Marele actor și directorul istoric al Naționalului bucureștean Radu Beligan (14 decembrie 1918, Galbeni-Filipești, Bacău – 20 iulie 2016, București) este grec de origine pe linie maternă, iar pe linie paternă este urmaș al unuia dintre frații lui Ion Creangă. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor aflat în activitate pe scena unui teatru. A fost, însă, și un personaj extrem de controversat, greu de înțeles astăzi dacă nu îl raportăm corect la contextul epocii sale. Pentru a putea apăra teatrul românesc de imixtiunea politicului în perioada comunistă, Radu Beligan a fost extrem de abil și în perioada 1969 – 1989 a acceptat să fie membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, precum și deputat al Marii Adunări Naționale între anii 1961 - 1975.

Desigur, astfel au existat și destule avantaje de ordin personal, însă oamenii de teatru sunt în general de acord că, astfel, per total, teatrul românesc a avut de câștigat și nu a căzut într-o odă adusă lui Ceaușescu și regimului său. (Vă mai amintiți, de pildă, programul Televiziunii Române în ultimul deceniu comunist?)

Există, însă, și alte opinii, ale celor care subliniază și unele aspecte nocive ale colaborării lui Beligan cu instituțiile statului comunist, inclusiv cu organele de represiune. Conform dezvăluirii ziarului Libertatea, făcută publică în data de 29 octombrie 2011, Radu Beligan a „reclamat” în 1982 la Securitate faptul că Televiziunea Română a transmis piesa de teatru O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, și nu în varianta regizată de el. Acea reclamație apare sub forma unei note în Cartea Albă a Securității (ediție îngrijită de fostul șef al SRI, Virgil Măgureanu), cu numărul 296, „colectată” de către Gheorghe Dănescu, persoană ce îndeplinea rolul de conducător al Securității Municipiului București. Conform acesteia, „actorul Radu Beligan, artist al Poporului și director al Teatrului Național din București își exprimă nemulțumirea vis-a-vis de piesa de teatru în cauză, pe motivul că Liviu Ciulei a întors spatele țării și a emigrat în străinătate”. După părerea lui, tinerimea română nu are ce învăța din piesa lui Ciulei, care se constituie într-o „crimă pentru actul de cultură în sine”.

În decembrie 2013, la 95 de ani și o zi (!), Radu Beligan a jucat pe scena Teatrului Național din București în piesa „Egoistul” de Jean Anouilh. Cu această ocazie, a primit din partea Guiness Book of Records certificatul prin care se atesta că era „cel mai longeviv actor din lume pe scena unui teatru”.

„Suntem contemporani cu cel mai mare actor pe care l-a dat şcoala românească de teatru şi cel mai important actor al lumii, astăzi, când împlineşte 95 de ani şi o zi“, a spus atunci Ion Caramitru, directorul TNB. „Sunt obligat de conştiinţa mea să vă spun două lucruri: întâi, o dată cu ridicarea acestui teatru, acum 40 de ani, primul lui director a fost maestrul Radu Beligan, care, timp de 21 de ani, a condus destinele acestui teatru. O dată cu instalarea mea la direcţia acestui teatru, maestrul Beligan mi-a spus «Ai grijă, să aduci înapoi Sala Studio la Teatrul Naţional!». Şi iată-l jucând pe această scenă", a continuat Ion Caramitru.

Într-un interviu luat în decembrie 2009 de jurnalistul Marius Tucă, Radu Beligan explica de ce nu s-a putut despărți niciodată de România: „M-am născut o dată cu România Mare şi sunt ombilical legat de România. Îmi explic de ce. Vreau să spun însă că în deceniul ’70, când aveam funcţii internaţionale şi puteam să mă duc oriunde în lume, am avut trei oferte pur şi simplu senzaţionale: în Statele Unite, în Franţa şi în Belgia. Nu am putut să mă despart de România. Ai să zici că e o calitate! Nu e o calitate, e un blestem! Dar mă trage aţa înapoi. Maximum cât pot să stau în afara ei este două săptămâni. Pe urmă mă apucă amocul. Stăteam la Paris, la un prieten al meu miliardar, coleg de şcoală. Cât dura treaba acolo, la congrese, îmi luam întotdeauna o rezervă de două-trei zile, să mai văd şi eu un spectacol, să mai văd Parisul. Şi ăsta, în ultima zi de program, a venit şi mi-a spus: „Am şi eu o surpriză pentru tine: am făcut rost de un disc, nu-ţi spun ce e. Să-l asculţi!". ...Ce era discul? Sara pe deal, citită de Mihail Sadoveanu. Adică ceva sublim, magic! Extraordinar! Nici un actor din lume n-ar putea s-o spună cum o spune Sadoveanu! Ei bine, am ascultat asta şi dimineaţă m-am dus imediat la TAROM, mi-am luat biletul şi m-am întors. Am renunţat la alea două zile rămase, dacă poţi să înţelegi aşa ceva! Am o boală, sunt legat ombilical de România! Şi-am să-ţi spun de ce. Nu pentru că am simţit asta – sigur că am simţit –, dar mi-a explicat în tinereţea mea un om pe care l-am adorat şi care mi-a dat atenţie, m-a luat ca pe un elev lângă el – este vorba de Anton Dimitriu, maestru filosof, care a murit, săracu’, destul de tânăr. Nu pot să uit şocul şi revelaţia pe care le-am avut când Anton Dimitriu mi-a spus: „Hai să-ţi spun ceva ce nu ştie multă lume! Ai auzit tu de muntele Kogaion?". ...Nu... „Kogaionul este un centru geometric al lumii hiperboree. Dacă din vârful lui se duc raze care se sprijină tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor înţepa planul terestru după un contur, care este o hartă. Această hartă este tocmai harta României Mari, aceasta este adevărata şi de puţini ştiuta «Terra Mirabilis», un pământ binecuvântat de Dumnezeu". Mi-a rămas asta... ştii cum? Mi-am lipit-o, aşa, aici, de frunte!...”.

Apoi, explica, destul de evaziv, resorturile colaborării sale cu regimul comunist: „Voiam să spun că am trăit foarte mult. Nu am numărat cu veacul, cu istoria nu stau prea bine, dar cred că cel puţin cinci sau şase regimuri am trecut în timpul ăsta. Fac pentru prima oară o mărturisire: la 90 de ani nu mai ocoleşti întrebările grele. Şi nu-ţi mai e teamă de răspunsuri! Da. Vreau să mărturisesc că am fost necredincios regimurilor şi întotdeauna credincios României. N-am crezut nici în legionari, n-am fost nici cu ăla, nici cu ăla, n-am fost nici cu regimul Regelui Carol, nici cu vremea comuniştilor, dar o să mă întrebi de ce am făcut... Era să aleg: vrei să faci ceva în viaţa asta? Dar ce ştiu eu să fac? Eu ştiu să fac doar teatru. Vrei să faci teatru? Ei, trebuie atunci să fii membru de partid, băiatule!... Cam aşa era situaţia...”.

Iată, din aceeași sursă, cum sună și povestea copilîriei lui Radu Beligan: „M-am născut în Halta Galbeni, în Moldova, judeţul Bacău, în magazia de mărfuri a gării. Tata era numit acolo impiegat, căsuţa aia de două camere, care era pentru el, nu era gata şi atunci o perioadă am stat în magazia de mărfuri. Şi-acolo m-am născut. A trebuit să mă ducă să mă boteze în satul care era la trei kilometri în deal, unde erau Primăria şi Biserica. Nu mai ştiu cum se numea, emoţia mă tulbură. Şi m-au dus – era 14 decembrie, era iarnă – cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au făcut un chef, erau veseli, fericiţi, mi-au aranjat în spate, acolo, pe nişte paie să stau eu, iar ei s-au aşezat pe o bancă, lângă cel care conducea sania. Şi cântau. 

Mama avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din ţara care a inventat teatrul, ştia franţuzeşte... Despre tata am să-ţi povestesc că era un tip nemaipomenit... Şi, când au ajuns jos, s-au uitat în spate şi copilul nu mai era... Dispăruse copilul pus în spate... Da, îl pierduseră la o zdruncinătură. Căzusem în zăpadă. Bineînţeles că au venit imediat disperaţi... Deţin povestea de la unul dintre martorii care avea şi el vreo sută de ani, acolo, la gară, când m-am dus să-mi schimb actul de naştere, pentru că nu mai aveam buletin... Când m-am dus, el mi-a spus: „Dumneata îţi dai seama că puteau să te mănânce lupchii?". I-am spus: Nu, dom’le!.

Păi, să-ţi spun eu o poveste. Ai auzit de Nicolae Iorga? Iorga trecea prin faţa Palatului Regal, care era în mare reconstrucţie, când s-a întâlnit cu un student de-al lui. Şi în zidul ăla al palatului se puneau nişte bucăţi mari de piatră. Şi în spatele lui Iorga, la doi metri, a căzut o piatră dintr-aia peste un muncitor şi l-a făcut praf. Şi studentul a rămas uimit. I-a spus: „Domnule profesor, vă daţi seama, două secunde... şi cădea peste dumneavoastră!"... „Nu se putea, dragă, pentru că eu am de scris Istoria Românilor!", i-a răspuns Iorga. Aşa şi cu mine... Aveam de făcut teatru! Oarecum.

Deci, m-au găsit şi m-au adus înapoi şi... m-au crescut. Ei erau teribil de afectaţi de moartea fratelui meu dinainte. Tot Radu l-a chemat, a murit la trei luni. M-au botezat tot Radu, sunt de fapt o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu... Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat. Şi alţi trei, după mine. Întâmplarea a făcut că, povestind asta lui Andrei Pleşu, când a scris cartea aceea cu Îngerii, mi-a spus: „Aaa, atunci nu ştii nimic. Păi fratele acela al tău este îngerul tău păzitor!". Şi-atunci am avut aşa o revelaţie şi mi-am zis: „Doamne, Dumnezeule, tot ce mi se întâmplă de bine de la el vine, că doar n-am să fiu atât de tâmpit, încât să cred că Dumnezeu se ocupă numai de mine, şi nu de toate miliardele de oameni!"... Şi atunci am verificat lucrul ăsta zile şi nopţi, de-a lungul anilor... Fără fisură, el îşi făcea datoria întotdeauna.

De-aia, zilele trecute, când am dat într-un blog de o poveste fabuloasă, tulburătoare, scrisă de domnul Sever Voinescu... El zice aşa, că, într-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preoţi şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: „Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?". „Cum goală?", a replicat părintele. „Păi nu a venit nimeni!", au spus cântăreţul şi lumânărarul. „Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat." Şi conchide acest minunat domn Sever Voinescu: „Ca unul care lipseşte prea mult de la Liturghie, am fost întristat să aflu că absenţa mea cronicizată provoacă îngerului meu supărare, mai ales că îmi iubesc mult îngerul şi am o relaţie foarte profundă cu el". Exact cazul meu! Nici eu nu mă duc, ca lumea, dar o să corectez şi asta, cu timpul”...

Lara Bobescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro