O prezență vie în peisajul bucureștean al începutului de secol XX era și excentricul Costică Paciuris, fiul lui Leon Paciuris și soțul Hortensiei (Hortense) Suditu, femeie frivolă și infatuată ale cărei însușiri Mateiu i le-a împrumutat personajului său Rașelica Nachmanson. Nu e de mirare că părinții acestuia manifestau o ostilitate permanentă față de Hortense, prilej de certuri, uneori violente, între bătrânii Paciuris și fiul lor. Și pe Costică Mateiu l-a transformat, vindicativ, în ridicolul personaj Custică/Custigă Păciurică/Păciurigă. Iată un portret fidel al lui Custigă, după o descindere a acestuia la unul dintre localurile de lux ale epocii (și singurul care a rezistat până în ziua de azi: „Alaltăieri, la Capșa pe terasă s-a așezat Custică Păciurică lângă mine, avea o pălărie fină de paie ca a mea (un Delion de 18 000 de frcs), era în frac sub pardessus și cu niste escarpins ca o damă, foarte fini, cu fundă mică. Toți se uitau la el ca la o curiozitate. A povestit unuia câte aventuri a avut el în tinerețe, cum s-a amorezat odată de el o englezoaică care era cea mai splendidă femeie din une ville d'eaux, cum ea îi trimetea lui în fiecare seară un trandafir să i-l puie pe masă, cum el nu dădea atenție crezând că e o farsă. Atunci ea i-a trimis un bilet în englezește dar el n-a înțeles și s-a dus la unul să i-l traducă, cum și-au scris ani întregi etc., etc. Era ceva poetic. Pe urmă a plecat cu Arthur Rosetti să dineze. (Hortense trebuie să fie la Paris)"
„Cu lipsa de scrupule a unui cronicar monden, atent la detaliile cele mai scandaloase, Mateiu Caragiale insista și asupra caracterului misterios al căsniciei lui Custigă cu Hortense. Desele plecări ale acesteia la Paris, escapadele nocturne ale soțului în lipsa consoartei, dupa ce schimba automobilele ca pe ciorapi, să fie oare expresia unui compromis, a unui mariaj modern bazat pe respectarea reciprocă a unei libertăți de alegere intimă în afara cadrului conjugal? Acest aspect poate fi doar bănuit. <<Custigă e în București, singur, și și-a cumpărat (sau închiriat) un alt auto cu esență, mare. E veșnic en bombe, dar fără dame. Se cunoaște că nu e Hortense în București. Toata noaptea zboară Custigă în sus și în jos, ziua la fel. E un mister ce e cu el și nu pot ști unde e Hortense. Pungașul și-a cumpărat pe rând doua auto-uri. Cea din urmă e un Dion-Bouton roșie mare, m-am plimbat și eu în ea o dată. Pungașul n-are chauffeur (eu cred că auto-urile l-au ruinat). (...) Și-a cumpărat butoni cu safire de 250 de lei și trăiește ca un imbecile, fără să profite de viață. El zice că are 15 000 de lei venit. Eu cred că abia 5 000. Auto-ul însă e foarte frumos, are un mers lin și egal. Dacă l-am avea noi la Paris, dragă Amice, ce tribulații ar fi. Se vede că lui Dumnezeu i-a fost frică să ne dea asemenea lucruri și averi mari, ca să nu-l eclipsăm cu răpunerile noastre.>>
Atunci când are ocazia, asupra frivolităților ispititoarei Hortense, Mateiu Caragiale se arată necrutator: "Hortense P. e în București în deliciosul său hôtel cu fina sa trăsură electrică cu care zboară înconjurată de niște huligani ca Arthur Rosetti, cu care flirtează. (...) Hortense ensorcelează /vrăjește/ pe Chrissoveloni, excursionând în auto-ul acelui levantin, într-un cuvânt se amuzează la desperare zicând că la vie est courte mais bonne /viața e scurtă, dar bună/. Dar ce ușor e, mon cher, cu ceva galetta /gologani/ să o flambezi /să o arzi/. Ah, de ce n-am 1.000 de francs..."
Tribulațiile tânărului în ceea ce-o privește pe Hortense nu erau nejustificate, el însuși înregistrând în carnetul său intim un eșec într-o neinspirată tentativă de a o aborda pe prețioasa doamnă Paciuris: <<Într-o seară, pe când mă întorceam acasă pe str. Soarelui, am văzut la o poartă un auto electric și o damă fină vorbind franțuzește cu un chauffeur pontagiu. Am crezut că e o minune cerească și că sunt pe o Avenue la Paris. Era Hortense P. cu o toaletă princiara și cu o pălărie cu 24 de pene albe ca mareșalul de Villars sau Rohan-Soubise. Eu eram cu capacele la ghete și, oprindu-mă la doi pași, o admiram. Ea se uita la mine cu mirare, dar nu putea să-mi distingă figura și vorbea mereu cu francezul, lungind vorba. Auto-ul a plecat, ea a intrat în curte, eu am înaintat câțiva pași. Atunci s-a oprit în mijlocul curții și s-a uitat cu un așa aer provocator - și goguernard /glumeț/, atât că nu mi-a adresat cuvinte invectivându-mă. Eu nu m-am turburat, dar cu toate capacele de la ghete n-am avut tupeul să intru in curte să o sărut, ar fi fost o lipsă de tact. E o tipesă arhifină, dar nu poți s-o enlevezi /răpești/, substanța necesară vieței ei cocodetta nu e măduva mea arzătoare, nici limbile mele fervente, ci poli, aur scânteietor și bilete de banca multe, multe. De așa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chrétien et penseur français /cavaler creștin și gânditor francez/>>".
În lipsa unei prăzi atât de scumpe, junele Caragiale se mulțumeste cu... o mică franțuzoaică, pe care o întâlnise cântând pe strada Manea-Brutar. Între timp, firea craiului a cunoscut o metamorfoză dezarmantă: „Eu mi-am schimbat sistemul: acum, când văd o damă, intru comme un boeuf furieux /ca un taur furios/, fără nici un pic de rușine, mă obrăznicesc, mă umilesc, mint, cânt ca un adevărat napoletan, mai ales dacă am avut și prevederea să iau un Quiquina Dubonnet".
„Blazare, cinism și adaptare la ritmul cotidian, sub acțiunea dezumanizantă și pietrificatoare pentru suflet a banului. Astfel poate fi caracterizată evoluția tânărului Mateiu Caragiale, atunci când caracteriza femeile din oraș: „În București e foarte greu de lucrat cu damele. Sunt dintr-o rasă imposibilă. N-au încredere, le e frică și n-au tradiție de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile să iubeasca numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic sau mai ales un plan financiar. Pentru jouissance /plăcere/ nu riscă nici una, ca străinele, situația lor. Lică Filitti, ofițerul, mi-a spus că, de trei ani, de când se zbate, nu poate face nimic cu toată uniforma și dolmanul lui. S-a desperat de răceala lor. Mi se pare că i-au tras chiulul și nu stie că trebuie uneori să constrângi o femeie, aproape cu violență, când se pierde în ezitări."
(…)O viață de lux și de luxură, obținută cu orice preț, pare a fi mai mult decât un scop în sine, aproape o profesiune de credință, dacă urmărim reflecțiile lui Mateiu la înmormântarea doamnei Anne de Kalindero, de a cărei fiică, Ionica, se pare a fi fost legat sentimental: <<Drumul e lung, viața e scurtă și o viață fără plăceri e o lungă și tristă preparare pentru examenul suprem al morții. Pe (așa-zisa) viață viitoare - oricum ar fi, eu unul ma piș cu toată intensitatea, la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeți stilați, Hortense, Ionica, Marquisette /personaj feminin din romanul L'Arriviste de Félicien Champsaur/, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e? Eu cred că se va ivi. Episodul cu Hortense m-a impresionat în sensul că am putut să-mi imaginez un singur moment că traiesc o altă viață - acea viata despre care am vorbit atâta, de atâtea ori. Și mi-am zis, cu bani mulți, inteligent întrebuințați, aș putea să am acum și auto și chauffeur și pe Hortense. Unde sunt acei bani mulți? E datoria noastră să-i găsim>>"
Mateiu nu a reușit, din păcate, să-i găsească și nici pe Hortense, soția excentricului Costică Paciuris, nu a putut s-o aibe vreodată. Așa că, după mai multe eșecuri, a ales să ajungă la bani și visuri nobiliare - cu blazon cu tot! – căsătorindu-se cu o boieroaică de 63 de ani…
Dan-Silviu Boerescu