Există încă multe, foarte multe necunoscute în privința vieții lui Mihai Eminescu și a impactului pe care l-a avut existența sa în viața socială și politică a României, scrie jurnalistul Miron Manega, care remarcă faptul că pasionatul bibliofil Dan Toma Dulciu a sesizat câteva detalii mai puțin cunoscute (de fapt, neglijate) din viața lui Eminescu, în perioada în care acesta a fost rezident la Berlin (1872-1874). Ceea ce îndeobște se știe este faptul că în acea perioadă Eminescu era un simplu student la Universitatea Imperială Humboldt (înfiinţată în 1766). Cercetând documentele diplomatice ale vremii, Dan Dulciu a descoperit că poetul, care era şi secretar personal al consulului român la Berlin (al lui Theodor Rosetti mai întâi, apoi al lui Nicolae Cretzulescu), trebuia să fie, în această calitate, şi cifratorul corespondenţei diplomatice, având astfel acces la informații pe care numai consulul le știa. De aceea, Eminescu era la curent cu toate afacerile derulate de statul român în străinătate, inclusiv cu negocierile privind concesionarea căilor ferate firmei Strousberg, apărată de Maiorescu.

Dar, în paralel cu studiul, şi slujba de secretar particular al consulului, Eminescu a avut și o misiune secretă (sau, poate, doar discretă), încredințată, se pare, chiar de viitorul Rege al României, Principele Carol: aceea de a „scotoci” arhivele de la Königsberg pentru a culege informaţii despre tratatele internaţionale în care erau implicate Țările Române (era înainte de obţinerea Independenţei). Avem, în felul acesta, o imagine mai puţin cunoscută a lui Mihai Eminescu: aceea, pe de o parte, a unui agent de informaţii externe, iar pe de altă parte a unui om extrem de bine informat despre situaţia politică internă şi cea din Europa, ceea ce explică atitudinea lui tranşantă de mai târziu, în publicistica de la Timpul, şi ecoul formidabil pe care l-a avut vocea sa în epocă. Eminescu nu a fost însă doar „omul deplin al culturii române”, așa cum l-a definit Noica, ci mult mai mult. El s-a dedicat total, până la identificare existențială, destinului sfâșiat al României, căreia nu i-a fost doar teoretician, ci și soldat credincios. I s-a dedicat definitiv și necondiționat, în toate faptele sale, până în ultima clipă de viață conștientă.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Ca mulţi alţi ziarişti, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de stat.

Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului „Timpul”, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a arătat clar poziţia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuza colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pledă pentru subordonarea intereselor României şi sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – ,,la ciolan. P.P Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al ...liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdina lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „...şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”). Scârbit, acesta protestează: ,,Suntem bărbați noi sau nişte femei, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul ca cizmele?”. Ca urmare, în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG de azi – „Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice ,,întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de „Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanta diplomatică a Austro-Ungariei în România. ,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu – se apreciază - mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la ţară, dar execută şi acţiuni conspirative.

Pe data de 28 iunie 1883, Imperiul Austro-Ungar rupea relaţiile diplomatice cu România. Mai mult decât atât, trupe austriece au fost masate pe linia Carpaţilor, pregătite să invadeze teritoriul românesc, iar cancelarul prusac Otto von Bismarck ameninţa România cu războiul. Şi toate acestea din cauza, spunea austriecii, acţiunilor iredentiste şi provocatoare ale unei societăţi secrete româneşti numită „Carpaţii“. Această societate condusă de intelectuali pregătea o revoltă generală în Ardeal şi Bucovina, urmată de unificarea provinciilor româneşti. Este vorba de aşa-zisul proiect al „Daciei Mari“.

Prin Societatea „Carpaţii“, se urmărea clar să se declanşeze o revoltă în Transilvania. Chiar formând gherilă sau înarmând populaţia, arată specialiştii. „Prin 1882-1883, Eminescu era dispus să utilizeze chiar metodele organizatorice ale francmasoneriei pentru realizarea marelui său proiect de renaştere şi unitate naţională. Ministerul de interne atrăgea atenţia că filialele societăţii se extind rapid. Mai mult, cea din Ploieşti a creat subfiliale în Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte, că adunările se ţin în mare secret, că acţiunile sunt finanţate şi din Ardeal. Societatea era pregătită chiar şi pentru luptă armată“, preciza Theodor Codreanu.

Eminescu, era atent supravegheat de spionii austrieci. În special de baronul von Mayr care trimitea rapoarte regulate. „Chiar în societatea Carpaţii era înfiltrat un agent austriac care oferea rapoarte. Eminescu era supravegheat de serviciile austriece. Era, până la urmă, un personaj foarte cunoscut, lider de opinie, cu foarte mare priză şi influenţă în mediile studenţeşti, atât din Regat, dar şi din Bucovina şi Transilvania. Ceea ce s-a întâmplat cu Eminescu şi mai ales îndepărtarea sa, pare să aibă legătură cu aceste servicii secrete şi cu concepţia că el reprezenta un pericol“, spune Gheorghe Median

„Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept <<naţionalişti>>”.

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: în dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi, „lovit de nebunie”, ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii „Carpaţi”, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul „Timpul”, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii „Carpaţi”, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare. „Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea „Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul. La Capşa, Eminescu este abordat de ziaristul Grigore Ventura, pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „La toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe Rege!”. Semne clare de nebunie, nu?! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii „Carpaţi”, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă! Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la Stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap. Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în „Adevărul”, „Eminescu, din amintirile mele”. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, or era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea „Carpaţii”, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp, Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni. De la Băile Mitraşevschi, Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu.

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel (sora lui Maiorescu!), Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de Capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat. Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.

Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame. Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „Ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante. Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice…”. De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România Liberă, este internat cu forţa tot la …Şuţu, unde va şi muri. La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră aruncată de „alt nebun”, celebrul doctor Gheorghe Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din Bucureşti, la ora 4 dimineaţa, Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani. Ultima dorinţă a lui a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu îl strecurase prin vizeta metalică a „celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că „sunt năruit”. A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel, aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. După două zile, Eminescu este şi înmormântat. Este depus în prealabil la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române şi a prietenilor şi mesaje. O dată cu înmormântarea lui Eminescu în cimitirul Bellu, a fost îngropat şi misterul morţii sale. Pe parcursul perioadei scurse de la moartea lui tragică, specialiştii din diferite domenii, dar mai ales din cel medical, au încercat să îi pună lui Eminescu un diagnostic clar şi să stabilească cu exactitate cauza morţii sale.

În privinţa cauzelor morţii lui Eminescu se numără trei teorii importante. 1. Ipoteza nebunului ucigaş Emil Coşereanu prezintă prima dintre aceste ipoteze apărute în presa vremii. Mai precis acesta susţine că a văzut la un dizident politic, păstrat în original, un articol din ziarul Universul, mai precis numărul din 28 iunie 1926, în care se dădea de înţeles că Eminescu a murit din cauza unei lovituri aplicate de un alt pacient al Institutului „Caritatea” al doctorului Şuţu. „Era prezentată mărturia frizerului Dumitru Cosmănescu, căruia Eminescu îi spunea <<Dumitrache>>. Acesta nu era un oarecare, a fost frizer al Regelui. Şi acesta povesteşte că l-a vizitat pe Eminescu la santoriu, acolo unde a avut loc o întâmplare neobişnuită. Eminescu se plimba prin curtea sanatoriului şi, când l-a văzut, l-a întrebat «Măi, Dumitrache, ştii tu să cânţi Deşteaptă-te Române? Frizerul i-ar fi răspuns «Nu». Eminescu l-a luat să-l înveţe şi a început să cânte cu vocea sa superbă de tenor, de plângeau ardelenii când îl auzeau. Atunci un nebun din curte a venit şi l-a lovit pe Eminescu cu o scândură în cap. Poetul a căzut la pământ şi i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, cheamă medicul că mă prăpădesc». Au venit doi brancardieri şi l-au luat pe Eminescu. A venit după aceea doctorul Şuţu şi a spus că totul este bine şi că Eminescu este bine. Peste două zile a murit însă. Probabil de la aceea lovitură puternică să fi păţit ceva. Este o supoziţie, apărută documentar”, povesteşte pentru Adevărul, Coşereanu. Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru şi ar fi fost director de şcoală în Craiova.

2. Teoria erizipelului şi a endocarditei Un alt diagnostic vine din partea medicului Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la Institutul „Caritatea”. Acesta susţine că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot cu lovitura dată de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii. „Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste trei zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.[...] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa „Eminescu târziu”.

3. Eminescu victima unui caz de malpraxis Specialiştii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping însă ambele ipoteze privind cauza morţii poetului. În urma ultimelor cercetări şi prin prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei şi psihiatriei, specialiştii au dat un verdicat final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţia cu mercur. Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează însă clar: Eminescu nu a avut sifilis. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. „Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza acesta. Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat greşit și fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardio-respirator şi în cele din urmă decesul. Pe scurt, Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenţi. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel că mercurul era deja interzis ca şi tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX-lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse.

E foarte puţin probabil ca poetul să fi suferit de un sifilis terţiar, care să explice „întunecarea“ progresivă a facultăţilor intelectuale, iar dintre cauzele reale ale morţii, survenite la sanatoriul doctorului Suţu, din Bucureşti, nu pot fi omise variatele tratamente cu mercur (unguent, fumigaţii, injectabil), echivalente cu o intoxicaţie calificabilă azi drept fatală. Afecţiunea psihică de care ar fi suferit Eminescu – aşa-zisa nebunie ereditară, care i-a (sin)ucis mai mulţi fraţi şi care a creat atâta cantitate de mit în jurul vieţii şi operei poetului – a fost cel mai probabil ceea ce astăzi specialiştii numesc psihoză maniaco-depresivă sau tulburare bipolară. Ulceraţiile de pe gambe, pe care unii contemporani sau comentatori ulteriori – dată fiind frecvenţa acestei maladii în epocă – le atribuiau sifilisului în stadiu terţiar, ar fi fost, de fapt, simptomele unui eritem nodos, ale unei infecţii cu un streptococ, care l-ar fi chinuit pe poet de mulţi ani. Tulburarea bipolară (congenitală), asociată cu această infecţie persistentă şi recurentă, şi nefericit insistentele tratamente cu mercur (depăşite în medicina occidentală a momentului, dar încă în vogă în practica medicinii româneşti) – la care poate fi adăugată, dar cu multe semne de întrebare, lovitura la cap primită de Eminescu, chiar la sanatoriu, de la un alt bolnav – ar fi „colaborat“ pentru deznodământul fatal. Eminescu n-a avut atâtea motive de a muri pe cât se credea, Eminescu a fost „ajutat“ să moară.

...Mai multe astfel de istorii tulburătoare în volumul „Istorii din Vechiul Regat”, din colecția Istorii Secrete, apărută la Editura Integral.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro