Marele actor Mitică Popescu, născut la București pe 2 decembrie 1936, soțul legendarei Leopoldina Bălănuță, interpretul personajului omonim din piesa lui Camil Petrescu, și-a început cariera destul de târziu... întrucât tinerețea lui ascunde un secret teribil: a fost condamnat trei ani la închisoare din motive politice („nedenunțarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”).

A copilărit în cartierul de la periferia de sud a Capitalei, Apărătorii Patriei, crescut de un tată foarte pedant, care nu concepea nici la cârciumă - faimoasa „Rața albă” - să meargă fără pantalonii călcați la dungă și o cravată elegantă la gât. Tată era angajat la Fabrica de pantofi „Mociorniță" si îndrumător al echipei de dansuri populare din aceeasi Intreprindere. Patronul trimitea de fiecare Paști si de Crăciun pantofi si ghetute copiilor de salariati. „Pe mine ma favoriza pentru ca ma chema ca pe el, Dumitru. Dumitru, desi m-am nascut de Sfantul Andrei, dar tata m-a botezat asa, din respect pentru nasul care l-a cununat.”  Mama viitorului actor iubea opereta și îl lua cu ea când făcea rost de invitații.„ La doi pasi de casa noastra statea o vecina - o splendoare de fata, de care mă îndrăgostisem și eu, copil fiind. Era balerină la Operetă si ne dadea bilete de favoare. Când s-a căsătorit cu actorul Nicolae Gărdescu, eu m-am împrietenit cu el și datorită lui am intrat prima oară să fac figurație”. 

Primul contact cu scena, așa cum îi mărturisea într-un interviu Iulianei Ciugulea, a fost în copilărie, când a făcut multă figurație la Teatrul Armatei: „Eram elev, erau serbări, intrasem şi în echipa de dansuri populare româneşti şi ruseşti, cum era pe atunci. Şi după aceea, când am crescut, mergeam foarte des la teatru. Mama iubea foarte mult teatrul şi opereta şi mă lua cu ea. Tata era mai mult cu fotbalul şi mergeam şi pe stadion şi la teatru. Eram cel mai câştigat… Apoi, am făcut şi multă figuraţie la Teatrul Armatei, înainte de a da la Institut. Deci, prinsesem deja gustul scenei. Erau spectacole istorice, cu multă lume. Şi câştigam destul de bine. Dacă mai spuneam şi un cuvânt, îmi dădeau 20 de lei pe seară, dacă ţineam numai suliţa, doar 12 lei. Şi adunam, că aveam în fiecare seară. Eram la teatru mai mult decât actorii consacraţi“.

Cu toată experiența astfel căpătată, a fost admis abia din a a patra încercare la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică: „A patra oară am intrat. Erau nişte probleme în perioada aceea, erau nişte locuri pentru copiii de muncitori, de funcţionari şi de ţărani, şi era un număr limitat. În afară de asta, trebuia totuşi să te îndrume cineva, să îţi facă un repertoriu. Eu credeam că pot să spun «Noi vrem pământ», cu care m-am şi dus la Admitere. Ce treabă aveam eu cu poeziile eroice? Am continuat să fac figuraţie şi asta m-a ajutat”.

Apoi, a urmat dezastrul: „Eu am avut un «accident» pe rută, a trebuit să întrerup Institutul. Am fluierat în biserică, cum se spune. N-am spus ce am auzit şi am fost luat de la Institut, am fost dus undeva şi un domn drăguţ care stătea la un birou m-a întrebat dacă ştiam ceva şi am zis că da. «Stai jos!», a zis. Şi am stat trei ani. Asta-i toată povestea… Ce să mă bat acum cu pumnii în piept pentru asta? Pe cine interesează?“. Calvarul din acea perioadă prin care a trecut Mitică Popescu a început de la o delațiune la adresa sa, el trezindu-se în arest fiindcă ar fi refuzat să-și trădeze prietenii care, mai în glumă, mai în serios, ar fi declarat, la o petrecere, că se gândesc să plece în Statele Unite ale Americii.„Eram la niște vecini, de un Sfântu Stefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povestești la întâlnirile astea tot ce-ti trece prin minte, unii au spus ca vor sa plece in America.” – spunea Mitica Popescu, intr-un interviu. „Deci era pe 27 decembrie 1957. Acolo mai erau câțiva cunoscuți, patru în total și o domnișoară. Trei dintre ei voiau să plece în America și au scris niște scrisori la Ambasadă; unul o scrisoare, altul, două și al treilea, trei scrisori. Al patrulea i-a turnat. După o lună de zile i-a arestat și după un alt timp, probabil după ce i-a scuturat bine, m-au luat și pe mine.” Totul se petrecea în 1958, iar un an mai târziu intra la închisoare, Din acest motiv, și-a pierdut și calitatea de student la Teatru, așa că la câțiva ani după ce ieșit din închisoare, în 1964, a dat din nou examen de admitere.

A fost, însă, destul de complicat: „La ieșirea din pușcărie mi-a fost foarte greu să reiau Institutul. Era una acolo, secretara de partid, cu un nume bulgăresc sau rusesc, care îmi punea piedici. Umpluse facultatea că sunt „dușman al poporului”.M-au ajutat Radu Beligan și Mircea Șeptilici, în primul rând, care făcuse și el șapte ani de Canal. În pușcărie am întîlnit un armean, Basmagian, care fusese impresarul lor înainte de război și el m-a trimis la ei. În ’61, când am scăpat, m-am dus la Teatrul de Comedie, unde erau amândoi și de abia după trei ani, la insistențele lor, mi s-a permis să dau din nou examen de admitere. Tot așa, la fel ca mine, și Leopoldinei i-au respins admiterea de vreo trei ori din cauza dosarului, deși intrase cu 10 de fiecare dată”.

Până la urmă, și-a putut relua studiile și a făcut o carieră impresionantă, jalonată de întâlnirea cu câteva nume mari ale teatrului românesc: „La Teatrul Armatei exista o trupa extraordinara, cu Vraca in frunte. Erau acolo Maximilian, Nineta Gusti, Ramadan, regizorul Sahighian. Sahighian m-a indemnat sa dau examen la Teatru, pana voi reusi. Mai tarziu, la teatrul din Piatra Neamt, am jucat 26 de roluri care mai de care mai minunate. Iar la Teatrul Mic, am venit printr-o intamplare fericita. M-a recomandat Petrica Gheorghiu sa-l inlocuiesc pe fratele lui, tot actor, Vasile, care pleca in America. Asta a fost sansa mea. El a ramas acolo, iar eu joc la Teatrul Mic. Alta mare sansa s-a numit Leopoldina Balanuta, alaturi de care am jucat Matca, de Marin Sorescu, spectacol de mare succes, prezentat si la Varsovia. In spectacol eram logodnicul, iar in viata am devenit sotul lui Poldi. Si daca Dumnezeu nu mi-o lua acum 7 ani, am fi sarbatorit 25 de ani de casatorie. Nunta de argint. Dar n-a fost sa fie. N-ai cum schimba destinul”, îi mărturisea, în alt interviu, lui Alice Mănoiu.

Un mare prieten din branșă a fost Ștefan Iordache: „În primul rând, ne-am înţeles în meserie. Eram buni profesionişti amândoi şi ne înţelegeam. Mai jucaserăm împreună în „Emigranţii", în 1997, dar viaţa ne-a despărţit. Cu Iordache m-am reîntâlnit după vreo zece ani. Mi-era drag şi m-am dus la teatru să-l văd, juca în „Bearymore". Am fost la el în cabină, am stat de vorbă şi, dintr-una într-alta, m-a întrebat dacă nu vreau să joc într-un spectacol cu el. Aşa am ajuns să jucăm împreună în „Alex şi Morris", am redevenit prieteni cu ocazia acestui spectacol”.

Relația cu viitoarea soție a început indirect cu mult timp înainte să o cunoască pe Leopoldina Bălănuță. Din 1959 si pana in 1961, când a fost eliberat, Mitică Popescu a trecut, pe rând, prin penitenciarul Jilava, prin colonia de munca de la Periprava, pe la Salcia si in Balta Brăilei. „Dumnezeu m-a pus alături de Poldi /diminutivul soțirei sale/ încă de dinainte de a o întâlni în viața mea. Cum? Prin socrul meu, Nicolae Bălănuță, cu care am împărțit aceleași priciuri. Săracul, întâi a făcut prizonierat la ruși, în Siberia, unde a fost închis în Gulag după bătălia de la Cotul Donului. Familia n-a știut nimic de el. Era preot militar. (...)După care l-au arestat și comuniștii din țară și a ajuns la Periprava. Ei, și după vreun deceniu am aflat că am fost împreună acolo, la tăiat de stuf, exact în aceeași perioadă. Sigur că ne-am intersectat, dar nu ne-am cunoscut, ca să zic așa. Cine își putea imagina că peste ani o voi lua de soție tocmai pe fiica lui?”

În 1973, Mitică Popescu – pe atunci actor la Teatrul din Piatra Neamț – se muta la Teatrul Mic din București. Avea 37 de ani. A fost distribuit în două spectacole, alături de Leopoldina Bălănuță. „Ne făcea plăcere sa ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, și stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii’ – povestea Mitica Popescu. ‘Și acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorința și m-am bucurat de bucuria ei!”

S-au căsătorit la trei luni după cutremurul din martie 1977. În ziua cununiei, pe 2 iunie, Mitică Popescu avea in program si „Cântarea României”, la care trebuia, volens-nolens, să participe. Cat timp a recitat el iubitului conducător, Poldi Bălănuță l-a așteptat două ore la Oficiul stării civile din Piața Amzei. Ceremonie religioasă nu a existat, sau mai precis, nu la biserică; tatăl Leopoldinei i-a cununat în locuința sa de Anul Nou.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro