Scriitoarea și jurnalista Silvia Kerim a fost o femeie rasată, familiarizată din interior cu lumea teatrului și a cinematografiei, ea fiins prima soție a regizorului Mircea Veroiu. Sagace, incisivă dar un fin diplomat, cu un remarcabil simț al detaliului relevant, a lăsat în urma ei sute de interviuri remarcabile cu personalități ale scenei și ecranului, ale culturii contemporane în general, multe dintre materiale fiind publicate în revista Formula As, cu care a colaborat vreme îndelungată (1997-2015. A scris cărți pentru copii, a semnat volume de memorialistică („Fereastra cu amintiri”, „Vedere din Parfumerie”)  dar și un roman de dragoste autobiografic („Ultima vară a tinereții”), dedicat relației cu Mircea Veroiu, însă cei mai mulți cititori și-o amintesc datorită interviurilor antologice realizate cu artiști, multe adunate în cartea „Amintirea ca un parfum”, pe care Marin Moraru o numea „o Biblie pentru actori”. A realizat musical-uri inspirate din marea literatură pentru copii: „Mary Poppins", „Micuţa Dorothy", „Frumoasa din Pădurea Adormită", „Gulliver în Ţara Piticilor".

„Sunt ceea ce se cheamă bucureşteancă get-beget. M-am născut chiar în casa în care locuiesc şi acum, pe strada Parfumului, într-o casă cumpărată de tata, clădită la 1847”, povestea Silvia Kerim în anul 2014, în amurgul unei vieți plină de mari întâlniri și numeroase călătorii, dar începută și încheiată în București (2016), într-o familie mixtă - tata de origine turcă, mama de origine maghiară. „Am şi acum în minte acel Bucureşti vechi, acel mic Paris, pe care dacă nu îl mai descriem în cărţi, fotografiile nu au întotdeauna puterea să îl redea. Într-o carte poţi să descrii o respiraţie, o tensiune, o emoţie. Viaţa acolo, pe acel carton al fotografiei, nu pulsează. Am ţinut foarte mult să descriu acel Bucureşti al copilăriei mele, acele drumuri pe care le făceam cu mama pe celebra stradă a Lipscanilor. Sunt clădiri care au rămas aproape aceleaşi, cum este vechea clădire a celebrei galerii Lafayette, soră mai mică a celei din Paris. Eu cu mama umblam la toate etajele după minunăţii. Tata nu a fost un om bogat, dar am avut tot ce ne-a trebuit şi ca orice turc era foarte generos. (În turceşte, Kerim înseamnă nobil, generos, de calitate.)”

Într-un interviu cu Cristina Beligăr, pentru Transilvania Reporter, își amintea de primul idol al copilăriei ei: „Am suferit foarte tare atunci când am aflat că a pierit Shirley Temple. Eu şi Katerina, fata care mă îngrijea pe mine, îi spuneam „Şirli”. Pentru noi era complicat să îi spunem numele englezesc. Am avut ocazia să o cunosc când eram redactor la Radio şi într-una din cărţile mele descriu acel moment când a venit la Bucureşti, în calitate de funcţionară la ONU. Avea în jur de 40 de ani. Când a fost întrebată de ziarişti la Athenee Palace despre filmele ei, a răspuns destul de plictisită că nu se mai uită la ele şi le ţine în pod. În carte am scris o frază pe care acum aş schimba-o: „Regret că am întâlnit-o pe doamna Black! Aş fi vrut să nu o văd niciodată, să nu o aud niciodată spunând că o plictisesc propriile ei filme şi că le ţine undeva în pod”. Aş fi putut să mă arunc la gâtul ei să îi spun cât de fericită sunt că am întâlnit-o şi câte sute şi sute de copii a făcut ea fericită”.

Silvia Kerim (21 octombrie 1931, București – 17 ianuarie 2016, București), a  publicat în Contemporanul, România liberă, Formula AS,  Cinema și Secolul 20. A lucrat la Radio România, la Direcția Culturală, în redacția „Teatru la microfon" și „Teatru la microfon pentru copii". Între anii 1996 şi 1997 a realizat serialul pentru copii „Căsuţa cu poveşti", difuzat la TVR 1 şi 2, fiind autoare a unor scenarii radiofonice pentru copii, preluate și de Electrecord. Între 1972 şi 1983 a colaborat, în calitate de producător delegat al caselor de filme, cu Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Tatos şi alţi regizori. Din 1983 şi până în 1987 a realizat şi scenariile unor filme de animaţie la studiourile Animafilm.

Despre faimoasele ei interviuri spunea că: „Nu am luat lecţii niciodată. Eu sunt în zodia Balanţei şi cred că balanţele sunt fiinţe în general prietenoase şi calde. Eu iubesc foarte mult oamenii, iubesc foarte mult copiii, deşi nu am avut copii. Când te apropii cu intenţii bune faţă de om, privindu-l, îţi dai seama de unde să-l „apuci”. Trebuie să fii şi un bun psiholog. Uneori răspunsul celui intervievat conţine un punct fierbinte pe care trebuie să-l exploatezi. Dacă treci de acel punct fierbinte, ai pierdut o clipă magică în care poate acel om ţi s-ar fi destăinuit. Uneori se simte dintr-o vibraţie dacă ai apăsat pe un punct de mare emoţie, eventual nedestăiuit până atunci. Nu ştiu dacă mi-a reuşit asta de fiecare dată. Sânziana Pop m-a luat sub aripa ei la Formula AS în 1997 şi datorită ei am luat multe interviuri. Acestea au apărut într-o carte pe care Marin Moraru a numit-o Biblie pentru ei actorii. Se numeşte „Amintirea ca un parfum” care cuprinde interviuri cu actori, care o mare parte nu mai sunt printre noi. Este un interviu cu Iurie Darie, cu Ştefan Iordache, Horea Popescu, Ion Cojar, oameni care nu mai există printre noi, dar care au rămas în admiraţia noastră. Iată ce înseamnă interviul: privilegiul pe care îl ai să poţi să intri măcar un pic în sufletul şi mintea unor mari valori. Pe mine m-au îmbogăţit”.

„A fost una dintre stelele unei promoţii de aur a Facultăţii de Limbi Străine, alături de Irina Mavrodin, Paul Miclău, Modest Morariu şi Mircea Ivănescu. Îşi aranja mereu altfel decât celelalte o eşarfă, un guler apretat, o bijuterie veche, toate potrivindu-se doar ei. Descânta ritualic cu Donna Roşu cafelele ce atât i-au plăcut lui Emil Botta. Nichita Stănescu se îndrăgostise lulea, rememora Loreta Popa despre Silvia Kerim.

„Nu ştiu să fi jignit pe cineva vreodată, nici să fi răspuns răului cu rău. Nu participa nici măcar din întâmplare la bârfele femeieşti. I s-a refuzat intrarea în partid, obligatorie în anii '70, pentru a rămâne în Radio, dar a părăsit cu demnitate şi eleganţă instituţia care avea atâta nevoie de ea", spunea Lucia Negoiţă la lansarea unui volum memorialistic. 

Despre marea ei iubire, Mircea Veroiu, povestea: „A fost mai mult decât un soţ al meu timp de zece ani. Cu el am refăcut casa, cu el am lucrat la filme. Aveam din fericire gusturi comune. Dacă ne-ai fi pus într-o cameră goală să punem un măr, l-am fi aşezat în acelaş loc. El iubea mai puţin oamenii şi era mult mai circumspect decât mine. Eu şi acum mă arunc şi după aceea mă ard. El era mai lucid şi mai distant şi lumea spunea că este rece. El nu a fost rece niciodată şi arta lui arată o mare dragoste de natura umană şi de frumuseţile pe care le lasă omul pe pământ. Când veţi revedea un film ca „Adela” o să vă daţi seama că este aşa cum spun eu”.

Pe sine însăși, ca ziarist, se descria ca fiind „de modă veche”, fidelă vechilor tabieturi culturale: „Aveam o colecţie mare de dicţionare întrucât nu exista internetul. Aveam acest noroc de a cunoaşte limbi străine: italiana, franceza. Mama m-a învăţat ungureşte să scriu şi să citesc de când aveam cinci ani. Mă documentam din dicţionare, nu doar Oxford sau Larousse, dar şi dicţionare de istorie a artei, de cinema, de teatru. Eram abonată la revista Connaissance des Arts. De asemenea, exista Biblioteca pentru Toţi şi cu cinci lei găseai toată literatura lumii foarte bine tradusă în anii ’70. Fiind la Radio îmi puteam plăti abonamentul la L’Express şi la Le Point. De asemenea, la Radio era o bibliotecă la care aproape obligatoriu mergeam dimineaţa să consultăm ce era necesar. Din păcate, astăzi, am rămas de modă veche. Am un calculator dar nu am energia să mă apuc să învăţ să îl folosesc. Eu mai bat la maşină ca Hemingway”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro