Frumoasa Paula Iliescu, din Corabia, reconvertită în „Pola Illéry” la Paris, nu este singura actriță româncă (sau cu origini certe în România) care a strălucit, în epoca de pionierat a cinematografiei, în filmele mute produse în Occident. Mai mult, au fost și actori români (bărbați!) care au reușit performanțe similare.

Astfel, Genica (Ioana) Athanasiou (3 ianuarie 1897, București - 13 iulie 1966, Lagny-sur-Marne) a fost o actriță de film româno-franceză, care a apărut pe afișele mai multor pelicule - mute dar și cu sonor - începând cu Le  Comte Kostia (1925), Eroare (1928), Colomba (1933), Don Quijote (1933) și încheind, în 1954, cu o versiune la Contele de Monte Cristo, în regia lui Robert Vernay, cu marii actori Paolo Stoppa și Jean Marais (în rolul lui Edmond Dantes). Genica Athanasiou a trăit o poveste de dragoste cu marele om de teatru Antonin Artaud.

Genica Athanasiou (Genica Atanasiu, nume civil Eugenia Tănase), actriță de origine română, emigrată la Paris în 1919, se va forma și-și va derula cariera în cercurile experimentale de teatru și film din Parisul anilor ’20-’30 ai secolului trecut. Născută la București în 1897 dintr-un tată albanez venit în România și o mamă din Banat, Eugenia Tănase își petrece copilăria alături de sora geamănă în cartierul Uranus, cartier din care astăzi nu au mai rămas decât foarte puține zone nedemolate.

Încă de foarte tânără își dorește o carieră în teatru și se va împotrivi planurilor făcute de părinți, înscriindu-se la Conservatorul din București, la clasa de artă dramatică a profesorului și actorului Nicolae Soreanu. În iulie 1919, ajutată de sora ei, pleacă la Paris pentru a-și continua și completa studiile. Intră la clasa lui Paul Mounet la Conservatorul din Paris și urmează în paralel cursurile novatoare susținute de Charles Dullin la Ecole Moderne du Comédien, fondată de Firmin Gémier.

Alături de Charles și Marcelle Dullin și alți cinci elevi ai lor, Genica particicpă la fondarea „Théâtre de L’Atelier”, unde va rămâne ca actriță până în 1938. Aici îl va întâlni de altfel și pe Antonin Artaud, poet și actor și cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai teatrului din secolul XX, cu care va avea o relație pasională și tumultuoasă de șase ani.

Primul său mare rol a fost în Antigona, în adaptarea lui Jean Cocteau (1922), rol care îi va lansa cariera de actriță de teatru experimental. Genica debutează și în filme mute alături de marele Conrad Veidt în Le Comte Kostia (1924), apoi de câteva ori în regia lui Jean Grémillon (Maldone și Gardiens de Phare), devenind partenera tânărului regizor. Joacă și cu Chaliapine în Don Quichotte de Pabst și-și încheie cariera cu rolul principal din Colomba, înainte de trecerea la filmele vorbite.

După Război, lucrează cu Sacha Pitoëff și intră în trupa lui Guy Suarès. Pentru a supraviețui, e nevoită să facă roluri de figurație în cinema, deseori sub pseudonim. Se retrage în 1963 la Căminul pentru bătrâni actori de la Pont-aux-Dames, în apropiere de Meaux. În 1964, revine pentru o ultimă dată în România, pentru a-și revedea familia. Se stinge doi ani mai târziu la Lagny și este înhumată în cimitirul din Couilly-Pont-aux-Dames.

Obsedat de Genica a fost și suprarealistul Man Ray, care i-a făcut câteva sute de fotografii, unele expuse în marile muzee ale lumii, precum Beaubourg - Centre Pompidou de la Paris.

Un destin tragic a avut, însă, o actriță din Cernăuți, fosta capitală a Bucovinei. Maria Forescu, născută Maria Füllenbaum (5 ianuarie 1875, Cernăuți – 23 noiembrie 1943,  Buchenwald) a fost o solistă de operă și actriță de film austriacă originară din Bucovina. A fost educată într-un internat din Paris. A studiat muzica și teatrul la Conservatorul din Praga. Între 1911 și 1933 a jucat în peste 160 de filme mute, majoritatea produse în Germania. Din cauza originii, i s-a întrerupt cariera fiind deportată la Buchenwald, unde a pierit zece ani mai târziu. După alte surse, în 1933, după terminarea filmărilor pentru Das erste Recht des Kindes de Fritz Wendhausen, a fost trecută la index de autoritățile culturale care i-au interzis exercitarea oricărei activități profesionale. Ca urmare, Maria s-a retras la locuința sa din Berlin unde a locuit în recluziune până la 23 noiembrie 1943, când a fost ridicată și trimisă în lagăr, pierzându-i-se, apoi, urma.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, Maria Forescu și-a început cariera de cântăreață. Imediat după debut, ea va interpreta roluri în opere de succes la faimosul Teatru „Carl” din Viena. După ce a devenit o stea a scenelor vieneze, diva se desfășoară în toate orașele europene importante, de la Sank Petersburg până la Amsterdam, prin Hamburg și München. La începutul secolului al XX-lea, s-a mutat la Berlin și a cântat la Théâtre de l'Ouest, Operettentheater și Metropoltheater. În 1911, Maria Forescu a făcut primii pași în fața camerelor de luat vederi în filmul mut Die Pflicht de Charles Paulus. În prima parte a deceniului al doilea din secolul trecut, ea apare în peste o jumătate de duzină de filme mute. La patruzeci de ani, după două decenii dedicată operetelor și recitalurilor de lieduri, își abandonează definitiv cariera de cântăreață pentru a se dedica cinematografiei. De-a lungul perioadei mute, ea alternează rolurile principale și minore în alte peste optzeci de producții, colaborând cu nume mari ale filmului expresionist german, precum Fritz Lang, Conrad Veidt, Emil Jannings, Friedrich Wilhelm Murnau sau Georg Wilhelm Pabst. Printre cele mai cunoscute filme ale ei se numără: Veritas vincit (1918) de Joe May; Peer Gynt (1919) regizat de Victor Barnowsky și sub conducerea artistică a lui Richard Oswald; Mormântul hindus și Tigrul din Bengal (1921) de Joe May, pe scenariul lui Thea von Harbou și Fritz Lang (Pola Illery va juca și ea în alte versiuni ale acestor filme în 1938, dar în Franța); Marizza (1921) de Friedrich Wilhelm Murnau; Adormirea Maicii Domnului Hannele (1922) a lui Urban Gad; A cui e vina? (1924) de Paul Czinner; Strada fără bucurie (1925) de Georg Wilhelm Pabst și Sandor, prințul vagabond (1927).

Elizza La Porta (nume la naștere Eliza Streinu, 1 martie 1902, Craiova - 15 noiembrie 1997, Los Angeles) a fost o altă actriță de film germană originară din România.  Ea a apărut într-o serie de filme în epoca filmului mut; Studentul din Praga (1926),Cavalerie ușoară (1927), Procesul lui Donald Westhof (1927), Viciile omenirii (1927), Anastasia, falsa fiică a Țarului (1928), Robert și Bertram (1928) sau Dreptul nenăscutului (1929). La apariția filmului cu sonor, Elizza s-a retras, însă, din activitatea actoricească.

Eliza Streinu, o româncă născută în Craiova, a ajuns în perioada interbelică efectiv o vedetă a filmului mut în Germania. A fost descoperită, din întâmplare, de un cunoscut artist de cinema, în timp ce aştepta într-o staţie de autobuz. Este considerată una dintre cele mai frumoase actriţe din perioada filmului mut.

Numele „Eliza Streinu! este necunoscut, astăzi, românilor. În Germania, însă, Elizza la Porta, numele de scenă al Elizei Streinu, a fost în perioada interbelică o mare vedetă a filmului mut, una care a jucat în producţii celebre. Eliza s-a născut la Craiova în 1902. De mică a fost atrasă de lumea teatrului, tatăl săui fiind chiar intendent al teatrului din Craiova. A visat să devină actriţă şi la 14 ani s-a înscris la secţia Dramatică de la Conservator. A debutat la 16 ani pe scena din Craiova într-un rol secundar. Cariera sa a luat o altă întorsătură după ce s-a căsătorit.  A devenit Elizza la Porta şi şi-a urmat soţul în Germania. A avut parte doar de un an de căsnicie fericită. Soţul ei a murit şi a rămas văduvă, cu un copil. Chiar şi aşa a continuat să-şi urmeze visul. Fiind singură într-o ţară străină, lipsită de relaţii şi ajutor, viaţa româncei nu a fost deloc uşoară în primii ani, după moartea soţului. A reuşit să obţină câteva roluri mici, de figuraţie, debutând în cinematografie la Berlin.  

Norocul i-a surâs când a fost descoperită, întâmplător, de un cunoscut artist de cinema german. Povestea descopririi ei a fost spusă chiar de actriţă într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată” şi apărut în 1929.   „Soarta mea a fost decisă de un autobuz, care întârziase cu două minute. Aşteptam în staţie şi în acest timp eram observată, fără ştirea mea, de un cunoscut artist de cinematograf. Autobuzul sosi şi plecă mai departe fără mine. Între timp domnul acela intrase în vorbă cu mine şi mă rugase să-l însoţesc până la o casă de filme, care căuta de mai multe săptămâni tocmai tipul pe care-l încarnam eu.” Aşa a început drumul spre succes al româncei din Craiova. Elizza la Porta a apărut pentru prima dată în cinematografe în anul 1926, în tragedia Studentul de la Praga. A jucat în rolul vânzătoarei de flori Lydischka, alături de doi actori celebri ai vremii: Conrad Veidt şi Werner Kraus. A fost rolul cu care Eliza la Porta şi-a câştigat renumele de stea a filmului mut.

Realitatea Ilustrată, numărul din 16 martie 1929, sub semnătura jurnalistului Titus Nestor comenta elogios evenimentul: „(…)Era vorba de filmul Studentul din Praga. Într'adevăr, Elizza la Porta joacă primul ei mare rol în această puternică tragedie alături de marii Conrad Veidt şi Werner Kraus. La reprezentarea acestui film la Berlin, întreaga presă a adus elogii tinerei interprete a protagonistei din film. Cu acest film, Eliza la Porta cucereşte pe deplin locul de stea a ecranului. Rolurile se succed unul după altul şi succesele se perindă. Acum un an, frumoasa olteancă s'a recăsătorit cu Gustav Froelich (Siegfried Pinkus), o vedetă a ecranului şi el. Alături de Maria Florescu, Yonell Mihalescu, Genica Missirio, Genica Atanasiu, Pola Illery, Elizza la Porta face cinste țării sale şi ne arată că în străinătate, avem artişti buni, nu numai de teatru, ci şi de cinematograf”.

În perioada 1926-1930, considerată perioada ei de glorie, Eliza a jucat în peste 18 producţii germane. Majoritatea filmelor în care a jucat au fost melodrame:   A urmat – în perioada 1926-1930 - o serie importantă de roluri în melodrama. După apariţia filmului sonor şi dispariţia filmelor mute, cariera actriţei cu origini româneşti a intrat în declin. S-a recăsătorit cu Siegfried Pinkus, artist şi el. În perioada antisemitismului din Germania, românca şi soţul ei au avut de suferit. Soţul a fost interzis în cinematografe şi amândoi au fost nevoiţi să emigreze în 1940 în America. Au locuit iniţial la New York şi apoi s-au stabilit la Los Angeles. Cariera româncei s-a încheiat odată cu plecarea din Germania. În America, Elizza la Porta nu a mai apărut niciodată în faţa camerelor de filmat. S-a stins din viaţă pe 15 noiembrie 1997, la vârsta de 95 de ani, şi a fost înmormântata în „Hollywood Forever Cemetery".

„Şcolile de cinema” au proliferat şi la noi, mai ales în perioada de strălucire a filmului mut, între anii 1920 şi 1930, cu o frecvenţă invers proporţională cu numărul şi cu valoarea producţiilor româneşti realizate în acea vreme. Cercetând izvoarele documentare, poţi să constaţi astfel cu uimire că prin 1921-1922 — când nu exista la noi niciun studio, când nici măcar nu se pomenea vreo încercare de a realiza un film autohton, iar despre o industrie de filme româneşti se vorbea doar la optativ — un italian numit La Porta a înfiinţat la Bucureşti una dintre primele şcoli de acest gen, care se pare că a funcţionat în două încăperi din actualul pasaj Victoria (pe atunci Imobiliara) de pe Calea Victoriei.

Câţiva visători pasionaţi de film i-au fost elevi şi au făcut ca şcoala să dureze vreo doi ani, până ce italianul a răposat pe neaşteptate. Printre aceşti elevi se afla şi o fată brună, de vreo 18 ani, venită din Craiova sa natală, cu gândul să facă o carieră artistică la Bucureşti. Italianul s-a amorezat de eleva sa şi a luat-o de soţie, aşa că Eliza Străinu a devenit Elizza La Porta.

Cu numele acesta avea să devină, după moartea soţului ei, o autentică vedetă de film, iar nu a filmului românesc, ci a celui german şi austriac.
În 1923, unul dintre cineaştii olandezi veniţi la Bucureşti pentru realizarea co-producţiei Fata de la iatac a remarcat-o pe tânăra iubitoare de film şi a luat-o cu el la Berlin, unde a introdus-o în studiourile UFA. A debutat într-un rolişor din filmul Schmiede de Martin Berger. Au urmat apoi numeroase filme interpretate în studiourile de la Berlin şi de la Viena, în regia unor realizatori cunoscuţi şi ca parteneră a unor actori reputaţi: Asta Nielsen, Albert Steinrick, Werner Krauss, Rudolf Klein Rogge, Camila Horn, Conrad Veidt, Maria Jacobini, Dagny Servaes, Alfons Fryland, Paul Wegener, Franz Lederer, Harry Liedtke etc.

Dar cea mai importantă producţie la care a luat parte şi care figurează desigur în câteva din marile cinemateci ale lumii, este Studentul din Praga (versiunea din 1926, a lui Henrik Galeen), în care Elizza La Porta a fost partenera lui Conrad Veidt, Werner Krauss, Agnes Esterhazy şi Ferdinand von Alten. E filmul cu care şi-a înscris numele în istoria cinematografului. Vreo alte douăzeci de pelicule realizate până în 1930 au făcut apoi din cea pe care presa germană o numea „die rassige Rumänin”, o figură cunoscută în cinematografia epocii.

Ca toate vedetele, avea şi ea o fotografie preferată, care se vindea în chip de cărţi poştale pentru ca cinefilii să-i solicite autografe. Dacă aveți șansa să o admirați cumva pe internet, veţi vedea că Elizza La Porta, vedeta germană cu nume italian în această fotografie destinată unei circulaţii internaţionale avusese grijă să ţină în mână o poşetă brodată în cele mai evidente motive româneşti. Era un fel de a mărturisi că se simţea totuşi Eliza Străinu, olteancă din Craiova. 

Actrița Alice Cocea a fost o femeie fatală a epocii interbelice dar a avut și o activitate prodigioasă pe scenă și pe marele ecran. A fost directoarea a două mai teatre pariziene, Le Thèâtre des Ambassadeurs și Thèatre du Rond Point. A turnat circa 20 de filme. A făcut turnee în America și în Brazilia. „Era un mare nume al teatrului francez dar a făcut marea greșeală de a-și continua meseria și în timpul ocupației Franței, fapt care i-a fost reproșat după Eliberare. A fost victima unei cabale, cu toate că nu făcuse în viața ei politică. A fost în primul rând o femeie independentă și liberă, ceea ce a stârnit antipatia gloatei! A preferat să se retragă prin 1960, când a jucat ultimul ei rol într-un film de Roger Vadim.”

Alice Cocea a fost una dintre cele mai cunoscute actriţe românce de teatru şi film din perioada interbelică. A fost de asemenea și una dintre cele mai frivole femei ale epocii. În puţine cazuri epitetul defemeie fatală se potriveşte atât de bine ca şi în cazul ei: cel puţin trei barbaţi și-au luat viața pentru că nu şi-au asigurat dragostea şi fidelitatea frumoasei actriţe. Dar să nu anticipăm…

„Un svon senzaţional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături <<originale>> alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunţa căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Svonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld. Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieţii parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez şi nimic nu oglindeşte mai bine personalitatea artistică pe care şi-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunţară, trei ani mai târziu, divorţul soţilor: Doamna Alice Cocea, contesă de la Rochefoucauld, divorţează".(Realitatea ilustrată – 25 august 1932).Dar nu despre cariera artistică a frumoasei actriţe  Alice Cocéa (aşa îşi ortografia actriţa numele în Franţa) se poate vorbi, ci și despre viaţa ei aventuroasă din afara scenei. Pentru că Alice Cocéa a fost în mod indiscutabil una dintre prezenţele cele mai şarmante, mai elegante şi mai… frivole din lumea mondenă pariziană interbelică. Primul mare scandal iscat în jurul actriţei a fost căsătoria ei cu contele Stanislas de Rochefoucauld – descendent al uneia dintre cele mai de seamă şi mai puternice familii ale aristocraţiei franceze. Alice Cocèa nu a fost acceptată niciodata în anturajul nobiliar al contelui. A urmat în mod inevitabil divorţul, după o perioadă de doar câţiva ani de menaj nu tocmai exemplar:Sofia Alice Cocea s-a născut la Sinaia în anul 1899 (1897 coform altor surse), tatăl ei fiind ofiţer în comandamentul curţii regale. S-a pregătit încă de copil pentru o carieră dedicată scenei: între anii 1909 şi 1912 a urmat cursurile Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Bucureşti. Debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a avut loc în anul 1909 – când Alice Cocea nu împlinise încă 10 ani - în rolul „băieţaşului” din piesa Noaptea Învierii de Adolf de Herz. Începând cu anul 1910, Alice Cocea face parte dintr-o celebră trupă de teatru a vremii, compania dramaturgului Alexandru Davila. O dată cu destrămarea acesteia, Alice Cocea pleacă în Franţa, unde urmeaza cursurile Conservatorului de artă dramatică din Paris. A debutat pe scenele pariziene la doar 19 ani şi a înregistrat succes după succes în spectacole de music-hall, de revistă sau de operetă. Succesul debutului prefigura cariera de succes de aproape 40 de ani de pe scenele pariziene ce avea să urmeze.

Urmează imediat un alt scandal: povestea pasională de dragoste dintre Alice Cocèa şi locotenentul francez Victor Point, încheiată cu sinuciderea acestuia din urmă. Scandalul a ţinut prima pagină a ziarelor mondene pariziene luni la rândul. Iar presa din România nu putea să rămână indiferentă. Iată aşadar povestea actriţei Alice Cocèa aşa cum era prezetată în articolul cu titlu sugestiv Amor sângeros publicat în Ilustraţiunea română din 7 septembrie 1932: „Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simţurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediţie întreprinsă în centrul Asiei (a fost conducătorul celebrei <<Croaziere galbene>> Citröen din anii 1931-1932 care a traversat Himalaya, Deşertul Gobi şi China), omul care a ştiut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admiraţia celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voinţă, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei. Ridicând cu discreţie şi nu fără emoţie vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsura să desvăluim o parte din viaţa intimă a unei artiste care, fără intenţie de reclamă, îşi merită cu prisosinţă numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de <<femeie vampă>>.

Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general român, a văzut surâzându-i norocul încă din primii paşi ai vieţii sale. Debuturile ei teatrale au fost din cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davilla (fiul celebrului medic Carol Davila), cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes. Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur. În acelaşi timp cu aplauzele publicului entuziasmat, se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile şi implorările unei mulţimi de adoratori.

Printre aceştia un tânăr student, fiul unui podgorean bogat, se arătă cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, cel mai serios atins de farmecul puternic al stelei ce răsărise. Totuşi, Alice, care gustase din cupa gloriei, era nesimţitoare faţă de el. Încercă în zadar prin tot felul de mijloace să se apropie de ea, să-i facă cunoştinţa. În cele din urmă, prin iubirea sa de adolescent, disperat că nu putea ajunge la ţintă decât prin vicleşug, el atrase cu bani pe şoferul frumoasei sale, îi luă locul la volan şi învăluit în blana lui, o aşteptă la ieşirea de la teatru, hotărât să vorbeasca cu orice preţ, să-i spuie dragostea lui. Din nenorocire, Alice nu ieşi singură. Alexandru Davilla o întovărăşea. Şi nefericitul tânăr, cărora zeii amorului nu-i erau favorabili, trebui să conducă, furios cum era, în strada Zorilor, la locuinţa lui Davilla, pe fiinţa de care era îndrăgostit. El înapoie automobilul şoferului şi, nebun de durere, reveni sub ferestrele frumoasei artiste. Petrecu ceasuri întregi sub lumina slabă ce se filtra din dosul obloanelor casei de iubire. La 4 dimineaţa, drumeţii îl găsiră pe jumătate mort de frig, pe trotuar, acoperit de zăpadă. 0 congestie la plămâni îl dădu gata în două zile.

Pe când cele două surori ale ei se măritau şi duceau o viaţă burgheză, Alice îşi urma cariera teatrală, nepăsătoare la declaraţiile de dragoste şi la cele mai măgulitoare propuneri matrimoniale. Într’adevăr, Alexandru Davilla, suflet nestatornic, era prins în mrejele unei noi aventuri amoroase. Desamăgită, ea fu contrariată. În realitate, era cam nedreaptă. Davilla, bărbat frumos, foarte fin, foarte instruit, perfect om de lume, prietenul reginei şi al regelui care admirau mult talentul său, număra printre victimele sale pe femeile cele mai renumite din Bucureşti. Dar, adevărat don Juan, foarte sensibil la omagiile feminine, nici o femeie n'a putut să’l reţie.Cu toate astea, Alice Cocea a jucat desigur, cel mai însemnat rol în viaţa sa şi el i-a dat ei ce avea mai bun din fiinţa sa. Mai mult ca oricând ea avu succes, şi mai mult ca oricând o adevărată curte de admiratori îi aţineau calea. Frumoasă, tânără, bogată, în plină glorie, nimic nu părea că poate să-i tulbure fericirea. Cu toate acestea, se prevedea o nouă dramă.Printre ofiţerii tatălui ei, un locotenent frumos, pe care mai multe succese feminine răsunătoare îl infumuraseră, porni spre cucerirea noii stele. Ca şi dânsa, şi el era dornic de glorie. Glorie de alcov în lipsa alteia. Lui îi fu mai uşor să reuşească să-i fie prezentat şi să-i facă curte. Dar, dacă Alice se arăta prietenoasă faţă de el, dacă îl primea din timp în timp, dacă-i permitea să-i umple de flori casa şi loja, la atât se mărgineau relaţiile lor. Şi frumosul ofiţer simţea pălindu-i norocul şi faima de bărbat cu succes.

Stăruiesc asupra acestui amănunt, ca să fac să se înteleagă mai bine ce urmează; căci dacă studentul murise din dragoste, acesta trebuia să-l urmeze, poate mai mult din amor-propriu batjocorit, decât din cauza unei patimi adevărate şi mari. Rugăminţi, blesteme, nimic nu folosi şi zilele treceau, fără ca amorezatul să poată înainta măcar cu un pas spre inima nepreţuită pentru el, a iubitei sale.
La Capşa, unde sărmanul G... numai îndrăznea să se arate, se făceau adevărate rămăşaguri. În cele din urmă, lucrurile ajunseră atât de departe, încât într’o frumoasă zi de primăvară, tânărul puse şaua pe calul lui favorit şi plecă să colinde pe câmp. Aproape de câmpul de alergări de lângă Băneasa, acolo unde adeseori, sub ochii admiratorilor săi şi în strigătele mulţimii entuziasmate cunoscuse beţia triumfului, el lăsă calul să meargă în voie pe un drumeag ce ducea spre calea ferată.

Un ţăran, care lucra alături pe câmp, văzu cum galopa calul, ce-l arunca în plin mers şi se înfundă sub un pod mic pe care treceau traversele de cale ferată. În partea cealaltă a podului, apăru calul singur, continuându-şi cursa neînfrânată. Curios, omul se apropie, privi sub pod. În penumbră, văzu strălucind nasturii tunicii nenorocitului, care zăcea întins pe spate. Avea baza craniului sfărâmată de drugul de fier al podului. Ancheta militara stabili un accident. Ziarele vorbiră mult de aceasta întâmplare, accident regretabil, datorat distracţiei acestui distins cavarer, în realitate, o tristă sinucidere.

Timpul trecu. Veniră Parisul, succesul, o căsătorie strălucita. Prietena ei G. M. auzind despre eveniment:

- Cocea ? Contesă ? Asta va face să fie o femeie mai puţin, dar nu va face să fie o femeie din înalta societate în plus.

La noi se întrebau pur şi simplu: Cât timp o să ţie? A ţinut totuşi câţiva ani. Apoi, deodată, în viaţa ei izbucni din nou drama. Locotenentul Point, bărbat frumos, suflet cavaleresc, iubea şi voia să se însoare cu Alice Cocea. Acesta e un fapt precis, de nediscutat.Alice Cocea plecase cu yachtul ei la Saint-Maxime, dar a făcut escală la Agay, ca să se scalde. Point, care mai mult ca niciodată avea impresia că este păcălit, pătrunse în camera artistei - cele două apartamente au o uşa de comunicaţie - şi găseşte, răspândite pe canapea, scrisorile unui îndrăgostit, semnate Robert. E vorba de Robert Lefébure, ginerele sindicului agenţilor parizieni de schimb, care are un loc de seamă printre admiratorii Alicei Cocea.

Va lua Point trenul să fugă, să scape de vrajă? S'au găsit în camera lui hârtie mototolită, un plic rupt, un stylou sfărâmat. Mânia este o proastă sfătuitoare.Sare în maşină şi se duce să găsească la Agay pe Alice Cocea, ca să-i arate tot dispreţul lui. De pe puntea lui Blue-Crest, ancorat în rada portului Agay, Alice Cocea, secretara ei şi Lefébure îl văd venind. Lefébure, prudent, dispare. Dar Point are ochi de marinar; nu-i scapă acest lucru. E mai mult furios decât gelos.

- M'aţi înşelat, strigă el celor două femei. Sunteţi nişte ticăloase !

Nu mai e stăpân pe nervii lui. E micşorat, deprimat.. Viaţa extravagant pe care a dus-o acolo, i-a sleit energia. El se sinucide din scârbă. 

Cele două detunături de revolver au avut, dealungul coastei Estérel, răsunetul unui trăznet. La Paris ar fi strâns poate ceva mai tare pumnul fragil al Aspasiei. Ar fi urat poate <<noroc bun>> concurentului. La Cannes, s'a sinucis…”.Scandalurile din viaţa actriţei nu se opresc însă aici. În anul 1934, Alice Cocea îşi înscenează o tentativă de sinucidere, la Berlin, pentru a crea vâlvă în jurul numelui ei. După terminarea Războiului, actriţa a fost acuzată de colaboraţionism cu ocupaţia de către guvernul francez şi i s-a interzis să mai apară pe scenele franceze. Este achitată la sfârşitul procesului, dar apariţiile ei pe scenă şi pe marile ecrane devine sporadică. Alice Cocea a murit în anul 1970 în oraşul Boulogne-Billancoourt din Franţa.

Elizabeth Nizan (24 aprilie 1896, București – 6 martie 1969, Paris, Franța) a fost o actriță franceză de origine română, cunoscută și sub numele de Ely Nizan, fiind una dintre cei patru societari români ai Comediei Franceze alături de Maria Ventura, Eduard de Max și Jean Yonnel. A fost fiica lingvistului Lazăr Șăineanu și a Ceciliei Șăineanu, născută Samitca (1872-1940). Franța a făcut-o Cavaler al Legiunii de Onoare (1950).

Iată ce spunea decanul Comediei Franceze cu ocazia intrării ei ca societară la Comedia Franceză: „Farmecul dumneavoastră, Nizan, izvorăște mai ales din voce, a cărei prospețime e nemaiauzită, a cărei veselie este traversată de vagi melancolii inseparabile de orice adevărată bătrânețe tânără a celor 20 de ani, și a cărei muzică emoționantă este pe măsura unui gust distins. Auzindu-vă cândva declamând versurile lui André Rivoire, bijuterie ieftină, orgă a săracului... mă gândeam că, ascultându-vă, ni se revelează secretul artei adevărate, a cuvântului exaltat muzical, al debussysmului. Și voiam să pun arta dumneavoastră sub semnul poetei Desbordes-Valmore, ale cărei versuri le visam pe buzele dumneavoastră: "Nu te cunoșteam, încă nu iubisem Iubirea, dacă nu tu, cine putea să mă-nvețe La 15 ani, întrevăzui un copil dezarmat...". Elizabeth Nizan a jucat și în câteva filme mute: La dixième symphonie (1917), J'accuse (1919), Molière, sa vie, son oeuvre (1922).

Fiica unei croitorese din Bacău a ajuns în urmă cu un secol imaginea femeii perfecte de la Hollywood. Sylvia Sydney, de o frumuseţe răpitoare, a înfierbântat minţile bărbaţilor şi a apărut pe micul ecran alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Frederik March, George Raft şi Cary Grant. Mai mult decât atât, ea a fost muza faimosului regizor Alfred Hitchcock. Se spune chiar că, în acele vreme, era o concurentă de temut pentru fabuloasa Grace Kelly, devenită ulterior Prinţesă de Monaco. Sophia, pe numele său de scenă Sylvia, s-a născut pe 8 august 1910, la New York, în cartierul Bronx. Mama sa fusese o femeie modestă din România care, prin căsătoria cu un rus, a ajuns în America. Nici nu avea să bănuiască suprizele pe care i le-a rezervat viaţa. La scurt timp după naşterea fetei, cei doi se despart, iar femeia se recăsătoreşte cu Sigmund Sydney, cel care a adoptat-o pe fiica sa.

Caracterizată ca o adolescentă timidă şi retrasă, Sylvia a fost încurajată de părinţi să iasă din casă si să socializeze. La vârsta de 15 ani, fata a hotărât să devină actriţă, lucru care i-a bucurat pe părinţii săi şi care au încurajat-o şi au susţinut-o în această carieră. Ea a fost înscrisă la şcoală de teatru Guild, mărturisind mai târziu că viaţa artistică a fascinat-o dintotdeauna şi că a încercat mereu să fie cea mai bună pentru a deveni un nume în lumea cinematografiei şi a teatrului. Conform biografiei actriţei, primele roluri pe care le-a avut în spectacolele de la şcoală au propulsat-o în lume bună a filmului. Unul dintre spectacole a avut loc pe Brodway, iar prezenţa în public a unui critic a însemnat debutul Sylviei la Holywwod. Lăudată şi admirată, ea a fost rapid remarcată de cei mai buni regiziori, ajungând în scurt timp muza celebrului Alfred Hitchcock.

Astfel, la numai 20 de ani, Sylvia Sydney devine celebră la Hollywood, în anii '30. În 1952, a interpretat rolul Fantine în Les Misérables, pentru care a fost apreciată de critici şi care i-a deschis multe uşi în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din Summer Wishes, Winter Dreams, iar în 1982 a primit premiul „George Eastman", pentru întreaga carieră.

Chipul Sylviei Sidney a fost ales, la acea vreme, datorită formei ovale şi a simetriei perfecte ca frumuseţe desăvârşită. „Alegerea noastră a fost una uşoară”, spunea, în urmă cu aproape 80 de ani, Wally Westmore, make-up-artist la compania Paramount. Printre trăsăturile care au făcut-o pe Sylvia Sidney „femeia perfectă” se numără mărimea nasului în raport cu mărimea feţei (exact o treime), distanţa dintre ochi, dar şi grosimea egală a buzelor. Sylvia Sydney a fost căsătorită de trei ori şi încetat din viaţă, la 1 iulie 1999, din cauza cancerului la gât, în New York.

Maria Ventura (13 iulie 1886 sau 1888 – 3 decembrie 1954, Paris) a fost o actriță româncă, care a  jucat cu egal succes în limbile franceză și română. Cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura, în Franța era Marie Ventura. S-a născut în 1886 sau, după alte surse, la 13 iulie 1888 ca Aristida Maria, fiică a actriței Lea Fanșeta Vermont dintr-o legătură romantică cu omul de teatru și scriitorul român Grigore Ventura, al cărui nume de familie l-a primit.

A studiat la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain și Paul Mounet. A jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, care au avut o mare influență asupra sa. După 1919, a jucat la Comedia Franceză, a cărei societară a devenit ulterior. Între 1929 și 1936, a dat anual spectacole la București și în România, cu ansamblul teatrului „Maria Ventura”, pe care îl conducea. A jucat în piese de Alexandru Kirițescu, Mircea Ștefănescu etc., dând un mare imbold dramaturgiei românești. Artistă de mare sensibilitate, cu un simț ascuțit al tragicului, dotată cu o voce impresionantă și folosind o gestică elegantă, Ventura s-a înscris în șirul marilor actori români de reputație europeană. A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume Ifigenia de Racine în 1938. Pe lângă extraordinara ei activitate scenică, Marioara Ventura a jucat și în mai multe filme mute, dela  Le Roman d'un jeune homme riche (1909) și L'Ensorceleuse (1910) la Les Misérables (I-IV, 1913) și Molière, sa vie, son oeuvre (1922).

O cronică teatrală din 1935 descria astfel performanţa actriţei Maria Ventura în spectacolul Monna Vanna, de Maurice Maetterlinck, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti: „Domnișoara Maria Ventura a pus în acest rol toate rarele dumisale însuşiri: talent, experienţă şi inteligenţă scenică. Hotărâtă să se jertfească în actul I, nedumerită, şovăitoare şi chinuită de îndoeli în actul II, dominată de marea lumină a iubirii în actul III, domnișoara Ventura a străbătut biruitoare o subtilă şi complexă gamă de sentimente contrarii şi a reuşit, de data aceasta, ca întotdeauna, să dea viaţă adevărată fiecărui cuvânt, fiecărei fraze, fiecărei pauze".

Maria Ventura se născuse în 1886 ca fiică a actriţei Lea Fanşeta Valmont şi a scriitorului român Grigore Ventura. A studiat la Conservatorul din Paris şi tot acolo şi-a făcut debutul teatral, jucând alături de faimoşii Sarah Bernhardt şi Eduard de Max, acesta din urmă un actor francez tot de origine română. Actrița relata într-o scrisoare, datată 21 octombrie 1919, despre reacţia criticii franceze de specialitate: „N-am crezut niciodată că presa franceză poate fi unanimă în aprecierile ei. Sunt depăşită de scrisorile de felicitare". Împreună cu Max, Maria Ventura s-a aflat în fruntea unei trupe de teatru franceze care a dat o serie de reprezentaţii pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, între 4 şi 13 octombrie 1904. Începând cu 1919, actriţa a jucat la Comedia Franceză, devenind, ulterior, societară a acestei instituţii. Acolo, a interpretat cu versatilitate eroine din piese de Racine, Molière, Cehov, George Bernard Shaw şi Pirandello. Între 1929 şi 1936, s-a aflat în România, în fruntea ansamblului teatral ce îi purta numele şi împreună cu care a dat spectacole atât în Capitală, cât şi în întreaga ţară.

Maria Ventura a jucat, de asemenea, în primul film românesc de ficţiune (mut!), Independenţa României, în rolul Reginei Elisabeta, alături de Constantin Nottara, care interpreta rolul Regelui Carol I.

Dan-Silviu Boerescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro