Mihaela Mihai (nume real Mihaela-Maria Neagu, 27 octombrie 1946, Giurgiu) a urmat școala și liceul de muzică și a luat lecții de pian și vioară, fiind apoi absolventă a Conservatorului Național de Muzică din București. Este și actriță, jucând în trei filme românești de lung metraj: Cartierul veseliei (1964), Asediul (1970), Bariera (1972).

A fost căsătorită de trei ori, divorțând de fiecare dată. Prima oară s-a măritat cu Mihai Stihi, nepotul lui Mihail Sadoveanu. În urma semnării unui contract cu casa de discuri Phonogram din Franța, se stabilește în 1975 la Paris și se recăsătorește cu francezul Maxime Dufour, patronul a două societăți de publicitate și comunicare, cu care are o fiică, Isabelle-Marie. A revenit în România în 1990. Primită cu ostilitate de compatrioți, se întoarce la Paris. Se căsătorește a treia oară cu Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris. După divorțul de al treilea soț revine în România în 2000. Este inițiatoarea și președinta Uniunii Artiștilor Liber Profesioniști din România (U.A.L.P.R.- Artis) și autoarea Legii 109/2005 privind indemnizația pentru activitatea de liber profesionist a artiștilor interpreți sau executanți din România (Legea „Mihaela Mihai”). A avut tentative pentru depunerea candidaturii ca independent la primele alegeri pentru Parlamentul European din noiembrie 2007, precum și în 2009, fără a reuși însă strângerea celor 100.000 de semnături necesare.

Mihaela Mihai este sora lui cunoscutului folkist cantautor Doru Stănculescu, interpretul, între altele, al melodiei „Ai, hai!”.

La începutul anilor 70, Mihaela Mihai era unul dintre cei mai populari artiști din România. Părea că totul merge bine în viața și în cariera ei, dar asta doar până în momentul în care și-a exprimat inițiativa de a schimba situația artiștilor și a început să se bată pentru drepturile lor. „M-am dus la Ministerul Culturii și am cerut să se organizeze ședințe cu soliștii. Eram ai nimănui. De fapt, mi-am dat seama că era întreținută anume situația asta: să fim dezbinați, ca să putem fi mai ușor de controlat!". Când a început să pună întrebări incomode și să semnaleze abuzuri, a fost considerată ca fiind un cap al unei posibile revolte și marginalizată. La scurt timp, Mihaelei Mihai i s-a înscenat lipsa de participare la un spectacol organizat pe malul mării, în cinstea Tovarășului. „M-am trezit deodată cu o suspendare de șase luni la radio și televiziune!"

Au mai urmat, însă, și multe alte incidente, așa cum se arăta și într-o ediție de colecție a Jurnalului Național. Artista primise o propunere de contract pe trei ani, în Franța, din partea unei case de discuri. Din cauza că, intenționat, Ministerul Culturii a întârziat cu răspunsul, solista a pierdut contractul. Din fericire, a venit și o a doua șansă. De data aceasta, s-a dus în Franța pe socoteala ei, pentru a putea relua legăturile cu casa de discuri. A obțnut un alt contract, pe șase ani. „Oficialitățile române nu au fost de acord să rămân în Franța pentru a onora contractul, dar nici nu m-au lăsat să mă întorc în țară!"... Mihaela Mihai a așteptat un an și n-a primit niciun semn. În vremea asta, în România a fost lansată o campanie de denigrare a cântăreței.

Peste ani, Mihaela Mihai a vrut să-și vadă dosarul de la Securitate, dar cererea i-a fost refuzată pe motiv că nu există un dosar al ei la Securitate, ci doar unul la serviciul de pașapoarte. „E ridicol. Nimeni nu poate crede că nu aș fi avut dosar la Securitate, atâta vreme cât, după fiecare deplasare în Occident, eram urmărită peste tot în țară. Chiar reperasem mașina care mă urmărea după fiecare turneu. Într-o zi, m-am dat jos din autoturism, m-am dus la mașina securiștilor și le-am spus: -Fiți liniștiți, că nu stau mult!"

În 1971, i s-a propus, să devină informator al Securității. I se cerea să „toarne" informații despre artiștii români care plecau în turnee peste hotare. A refuzat la fel de ferm precum i s-a propus. Se pare că acela a fost momentul definitoriu, în care a fost trecută pe „lista neagră".

„La un moment dat, mi s-a întâmplat ceva bizar. Eram invitată la Paris pentru stabilirea unor legături profesionale. Ca să-mi scot pașaportul, m-am adresat directorului agenției noastre de impresariat. Mi-au dat pașaportul si mi-am scos biletul. Însă, când să mă urc pe scara avionului, m-am trezit cu doi tipi în uniformă, care m-au luat pe sus și m-au încuiat într-o cameră, fără ferestre. Am stat acolo două ore. Mă gândeam: „Doamne, ce-am făcut, ce mi se mai poate întâmpla de-acum încolo?". În cele din urmă, a apărut un bărbat și mi-a spus: „-Puteți merge acasă. Nu mai plecați în Franța"." La câteva zile după această poveste, un ofițer de Securitate i-a făcut o vizită acasă. „De multe ori ne-ați dovedit că sunteți de bună credință, întorcându-vă din turnee. Nu suntem de acord cu ce vi s-a întâmplat zilele trecute și, de aceea, vă rugăm să reluați contactul cu cine vreți, la Paris ori în lumea largă. Numai treceți granița dus-întors! Altfel, rămâneți cu pată la dosar și nu mai ieșiți niciodată din țară."

Mihaela Mihai explica, în același grupaj din 2008 istoria exilului ei forțat: „După povestea cu protestul meu de la Ministerul Culturii, la următorul turneu în Occident am fost împinsă să nu mă mai întorc. Am plecat pentru o lună în Germania de Vest şi apoi am plecat la Paris, unde mai fusesem, de unde mă întorsesem deja cu un contract, pe care ai noştri l-au plimbat prin sertare, şi între timp eu l-am pierdut. Acum, după trei ani, m-am întors la Paris. Am obţinut alt contract la altă casă de discuri, mult mai mare, pe o durată dublă decât primul, adică de şase ani. M-am dus cu el la Ambasada României şi am cerut să vorbesc cu ataşatul cultural, i-am înmânat contractul original şi l-am rugat să-l trimită la Bucureşti. Am aşteptat un an. La fiecare trei luni, consulul Ambasadei României mă suna şi mă invita la o cafea, să-mi prelungească viza de ieşire din ţară. Am şi acum paşaportul românesc de atunci, unde a trebuit să lipească o bucată de hârtie albă ca să aibă unde să-mi pună în continuare ştampilele de viză de ieşire din ţară."

„După un an, la un moment dat, m-a sunat din nou şi când am intrat mi-a spus: «-Doamnă, mi-e mie ruşine. A venit răspunsul de la Bucureşti şi e negativ. Eu am văzut câtă bună credinţă aţi avut şi cât de corectă aţi fost cu autorităţile române, n-aţi cerut azil politic, n-aţi fugit, aţi venit la noi să vă prelungim viza de ieşire din ţară. Nu e corect ce au făcut cu dvs.». Din momentul acela am ştiut că nu mă mai pot întoarce. Între timp începusem să primesc zvonuri din ţară care spuneau că am fost arestată şi executată pentru trafic de droguri, pentru spionaj şi trafic de valută."

„La început mă amuzam: uite, au făcut din mine o Mata Hari a României… dar atunci am înţeles că nu mai aveam cale de întoarcere. Mai târziu am auzit o expresie în Franţa pe care nu am uitat-o niciodată: «Îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine». Dacă eu aveam gânduri curate nu-mi imaginam că mi se poate monta o asemenea calomnie urâtă, o lucrătură, ca să nu mă mai întorc. Eram atât de transparentă şi luminoasă! Când e da, e da, când e nu, e nu. Nu-mi imaginam că se poate face aşa ceva, nu eram pregătită, nu ştiam să mă apăr. O vedeam ca pe o clevetire gen «gura lumii», ca pe urmă să-mi dau seama că se leagă cu respingerea contractului.

Dacă autorităţile române mi-ar fi aprobat semnarea contractului, eu rămâneam în circuitul românesc. Dacă Gheorghe Zamfir, Dida Drăgan sau Aura Urziceanu puteau să o facă de ani în şir, de ce nu aş fi putut şi eu?! Poate pentru că eu mă ocupam numai de muzică şi nu mai aveam şi alte misiuni… Întotdeauna cel nevinovat este acuzat de toate ororile, pentru că nu are cum să se apere… Am fost alungată din ţară!"

„Nu mai puteam cere nici azil politic, legea franceză prevedea că poţi să-l ceri numai în primele două săptămâni după ce ai intrat pe teritoriul lor. Eram deja de un an în Franţa, la fiecare trei luni îmi luam viza de ieşire din ţară la Ambasada României, după care plecam la Stuttgart, unde-mi făcusem prieteni, să-mi iau viză de intrare în Franţa şi-mi reluam pentru trei luni şederea în Franţa.

La Stuttgart am lucrat la un hotel, unde primeam clienţii la piscina hotelului şi câştigam bani. Nu-mi era ruşine, pentru că-i câştigam cinstit. Ştiam că sunt în aşteptare, într-un fel de tranzit pentru un viitor extraordinar. Aveam contractul acela în buzunar, dar nu aveam permis de lucru. Autorităţile franceze nu permiteau să munceşti fără permis de lucru, ori permisul de lucru nu-l puteam obţine dacă nu aveam nici aprobarea autorităţilor române, nici azilul politic. Într-o şedere la Paris, l-am întâlnit pe tatăl lui Isabelle. Prin căsătorie, mi-am obţinut cetăţenia franceză."

La un moment dat, în țară, Mihaela Mihai a făcut unele compromisuri minore, dar fără de care, în acele vremuri, era imposibil să supraviețuiești: „Mie mi-au plăcut foarte mult caii. Îmi plac şi acum. Să vedeţi! Când eram în România, câţiva ani la rând mă tot invitau să cânt la Ziua Miliţiei, care se ţinea pe Stadionul Dinamo. Şi într-un an, cu câtăva vreme înainte de sărbătoarea asta, s-a întâmplat ca eu, circulând cu Alfa Romeo al meu ca în porumb, prin Bulevardul Magheru şi Piaţa Romană, cu 90 la oră, un miliţian mai mărginit m-a oprit şi mi-a luat actele. Drept care eu, furioasă, am dat telefon la miliţie şi am întrebat: «Cine-i şeful dumneavoastră?... Şi i-am spus: Tovarăşul maior, eu sunt Mihaela Mihai, am condus cu viteză, şi un miliţian mi-a luat actele!». «Doamnă, vi le dau înapoi, dar cu o condiţie: veniţi să cântaţi la Sărbătoarea Miliţiei.» Eu m-am gândit, am spus că vin, dar am şi eu o condiţie: vreau un cal alb! Oricum făceam playback pe stadion, că nu aveam orchestră după noi. Fac turul stadionului călare pe un cal alb, în timp ce fac playback pe cântecul meu!"

Trec zilele, Mihaela uită de glumă, dar… „Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la un sergent care mi-a spus: «Sărut mâinile, doamnă, avem cal!» «Ce cal?» «Calul dumneavoastră, doamnă!». M-am dus la Stadionul Dinamo şi mă aşteptau la intrare cu calul. Trebuia să-mi vină rândul şi mi-au zis: «Haideţi, doamnă, urcaţi-vă pe cal, o să vină rândul dumneavoastră». Mă urc pe cal, dacă îmi arătaţi cum să fac. Moment în care au devenit toţi livizi. Am făcut turul acelui stadion călare pe un cal alb, aşa de tare mi-a plăcut. Îmi place mirosul cailor, mai târziu am ţinut ca fata mea să meargă la călărie. I-a plăcut foarte mult când era mică şi am trimis-o într-o tabără în Franţa, după care am înscris-o la o şcoală specializată în echitaţie, unde a făcut doi ani. Are licenţă naţională de cavaler, are cupe câştigate pentru concursuri de obstacole. I-am cumpărat un cal, aveam calul nostru, îl ţineam la un club. Îmi plăcea mult să merg la club, să vorbesc cu calul ei, pe care îl poreclisem Dudu. Era un cal mare, de rasă franceză, foarte frumos şi foarte bun, sărea foarte bine, un caracter extraordinar de plăcut. Era întotdeauna de acord cu orice, cu condiţia să-i dai de mâncare. O acompaniam la concursuri pe Isabelle şi-i vorbeam la ureche calului şi îi spuneam: «Fii atent, că ţi-o încredinţez pe Isabelle, să ai grijă de ea, să nu cadă şi să faci tot ce-ţi spune ea, să câştigaţi, să fiţi cei mai buni». Şi câştiga."

Din cel de-al doilea mariaj, cu Maxime Dufour, marea cântăreață are o fiică, Isabelle-Marie. În anul 2008, fiica Mihaelei Mihai s-a căsătorit cu Scott J. Freidheim, un prosper și influent om de afaceri american. Grație Isabellei, renumita cântăreață este și bunică. Mihaela Mihai este foarte atașată de nepoții săi, care sunt trei copii blonzi, foarte simpatici.

Mihaela Mihai a urmărit extrem de afectată evenimentele tragice de la Catedrala Notre-Dame din Paris, care a fost cuprinsă de un incendiu violent în data de 15 aprilie . Cu durere în suflet, artista a precizat că în acest lăcaș au fost botezați cei trei nepoți ai săi, dăruiți de fiica sa, Isabelle, și tot acolo ea a avut privilegiul să cânte Ave Maria.

Nepoții se numesc, în ordine cronologică: Alexander Cyrus, Leo Maxime și Anna Mikaela. Nepoții artistei au fost printre ultimii copii care au avut șansa de a fi botezați acolo, cu dispensă specială de la Vatican. Notre-Dame de Paris fiind un obiectiv istorico-turistic, nu se mai acceptau ceremonii private, decât în cazuri extrem de rare, în anumite condiții.

Mariajul cu francezul Maxime Dufour a fost marcat de gelozia exagerată a acestuia. Artista își amintește că perioada petrecută alături de fostul soț ar fi putut să îi fie fatală. „După ceva vreme s-a revelat că era de o gelozie patologică. Nici măcar Bună ziua nu puteam să dau unui bărbat. Ieșeam împreună într-un restaurant, ne așezam la masă, se uita tot timpul la mine și după cinci minute îmi spunea: „-Te-am văzut, ți-ai făcut semne cu ălă”. Tremura tot timpul de teamă să nu mă piardă, a fost o violență psihologică monstruoasă care a durat ani de zile. Se umplea mai repede paharul dacă nu o aveam deja pe Isabelle. Am suportat pentru ea, când ea a avut 8 ani nu am mai putut”, a povestit cântăreața într-un interviu mai vechi acordat la televiziune.

Acuzațiile Mihaelei Mihai împotriva fostului soț sunt dintre cele mai grave, aceasta dezvăluind că francezul Maxime Dufour o droga folosindu-se de cafeaua pe care artista o bea în fiecare dimineață. „La un moment dat mi-am dat seama și că insista atât să facă el cafeaua dimineața pentru că mă droga cu ea. Cinci ani m-a drogat, ca să poată să mă facă să depind de el. Asta mi-a spus medicul la care m-am dus și mi-a făcut toate analizele. Nu este o părere de-a mea. Pur și simplu am tăiat tot și am zis: Eu plec. Patru ani m-a hărțuit cu detectivi privați, cu înregistrările conversațiilor mele telefonice, plătea polițiștii din cartier”, a dezvăluit Mihaela Mihai, potrivit presei din România.

Lara Bobescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro