiului interbelic. Cel care a transformat-o în legendă este renumitul cântăreţ Cristian Vasile, care a Povestea ei încă se mai cântă şi astăzi în localurile ,precum Jariștea, care ne fascinează cu poveşti triste, dar frumoase, ale Bucureştiului interbelic. Cel care a transformat-o în legendă este renumitul cântăreţ Cristian Vasile, care ar fi făcut o pasiune realmente devastatoare pentru Zaraza, o femeie de o frumusețe rară: „Focoasa ţigancă era o femeie senzuală, cu părul lung, negru, uns cu ulei de nuci, cu ochii verzi şi buze roşii, cărnoase. Purta o rochie de culoarea prazului, din urechi îi atârnau cercei lungi în stil baroc, iar în picioare avea pantofi împodobiţi cu ştrasuri care făceau ca fiecare pas al ei să fie o tainică melodie pentru privitori”.

În 1944, Cristian Vasile era un renumit cântăreț care cânta alături de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc (pseudonimul artistic al lui Marin Teodorescu), cel cu care avea să lupte pentru inima Zarazei. Povestea de dragoste s-ar fi născut în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde interpretul se producea seară de seară. Se spune că a fost dragoste la prima vedere și, din acea noapte, Zaraza a devenit femeia lui preț de doi ani. Dar frumuseţea ei continua să atragă privirile bărbaților, care îl invidiau pe Cristian Vasile și îi puseseră gând rău. Istoricii consemnează rivalitatea dintre el şi faimosul Zavaidoc, „care a plănuit să-l ucidă pe lăutar ca sa îi fure femeia, dar a renunţat la planul lui din cauză că Vasile era un cântăreţ celebru şi ar fi riscat să se afle repede cine ar fi plănuit crima”. În schimb, acesta a pus la cale s-o omoare pe Zaraza, motiv pentru care, l-a tocmit pe Borilă, un ţigan din anturajul lui, antrenat să ucidă: „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun.

Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”, susține istoricul Dan Falcan. Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974, iar mulți cunoscători se laudă că l-ar fi cunoscut personal și au beneficiat de povestea Zarazei spusă live. Povestea acestui mit urban seamănă foarte mult, ca tipar, cu una lansată la începutul anilor *90 în revista ...Prostituția, o publicație care ajunsese la tiraje de neimaginat astăzi, în jurul a 300 000 de exemplare! „Prostituția – Noi, fetele de la TIR-uri” fusese, de fapt, titlul unui articol scris de reporterul Pavel Perfil pentru revista Phoenix, inițiată în ianuarie 1990 de Paul Nancă, împreună cu echipa sa de la revista studențească a Centrului Universitar București din perioada 1985-1988, denumită „Convingeri Comuniste” de Stelian Moțiu în anii *70, alintată „Co-Co” și lăudată la Radio Europa Liberă pentru colecția ei de literatură „Cartea cea mai mică”, în care au debutat marii scriitori nouăzeciști, în frunte cu poetul Cristian Popescu. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, Paul Nancă, alături de Dan-Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Bogdan Teodorescu și Dan Ioanițescu, lansează Phoenix, a treia revistă, din punct de vedere cronologic, după Expres-ul lui Cornel Nistorescu și Zig Zag-ul lui Ion Cristoiu.

Cu orientare pronunțat de dreapta, revista - căreia i se adaugă experimentatul ziarist Dan Medeanu, fost coleg cu Nancă la Tribuna României în 1988-1989 - este prigonită de regimul fesenist de stânga, mutată cu tiparul din București la Târgoviște și devenită una dintre țintele minerilor în 13-15 iunie 1990 (principalii săi editori figurând pe listele reprimării la pozițiile 171-174). De mare succes în 1990, săptămânalul începe să sufere financiar pe la jumătatea anului 1991. Pe atunci, nu exista publicitate în presă și orice instituție media din print depindea aproape exclusiv de încasările rezultate din vânzarea tirajelor (asta dacă nu era apropiată puterii neocomuniste sau unor instituții precum Serviciul Român de Informații – SRI, noua emanație a Securității cea doar aparent ieșită din peisaj).

Cum difuzorii de presă reinvesteau încasările în produse cu plusvaloare adaugată, precum tutunul și alcoolul, „uitând” sau întârziind foarte mult să restituie banii datorați editorilor, ziarele și revistele independente începuseră să intre în vrie, fapt ce convenea de minune Puterii. Presa nu mai avea altă șansă decât să se reinventeze cât mai repede. Pentru Phoenix, reinventarea s-a numit ...Prostituția. Supratitlul articolului de mare succes, tipărit deasupra capului de revistă, a fost confundat de unii distribuitori de presă cu însăși titulatura revistei. În consecință, săptămâna următoare au început să ceară la vânzare chiar „Revista Prostituția”. Inventivi, ziariștii s-au pliat pe loc cerințelor pieții și au produs rapid un supliment denumit chiar așa – Prostituția. Înregistrând un succes uriaș, suplimentul inițial a devenit imediat un periodic, apărând alternativ cu revista-mamă, Phoenix: o săptămână una, o săptămână cealalta.

Prostituția fura cu nerușinare imagini din Playboy-ul american, unchiul lui Nancă din Canada începând să ni-l trimită tot mai des. S-a observat, însă, rapid că povestirile erotice originale erau materialele care înregistrau cel mai mare succes, așa că s-a trecut la scrierea unora noi în ritm accelerat. Hâtrul Dan Medeanu a inventat povestea Bordelului mitologic din Strada Toamnei, condus de fascinanta „Doamna Mona”. Lumea a gustat-o atât de mult încât s-a impus de la sine transformarea ei într-un serial. Cum Medeanu nu făcea față întotdeauna ritmului de redactare, uneori – destul de rar, totuși - sarcina scrisului era preluată de Horia Gârbea sau de mine. A fost uimitor, bulversant, impresionant efectul asupra publicului înregistrat, prin 1992-1993, de serialul dedicat bordelului imaginar din Strada Toamnei (unde, aproape de Armenească, chiar se aflau trei clădiri „misterioase”, care s-ar fi potrivit cât de cât cu imobilul „descris” în revistă dar care, în realitate, erau cu totul altceva, respectiv o reședință diplomatică, o posibilă clădire aparținând unui serviciu secret, dar și locuința secretarului nostru de redacție, Radu Ghițescu).

Atât de puternic a fost efectul încât lumea a început să vorbească despre sofisticata casă de toleranță imaginată de Dan Medeanu (recent a apărut și volumul său tematic!) ca și cum ea chiar ar fi existat pe Strada Toamnei, din ce în ce mai frecventată de cârduri de bărbați hiperexcitați. Cel puțin trei taximetriști și un șofer de troleibuz mi-au povestit aventurile lor „la Doamna Mona”, fără să aibă habar, săracii, cui i se lăudau! Iar apogeul a fost atins înaintea unui Revelion (cred că acela din 1992), când o delegație de studenți basarabeni aflați la studii în București au venit să ne solicite o reducere semnificativă la petrecerea de sfârșit de an din „Strada Toamnei”, invocând „lipsa de resurse” și „frăția de sânge”. A fost un exemplu despre cum, efectiv, literatura poate modifica realitatea și poate transforma ficțiunea în ceva ce puteai jura că era aproape palpabil! La fel s-a întâmplat, după un deceniu, și cu „Zaraza” lui Mircea Cărtărescu.

Așa cum scrie și pe Wikipedia, „scriitorul a preluat această imagine și, asociind-o personalității lui Cristian Vasile, a creat o legendă imaginară a Zarazei, în povestirea sa publicată inițial în revista România Literară, iar apoi inclusă în volumul de proză „De ce iubim femeile?”. Povestirea, fiind scrisă într-un stil care sugerează veridicitatea istoriei Zarazei, a generat convingerea, foarte răspândită astăzi, că legenda frumoasei țigănci scrisă de Mircea Cărtărescu ar fi chiar istoria reală a cântecului, a lui Cristian Vasile și a presupusei lui iubite, Zaraza. Alții cred că Zaraza este o legendă populară, fără autor”…. Enciclopedia online sintetizează o mulțime de elemente conexe tulburătorului mit urban, după cum urmează: -Legenda creată de Mircea Cărtărescu, cât și Zaraza ca prezență în imaginarul colectiv românesc pornesc desigur de la textul cântecului, și este meritul lui Ion Pribeagu de a fi creat câteva versuri suficient de ambigue și misterioase, pentru a inspira o legend:

„Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”, scrie Cărtărescu în povestirea inclusă în volumul “De ce iubim femeile”. -Carlos Gardel, marele cântăreț și compozitor de tangouri, argentinian, apare frecvent în literatura sud-americana, la Gabriel Garcia Marquez, Jorge Luis Borges, Julio Cortazar și Ernesto Sabato.

Mircea Cărtărescu, un admirator al acestora, îl lansează pe Cristian Vasile, interpretul Zarazei și echivalentul romanesc al lui Gardel ("Gardel al nostru") în literatura română. „Zaraza” lui Cărtărescu creează o modă, căci i-au urmat un film („Supraviețuitorul”), o piesă de teatru („Vulpea roșie”, de Pușa Roth) și alte încercări literare. -Filmul „Supraviețuitorul” (2008), al cărui scenariu a fost scris de Sergiu Nicolaescu și Adina Mutăr, preia în plagiat legenda urbană scrisă de Mircea Cărtărescu, inclusiv numele multora dintre personajele povestirii, modificând doar „Zaraza” în „Zarada”. -Mihaela Rădulescu a scris și ea, în 2006, un scenariu pentru un film numit „Zaraza”, care ar fi trebuit sa fie produs de casa de filme Cine TV Film Production (aparținând lui Sergiu Nicolaescu). Scenariul fiind notat cu 6 de comisia CNC (Consiliul Național al Cinematografiei), finanțarea filmului a fost refuzată. -Piesa de teatru radiofonic "La Vulpea Roșie" de Pușa Roth era anunțată în presa vremii ca „Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreața celebră din Bucureștiul interbelic".

Evident, „cântareața Zaraza” nu a existat, dar unii autori de presă culturală confundă ficțiunea cărtăresciană cu realitatea. În plus, Zaraza nu este cântăreață nici măcar în povestirea lui Cărtărescu. -Articolul lui Stelian Tănase din revista Observator Cultural comentează și el pe larg, bine documentat, pertinent povestirea lui Mircea Cărtărescu („Zaraza”) și istoria cântecului, chiar dacă unele detalii istorice sunt inexacte (compozitorul tangoului, Benjamin Tagle Lara, este dat drept argentinian). -„Cărtărescu a aflat de povestea asta prin intermediul lui Nicolae Manolescu şi a creat o legendă imaginară a Zarazei în cartea sa. Dovadă că această poveste este ficţiune îl reprezintă faptul că istoria ne spune că pe Cristian Vasile nu terebentina l-a scos din circuit, ci faptul că a făcut nodule pe coardele vocale, o boală banală de altfel la cântăreţi. (…) Nemaivorbind de faptul că, dacă Zaraza ar fi fost de origine rromă, potrivit tradiţiei ea trebuia îngropată, şi nu incinerată”, explică scriitorul şi istoricul Stelian Tănase, pe blogul său („Zaraza, Zavaidoc, Cristian Vasile - o legendă”).

...Dacă n-ar fi existat, Zaraza ar fi trebuit să fie inventată! Dar, dacă n-ar fi fost inventată ficțional, Zaraza chiar ar fi meritat să existe, cândva, prin epoca interbelică!!!
Mai multe povești tulburătoare în volumul Divele controversate ale Bucureștilor, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro