Doru Ana (28 februarie 1954, București – 11 octombrie 2022, Bucureșt) a fost un actor român de teatru și film, care a avut un rol memorabil, nea Gili - proprietarul bufetului, în filmul Terminus Paradis (1998). A reușit, ca regizor, o montare inventivă la „Bulandra” cu „O scrisoare pierdută”! Pe plan personal, pierderea iubitei, a fiicei și a celui mai bun prieten l-au marcat profund.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din capitală, promoția 1980, la clasa profesorilor Olga Tudorache și Florin Zamfirescu. Ca actor de teatru a interpretat peste 50 de roluri, pe scenele unor teatre precum Bulandra, Comedie, Național, Ion Creangă. A avut o filmografie bogată, cu apariții de diferite întinderi în pelicule precum Viraj periculos (1983), Râdeți ca-n viață (1985), Primăvara bobocilor (1987), Flăcări pe comori (1988), Drumeț în calea lupilor (1990) ,Marea sfidare (1990), Crucea de piatră (1994), Stare de fapt (1995), Omul zilei (1997),Terminus Paradis (1998), Marfa și banii (2001), Occident (2002), Moartea domnului Lăzărescu (2005), Schimb valutar (2008), Nunta mută (2008), Visul lui Adalbert (2011)m Carmen (2013).  A fost și profesor la UNATC.

A fost îndrăgostit de fotbal dar de teatru încă și mai mult, iar despre admiterea la Institut povestea mai apoi: „În 1976, știind că erau doar două locuri, senzația de responsabilizare a fost mult mai mare, având emoții imense. Pregătisem să recit Balada lui Pintea Viteazul. Și mă antrenasem ca la ultimul vers, să cad într-o parte și în același timp să-mi apară o lacrimă, ca să le iau maul celor din comisie. Noi băieții veneam la costum și de obicei înainte să începem, ni se spunea să scoatem haina, ca să vadă dacă nu avem vreo deformație. Mie însă, nu mi s-a spus, și nu mi-am permis nici să-i întreb, nici să o scot eu. Așa că am început să recit cu ea pe mine. La final am căzut cum îmi propusesem, dar mi-a venit și haina în cap, de mi-a acoperit toată fața. Disperat, cu un ultim efort, am dat șlițul de la haină la o parte, ca să mi se vadă lacrima, că doar muncisem atâta pentru ea.”

Colegii și studenții îl descriau drept un om de o generozitate și căldură rare, cu har de povestitor și o voce răsunătoare. Despre teatru spunea că este „o altă realitate, care se inspiră din viața de zi cu zi dar nu este viață de zi cu zi”. Iar cu Caragiale a avut o poveste de dragoste dintotdeauna, i-a interpretat câteva personaje iar în 2007 a montat la Bulandra „O scrisoare pierdută”. Despre acel spectacol, Ion Cojar „mi-a spus că aștepta de multă vreme să vadă o montare modernă a lui Caragiale și că nu se aștepta ca din partea unui actor să vină cea mai excepțională propunere de modernizare a marelui dramaturg.”

„Eu m-am îndrăgostit de meseria asta de copil, când îl învățam pe de rost pe Caragiale. Și cum e viața asta! Până la 50 de ani nu am fost distribuit în Caragiale! Niciodată până la 50 de ani! Aveam o apariție, e adevărat, la doamna Sorana Coroamă, îl făceam pe Țârcădău… dar atât! Mi-a făcut o apariție specială în spectacolul dumneaei deoarece își dorea foarte tare să joc acolo. Își dorise să joc Chiriac. Dar echipa de actori de la vremea aceea – erau nume mari acolo – a fost reticentă în ceea ce mă privește – eu eram tânăr, rolul era greu, s-au temut că nu voi putea duce rolul. Deși regizoarea avea încredere în mine.”

„Ca actor vrei întotdeauna să intri în competiție cu marii actori. Am o poveste foarte frumoasă despre Dem Rădulescu. Ne-a povestit că a văzut într-o seară un film cu Peter O’Toole. Și zicea: ,,Dragă, am văzut aseară filmul! După aceea m-am așezat la birou și i-am scris domnului Beligan – directorul de atunci al Naționalului – următoarele: ,,Subsemnatul, Dumitru Rădulescu, îmi dau demisia din teatru”. Dimineață veneam spre teatru, hotărât să îmi depun demisia, când mă întâlnesc cu actorul (nu-i dau numele) și… am rupt-o!”.”

„Atâta timp cât mă consider actor sau regizor, trebuie să urc pe scenă, să ţin spectacole, nu doar din pasiune pentru meserie, ci şi din respect pentru spectatorii care plătesc bilete, indiferent dacă în sală sunt doi, 20 sau 2000 de oameni. Doar moartea mă poate opri să urc pe scenă să susţin un spectacol. Ca actor, am obligaţia de a aduce bucurie spectatorilor, pentru că sunt invitaţii mei, în casa mea – teatrul, invitându-i în primul rând prin anunţurile de pe afişele de la intrare. Asta este menirea noastră, a artiştilor de teatru.”

În 2019, Doru Ana a fost invitatul Mirelei Voicu, în cadrul emisiunii «Voi cu Voicu», unde a relatat aspecte mai puțin cunoscute, care i-au marcat destinul. Artistul care a jucat în 40 de filme și 80 de spectacole de teatru a dezvăluit care a fost de fapt cea mai mare tragedie a vieții sale. El și-a pierdut unicul copil, o fiică pe nume Măriuca, pe vremea când micuța avea doar șapte ani, în urma unui accident de mașină, pe Podul Grant, într-o zi de 1 ianuarie Actorul și-a revenit cu greu din acest șoc emoțional și a mărturisit că în anii ce au urmat s-a simțit copleșit de suferință, căci amintirea fiicei sale, care a pierit la o vârstă fragedă, era asemenea unei răni deschise în sufletul său. „Asta s-a întâmplat în '95. Nu mă feresc să vorbesc de ea. Încerc să păstrez o legătură cu acest copil care nu și-a trăit decât o bucățică de viață", a mărturisit actorul. Anterior, își pierduse și o iubită, care suferise de o boală fără leac.

O altă tragedie pe care actorul Doru Ana a dus-o cu greu a fost moartea celui mai bun prieten, Paul, o prietenie ce dăinuia de zeci de ani, un om căruia se obișnuise să-i ceară mereu sfatul. Actorul a dorit să se așeze la casa lui, abia după vârsta de 50 de ani, iar în momentul în care a decis să-și cumpere prima locuință, a simțit că prietenul său de suflet i-a trimis un semn. „M-am dus la o bancă și zic 'Băi, cum e cu asta cu Prima Casă?' 'Păi, că la vârsta asta… ' Păi, la vârsta asta, dacă n-am făcut inginerie?'  Până la urmă s-a rezolvat. Mi-a zis mergeți și căutați pe net casa. Eu de la bancă până acasă m-am dus la cimitir, pentru că tocmai se împlinea un an de când se dusese Paul. M-am dus acolo și,cum toate lucrurile importante eu numai cu el le-am discutat i-am zis «Nu știu dacă fac bine, fac rău, dă și tu un semn, stinge o candelă, mișcă o cruce, da dintr-o cracă de liliac peste mine, fă ceva.» Dar nu s-a întâmplat nimic, am ajuns acasă, am găsit apartament în Berceni, era la prețul la care oferea banca creditul, 60.000 de euro, dau telefon a doua zi acolo, îmi răspunde un agent imobiliar, zice, 'da e o doamnă care vinde, stați că o sun să vedem dacă mai e valabil. Cum vă numiți? 'Doru Ana'. Mă sună ăla într-un sfert de oră, zice: da, e valabil anunțul, i-am spus doamnei că vreți să-l cumpărați, dar mi-a zis că vă cunoaște.' Zic,'de unde?', "De la domnul Paul.”, a povestit Doru Ana.

Doru Ana a povestit într-un interviu, dat în 2011 jurnalistei Loreta Popa, în Jurnalul Național. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a luat un băiat din Groapa lui Ouatu, Po­dul Grant, şi l-a ajutat să se întâlnească şi să dea mâna cu Radu Beligan şi alte personalităţi. De la 4 ani am visat asta. Îţi dai seama cum mă priveau cei cărora le spuneam la 7 sau 8 ani că mă fac artist. Şi mai târziu îmi spuneau că sunt nebun că vreau asta, că la teatru sunt oameni mari, nu aveam rude sau pe altcineva să mă susţină.”, a explicat Doru Ana.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro