În 2012, într-un interviu incendiar, acad. Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre ultimii mari specialiști în viața și opera lui Eminescu, distrugea ultimele mituri despre relația din ultima perioadă dintre „nestăpânitul” gazetar Eminescu și fostul său mentor literar și protector, lucid-cinicul Maiorescu.

(…)- Informaţii „de la faţa locului”, de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă. (…) Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu într-un mod nemeritat să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de  poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.  

- Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă „se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”. 

- În 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

- Epureanu întocmeşte noul Program al partidului, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că „Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi „stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu - care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul Timpul - se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că poziţia lui Epureanu şi a lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului Timpul, perioadă când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar (…).

Firea întoarsă către cele pământeşti a lui Maiorescu este surprinsă şi de alţi contemporani ai săi. Deloc întâmplător, reţinem aici câteva dintre contrastele personalităţii lui Maiorescu prin însemnările lui Vasile Pogor, dar şi mărturiile altor contemporani. Astfel, Vasile Pogor, membru important al Junimii, dar şi fondator al ziarului Timpul, îl surprinde pe Maiorescu în tonuri întunecate… „Prin urmare, dacă exista animaţie în Junimea, ea nu se datora lui Maiorescu căruia îi plăcea un soi de comportare occidentală. Nu participa sufleteşte la dezbaterile junimiste cu exuberanţa lui Pogor, şi chiar atunci când participa Maiorescu apărea afectat…” De asemenea, I.G. Duca observă, în „Portrete şi amintiri”, artificialitatea lui Maiorescu, predominat de invidie şi egoim, constată ulterior Vasile I. Cataramă. În afară de Vasile Pogor, Maiorescu se poartă similar şi cu Xenopol. D. Bodin, în „A.D. Xenopol şi Junimea” (apărut în Convorbiri literare LXX, nr. 1-5 ianuarie - mai, 1937), constată - după cum şi era - că Xenopol era şi un creator, în timp ce Maiorescu numai un îndrumător cultural. Or „talentul lui Xenopol, spune domnul Bodin, îl stânjenea. Cu toată prudenţa şi măsura pusă de Maiorescu în acţiunile vieţii sale, el a lăsat să-i scape accente de vrajbă faţă de Xenopol”. Din rândurile lui Bodin se citeşte clar că, în ciuda prudenţei lui, Maiorescu era stăpânit de invidie. „Acest soi de accente se înmulţesc şi devin şi mai agresive după despărţirea lui Xenopol de Junimea, îmbrăcând câte o dată forme vulgare”. Totuşi, Xenopol care muncise asiduu în Junimea, îndepărtat sistematic de Maiorescu, începuse să fie „idiotizat” de Maiorescu şi I. Negruzzi şi pus în circulaţie ca un om dezechilibrat mintal, doritor de câştiguri materiale. Adăugat la cazul Pogor, este suficient exemplul pentru a determina pe omul Maiorescu în mijlocul Junimii. „Dar o astfel de invidie, Maiorescu a pus-o şi în aprecierea operei literare. Macedonski care este un remarcabil poet este citat şi comentat printre versurile proaste ca… mostre de versificaţie. Evident, cazurile se pot înmulţi, dar ele nu interesează decât în limita unei afirmaţii netede... Eminescu însuşi, cel mai susceptibil dintre junimişti, se simte mai bine în preajma lui Pogor, decât a lui Maiorescu...”

Sobru, chiar „rece”, de formație tipic germanică, Titu Maiorescu nu avea cum să rezoneze cu „înflăcăratul” Eminescu ( care, în paranteză fie spus, ca student la Viena și Berlin, nu și-a trecut niciun examen, lăsându-se purtat de frenezia vieții boeme dar și afundându-se cu aviditate în cercetări colaterale, fără legătură cu curicula universitară). Maiorescu și Eminescu erau într-atât de diferiți încât un conflict era absolut inevitabil, deși nimeni nu-și imagina că se va ajunge chiar la ultimele consecințe (internarea cu forța a lui Eminescu într-un sanatoriu de boli mintale).

Maiorescu, dincolo de orice încercare de demonizare, rămâne cel mai important părinte fondator al culturii românești moderne. Născut în 1840 la Craiova, din părinți ardeleni, Titu Maiorescu a obţinut în 1859 titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae” la Universitatea din Giessen. Apoi își continuă studiile la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861). Membru fondator al Academiei Române, Titu Maiorescu este autorul teoriei „formelor fără fond” și a „arderii etapelor” (care, diagnosticând perfect maladiile sociale ale civilizației românești de secol XIX, sunt valabile cu asupra de măsură și azi) și fondator al Societăţii Literare Junimea. A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi „arbitru director” în cultura românească. Anul 1871 a reprezentat intrarea lui Titu Maiorescu în politică. „Pe 15 aprilie 1871 a avut loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment foarte important în istoria conservatorismului şi politicii româneşti”. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România. În mai 1871, Titu Maiorescu a fost ales deputat de Argeş pe listele grupării conservatoare. Datorită calităţilor sale, Titu Maiorescu a fost numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri. „Din această funcţie, Titu Maiorescu a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Titu Maiorescu s-a retras din activitatea politică în februarie 1914, din motive personale”, spune Remus Vlădescu.

În ciuda marilor sale realizări, Maiorescu a fost în poermanență bântuit de neliniști. Tudor Arghezi vorbea despre un obicei mai puțin cunoscut al lui Titu Maiorescu. „Am pomenit cândva cazul de sensibilitate a conștiinței, al lui Titu Maiorescu, care a fost departe de a fi un bigot. (...) În Săptămâna Paștilor, venea într-o noapte la Mânăstirea Cernica, pe furiș, cu două făclii mari de ceară albă, pe care le dăruia Bisericii Sfântul Niculae, ca să ardă dinaintea icoanelor împărătești un an întreg. Acolo, el asculta slujba nopții dintr-o strană din întunericul intrării și pleca tiptil, știut dar neăazut, înapoi la București, uneori târziu după miezul nopții. Două ore pe an din viața lui, frământată de marile nedumeriri și îndoieli, Maiorescu se călugărea” (Liturghia, 3 februarie 1945, Bilete de papagal)”.

În intimitate, Titu Maiorescu se îndoia de tot și de toate, în primul rând de sine. El şi-a iubit sora mai mare, pe Emilia, într-un mod ciudat şi pătimaş. Scrisorile dintre cei doi fraţi şi relaţia avută de-a lungul vieţii au iscat suspiciuni din partea unor istorici şi biografi care au lansat ipoteza unei posibili legături nefirești.

Între criticul Titu Maiorescu şi sora sa Emilia a existat o legătură specială. Dacă a fost doar o iubire frăţească deosebită sau o legătură amoroasă cu altfel de tente, nu se ştie. Cert este că Emilia a fost pentru Titu prototipul femeii ideale, ei i-a scris cele mai frumoase scrisori de dragoste, cu ea şi-a împărtăşit cele mai adânci temeri şi ea a fost cea căreia i s-a confesat pe tot parcursul vieţii. „Prima, singura şi constanta lui intensă pasiune dintotdeauna a fost sora lui, Emilia. În centrul universului lui feminin şi erotic Emilia a fost steaua lui de predestinată strălucire. Pe Emilia a iubit-o şi a admirat-o, pe Emilia a adorat-o şi a dorit-o, a vrut-o fără încetare. Ea a fost unica lui mare dragoste, fără ca ea să ne pară a fi fost vreo frumuseţe”, scrie, despre relaţia dintre Titu şi sora lui, C. Popescu-Cadem în lucrarea Titu Maiorescu în faţa instanţelor documentelor.

Legătura puternică a existat încă din copilărie. Titu Maiorescu s-a născut la Craiova pe 15 februarie 1840. Sora lui Emilia venise pe lume cu doi ani mai devreme. Au avut parte de o copilărie care a stat sub semnul unei educaţii tiranice din partea tatălui lor. S-au refugiat în pasiuni comune şi în studiu. În „Jurnalul„ pe care l-a ţinut din 1851 până în 1917, criticul alocă pasaje întregi complicatei relaţii cu sora sa Emilia. La 18 ani, scria despre aceasta: „În sfârşit, m-am lămurit cu Emilia. Eu am plâns mult, chiar şi ea. Erau încă unele lucruri nelămurite între noi, am vorbit despre ele. Trebuie să fi fost o fiinţă tare nenorocită când era ea mititică, adesea din cauza asta nu se destăinuia nimănui. Şi cui oare ? Mie, eram prea tânăr, prea copilăros, prea egoist. Dar prin câte n-am trecut şi eu”.

Maiorescu a avut o ascensiune fulminantă. La 22 de ani ani era profesor universitar, la 23 de ani ajunsese decan şi rector, la 27 de ani era academician, iar la numai 33 de ani ajunsese ministru. Mentorul societăţii Junimea a păstrat de-a lungul vieţii o comunicare permanentă prin epistole cu sora sa Emilia, indiferent unde s-a aflat. În toată ascensiunea sa în plan profesional, Maiorescu a avut relaţii amoroase cu diverse doamne, sfătuitor fiindu-i întodeauna Emilia. „Întodeauna când îi vorbeşte Emiliei despre o nouă înclinaţie către vreo dulcinee, o face cu sfiiciune, cu teama de a nu o mâhni şi dezamăgi, cu grija de a o cruţa, situându-o în ierarhia sentimentelor pentru ea, pe Emilia, înaintea celei de care se simte atras”. Și când a luat decizia de a se căsători cu Clara Kremnitz (având, însă, și o aventură cu sora ei, Mite, pe care a iubit-o și Eminescu), Maiorescu i-a făcut întâi surorii un raport sentimental. „Sunt mai hotărât ca oricând să îmi trăiesc viaţa împreună cu Clara. De-ai şti numai, Emilie, cât de nemăsurat vă iubesc, pe tine şi pe Clara. Voi sunteţi singurele care mă ţineţi în viaţă... întotdeauna te-am iubit şi te-am stimat. Într-adevăr, Emilie, noi suntem doi oameni - o simt intens - creaţi şi formaţi unul pentru altul: desfid întreaga omenire să-mi indice ceva mai bun. Noi trebuia să fim nu fraţi, ci soţi...” . Emilia, geloasă, nu îi răspunde la scrisoare. În ciuda tentativelor criticului de a-şi apropia soţia de sora lui adorată, cele două nu s-au agreat niciodată. Nici el nu l-a agreat pe cel pe care Emilia l-a ales de soţ. Când Emilia s-a căsătorit la vârsta de 31 de ani cu Wilhelm Humpel, un austriac profesor şi compozitor, Maiorescu s-a arătat îngrijorat de situaţia materială a celui care îi pretindea mâna. După divorţul său de Clara, din anul 1878, Maiorescu i-a cerut insistent surorii sale să se mute la Bucureşti. Pasajele din jurnal datate din această perioadă arată că legătura dintre cei doi era mai strânsă ca oricând. „Dragă Emilie, Ce vrajă se află în cuvântul Tu as ma seule pensee (Tu posezi singurul meu gând). Dacă este aşa, atunci eu te am şi trebuie ca tu să ştii un singur lucru: eu nu te mai las (...) Telegrafiază-mi un cuvânt şi nu-mi distruge temerile noii mele vieţi. Ascultă-mă! Fratele şi iubitul tău Titus”, îi scria Titu Emiliei pe 24 iunie 1878. Emilia n-a dat curs invitaţiei de a se muta în Bucureşti. Deşi mereu refuzat de sora lui, criticul nu a renunţat niciodată să-i propună să se mute împreună. „El nu va înceta de-a lungul anilor, chiar şi după căsătoria din septembrie 1887, cu Ana Rosetti, s-o cheme la el pe Emilia, s-o caute şi să-i scrie, de la Bucureşti sau din străinătate”, mai scrie Popescu Cadem.

Emilia a rămas până la sfârşitul vieţii alături de profesorul austriac pe care fratele ei nu l-a agreat. Soţii Humpel au deschis la Braşov „Institutul de educaţiune şi instrucţiune pentru fete”, instituţie a cărei activitate a fost de scurtă durată deoarece soţii Humpel, la sugestia lui Titu Maiorescu, s-au mutat la Iaşi unde, începând cu anul 1872 au preluat conducerea pensionului de fete. Instituția a funcţionat până în 1901 sub numele de „Institutul liceal de domnişoare Humpel” sau „Pensionatul Humpel”. Emilia şi Wilhelm Humpel au făcut parte din grupul apropiaţilor lui Mihai Eminescu. Se spune că sora lui Maiorescu ar fi fost cea care a insistat pe lângă critic pentru a-l trimite pe Eminescu la tratament în străinătate. După moartea lui Wilhelm Humpel, în 1900, Emilia Humpel s-a retras de la conducerea pensionului. A menţinut corespondenţa cu fratele ei Titu până la moartea acestuia, deşi n-a dat curs solicitărilor lui de a se muta la București. Titu a murit în 1917, iar Emilia un an mai târziu.

…Multe alte povești fascinante în volumul Istorii din Vechiul Regat. „Republica de la Ploiești”, Falansterul și umbra cârciumarului Caragiale, din colecția Istorii secrete, apărută la Editura Integral.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro