...„Hai li, hai lo.../ Sunt broasca țest,/ Sunt broasca țest,/ Sunt broasca țestoasă”: acest cântecel inspirat de versurile lui Christian Morgenstern poate că definește sintetic cel mai bine personalitatea artistică a unui personaj singular al scenei noastre. Radu Gheorghe (născut pe 16 ianuarie 1951, la Tulcea) este un actor român de teatru și film, ale cărui modalități de exprimare artistică cuprind actoria, pantomima, interpretarea muzicală vocală și instrumentală (vioară, chitară și flaut). Dar viața lui ascunde o mulțime de aventuri, inclusiv șase ani de America!

A absolvit IATC în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu și Octavian Cotescu fiind coleg de grupă cu Vlad Rădescu și de generație cu Horațiu Mălăele, Dan Condurache, Maria Ploae. A interpretat numeroase roluri în teatru, film, teatrul de televiziune și teatrul radiofonic. Maestru al improvizației, este unul din promotorii genului stand-up comedy în România, încă de pe vremea când acest mod de exprimare nu era cunoscut sub această denumire.

Coleg de grădiniță cu Tora Vasilescu, Radu Gheorghe a început să studieze vioara în clasa întâi, la școala de muzică deschisă chiar în anul în care se obișnuia el cu literele abecedarului. Decis să plece la Conservator, a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ din Tulcea și și-a schimbat puțin viziunea. „Mi-au dat roluri în timpul liceului. Prima dată profesoara mea de limba română și apoi am fost remarcat și de alții. A început să îmi placă așa că m-am sucit peste noapte: am decis să urmez actoria. Și știi de ce? Pentru că în teatru poți să adaugi un strop de muzică, dar în muzică nu poți să fii actor“, își amintea Radu Gheorghe într-un interviu.

„Eu am suferit de pe urma unei neînţelegeri. În oraşul natal, pentru clasa a VIII-a, nu mai aveam profesor pentru vioară. Profesoara nu era calificată, dar i-a sfătuit pe părinţii mei să mă dea la o şcoală de muzică. Ei au ales Liceul „George Enescu“, drept care clasa a VIII-a am făcut-o în Bucureşti. Nu exista internat pentru liceu, aşa că m-au dat la internatul unde erau studenţii. Normal că eram mare şmecher atunci. Împărţeam bilete în plus la cinema Patria. La instrument aveam nota 10, la teorie – la fel. La celelalte materii, se luau după notele astea: „Lasă, că n-o să facă el matematică“. Numai că în trimestrul II am plecat în vacanţă şi nu mi-am rezervat locul la cămin. Când m-am întors în cameră era deja ocupat locul meu. Decât să pierd anul, m-am transferat la liceul teoretic de matematică din Tulcea. Venisem cu notele de la „George Enescu“: 10 la muzică, 10 la vioară, 9 la matematică, 9 la fizică. Păi, acolo n-aveau 9 decât ăia care aveau premii la olimpiade. Când m-a scos profesorul de matematică la tablă şi mi-a înşirat o problemă, i-am spus: „Dar nu e nicio notă muzicală, sunt cifre, semne pe care eu nu le recunosc“. „Lasă, că ai venit de la Bucureşti, unde se face şcoală adevărată.“ Se gândeau colegii: „Mamă, când s-o pune ăsta să rezolve...“. Până când s-au prins că sunt clei de-adevăratelea şi am început să iau numai 3 şi 4. Corigent la toate materiile reale. Dar nu eram prost! Aşa că simţeam nevoia să contrabalansez cu ceva. În fanfară? În fanfară! Am învăţat flaut în trei zile, m-am dus la concurs de pictură. M-au chemat la UTC: „Ai luat premiul I pe ţară la pictură, dar eşti corigent la cinci materii. Trebuie să pleci în tabără de creaţie, la Cozia. Ce facem cu tine?“. „Mă trimiteţi!“ Din banii de premiu mi-am luat chitară.”

„Eu eram pregătit să dau la Conservator. În liceu, însă, încă o oportunitate a fost descoperirea echipei de teatru, susţinută de profesoara de limba română. Am intrat imediat în echipă. Am jucat „Înşir’te mărgărite“, am prins curaj, iar când s-a pus în oraş, la Teatrul Popular, „O noapte furtunoasă“, m-am dus la probă. Nu m-au acceptat, pentru că nu aveam dicţie, nu aveam nimic, dar m-au chemat pentru că nu mai era altcineva. L-am jucat pe Spiridon. Eu am avut cel mai mare succes, cel puţin în provincia provinciei: plecam în turneu prin sate, iar ţăranii îi primeau pe artişti cu pâine, sare, vin, friptane. Până la începerea spectacolului, actorii adulţi se cam îmbătau, iar singurul treaz rămâneam eu. Aşa că piesa „O noaptea furtunoasă“ se transforma în „Spiridon şi ceilalţi“. Nu mă mai dădeam jos de pe scenă! Ţăranii râdeau, lumea era fericită, totul era bine. Aşa am prins microbul. Când am ajuns în Bucureşti, mi-am spus: „Dau admiterea o dată. Dacă sunt bun, intru, dacă nu, mă duc la Conservator“, i-a povestit actorul lui Laurențiu Ungureanu pentru Weekend Adevărul.

„Încercând să aflu care-i mersul, m-am intersectat cu domnul Petrică Gheorghiu, care m-a şi primit într-o audienţă pe scările din spate ale Teatrului Bulandra. Eu i-am declarat că vreau să mă pregătească, dar asta se întâmpla cu o săptămână înainte de examen. Aveam cu mine traista cu peşte. Da, pe tren. Se uita la plasă. Peştele era bun. Dar timpul era scurt. S-a uitat la mine, care arătam ca un imberb. Aveam un costum de haine cu dungi, cam cum e cămaşa ta, dar părea demodat şi provincial, pentru că aşa şi era, dar era singurul meu costum. Şi zice: „Mai ai unde să dai?“. „Da, la Conservator!“ „Du-te la Conservator!“ Asta a fost singura întâlnire cu Petrică Gheorghiu, numai că m-a ajutat. Exact ca în filme, după ce am plecat, am făcut doi paşi şi, din scară, de acolo, m-a întrebat: „Dar, de curiozitate, ce monolog ai pregătit?“. „Spiridon din «O noapte furtunoasă».“ A strâmbat puţin din nas, dar atât. Nu am ţinut cont atunci de acest gest, dar a fost un gest celest, pentru că în clipa când am început să îmi adun repertoriul, m-am gândit că nu i-a plăcut, că Spiridon nu-i bun, că el are valoare doar în funcţie de personajele celelalte. Am găsit monologul lui Caţavencu din „O scrisoare pierdută“. Ăla a fost monologul cu care i-am convins.”

Școlit la Institutul de artă teatrală și cinematografică I. L. Caragiale din București, în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu și Octavian Cotescu, Radu Gheorghe este diplomat în Arte, cu specializarea actorie teatru și film. Suplimentar, a absolvit cursurile de pantomimă și music-hall, ale aceluiași institut. La examenul de licenţă a montat „Opera de trei parale“ a lui Brecht, iar fundalul muzical a fost asigurat de colegul lui de liceu, Colea Sava,absolvent de Conservator, alături de care a cântat, în liceu, în prima sa trupă. „Iată, de exemplu Sava Colea. Păi, eu cu el am făcut în liceu o formație, în care mai era și Mircea Pață și Eugen Rubeli. Era ceva… Se chemaBeattehnichiphop. De la Beatles, tehnic, hippie, hop. . Adică un fel de patru genuri muzicale la un loc. Și cântam la petrecerile organizate de școală, eram mici vedete pe atunci. Îmi amintesc că noi am avut, de fapt, prima melodie etno, cum se numește acum. Am modernizat «Ciocârlia» la chitară și voce, era ceva spectaculos“.

Cunoștințele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum și ușurința de a cânta la alte instrumente, cum sunt chitara și flautul, l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei actoricești, într-o poziție unică. Aparițiile artistice ulterioare sunt grăitoare în acest sens și impresionează prin diversitate și originalitate. Debutează încă înainte de a termina facultatea, în spectacole la modă în vremea aceea, de muzică și poezie. Din 1975, Radu Gheorghe juca la unul dintre cele mai bune teatre din tara, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, avandu-i colegi pe Marin Moraru, Mariana Mihut, Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Victor Rebengiuc etc. Activitatea teatrală a fost și este completată din plin cu numeroase apariții pe micul și marele ecran. Au rămas memorabile rolurile din filme ca: Mireasa din tren, Căsătorie cu repetiție, Grăbește-te încet, Alegerea, Căruța cu mere, Lotus. Sau, în televiziune, piesele Nunta lui Figaro, Institutorii și Actorul care l-a jucat pe Hamlet, filmul Trenul de noapte, serialul Un trio formidabil și numeroase emisiuni de varietați.

Puțină lume știe că, de fapt, Radu este numele de familie, iar Gheorghe este prenumele, nu invers! De altfel, prietenii apropiați îi spun dintotdeauna „Gelu”, iar pe fiica lui și a Doinei Maximilian, fiica adoptivă a Stelei Popescu și a soțului ei MIhai „Puiu” Maximilian, o cheamă Stanca Radu. (Născută pe 6 iulie 1984, aceasta este regizor și scenarist.) „În primul rând nu știam că mă cheamă Gheorghe. În clasa întâi, învățătoarea a strigat catalogul și la sfârșit eu am ridicat mâna și am spus că pe mine nu m-a strigat. Învățătoarea m-a întrebat care îmi este numele. Gelu Radu, am spus eu. Atunci și-a dat seama ce se întâmplă și mi-a spus zâmbind că mă cheamă Gheorghe Radu. M-am dus plângând acasă. Nimeni nu-mi spunea Gheorghe, numele din acte, toată lumea îmi spunea Gelu. Mai târziu, în opinia mea am spus că suna mai bine Radu Gheorghe”, i-a declarat actorul Irinei Păcurariu la „Rețeaua de idoli”. 

„Am avut bucuria ca printre cei care mi-au spus Gelu să fie și maestrul Radu Beligan, care era director în perioada în care am fost și eu angajat la Teatrul Național, adică 10 ani. Cum s-a întâmplat transformarea din Radu Gheorghe în Gelu? La un spectacol în care eu jucam rolul unui sclav, iar maestru Beligan era împăratul Romulus cel Mare, am avut proasta inspirație să invit un unchi de-al meu care a venit cu fiica lui, în vâstă de 2 ani. De câte ori intram pe scenă, fetița începea să strige „Jelu!!!!”, spre deliciul publicului. La un moment dat, în culise, maestrul Beligan a întrebat: „Care e Gelu dintre voi?”. Am spus: „Eu, maestre, iertați-mă!”....

Colegul de școală și de prime aventuri artistice, Nicolae „Colea” Sava, vorbeşte la superlativ despre Gelu: „El era mai mare, era un fel de mentor al nostru. El compunea piesele. Toţi am cântat şi în fanfara liceului, aveam foarte multe activităţi extraşcolare. Altfel era liceul pe atunci... Am învăţat foarte multe de la el. În primul rând mi-a deschis un orizont clar în libertatea creaţiei fără inhibiţii, în care imaginaţia este lucrul cel mai important“.

La un moment dat, în 1991, după un turneu de câteva luni prin Statele Unite, Radu Gheorghe a încercat să vadă cum s-ar putea adapta acolo. Într-un interviu din 2010 pentru Formula As, realizat de Ines Hristea, actorul povestea cu multă autoironie: „Eu am gasit o America in care nici pe departe cainii nu alearga cu colaci in coada, dar care m-a primit si m-a asimilat fara nicio problema. Am avut sansa sa muncesc intr-un domeniu care m-a facut sa-mi platesc datoriile din perioada de elev zburdalnic: am fost invatator la o scoala publica. Nu mi-a fost usor. Numai sculatul in fiecare zi la sase dimineata, pentru ca la opt sa fiu la clopotel, pentru mine a fost un chin, caci eu ma obisnuisem cu bioritmul unui actor: noaptea vesel, ziua trist. Dar am depasit toate aceste forme de disconfort si am construit o relatie foarte calda cu elevii mei si cu ceilalti profesori. Asta, desi pana cand am plecat din invatamant, nimeni nu a stiut ce profesie de baza am eu. Abia in ultima zi, i-am dezvaluit directorului cine sunt, si omul a ramas cu gura cascata. Dar si-a lamurit, astfel, mutarea mea inopinata din Chicago in Los Angeles. Unde, normal ca m-am dus cu oarecari sperante, dar fara vise extravagante.

Adica nu m-am asteptat sa fiu intampinat de vreun mare producator sau regizor care sa-mi spuna: "Poftiti, domnu' Radu Gheorghe, uitati: avem aici pregatit un rol pentru dumneavoastra. Partener direct o sa va fie Robert DeNiro". Nu am avut pretentii absurde de la sederea mea in America. Apoi, in clipa in care am dobandit Green Card-ul, am venit in tara sa-mi vad parintii si familia. Cum aveam o fetita mica, o perioada am facut naveta Romania-SUA, dar curand mi-am dat seama ca trebuia sa ma decid: acolo sau aici. Familia murea de dorul meu, eu muream de dorul lor, asa ca am hotarat sa fac ceea ce trebuie. Ca sa nu te trezesti mai tarziu cu regrete, trebuie sa-ti asculti constiinta. Or, mie constiinta mi-a spus ca familia e pe primul loc. Mi-am desfacut bagajele definitiv si gata! Ideea este ca ajunsesem in America prea tarziu. La patruzeci de ani e tarziu. Nu ca varsta, ci pentru ca la anii astia, majoritatea oamenilor au deja o familie. Iar ca sa reusesti intr-o cariera actoriceasca, nu poti tanji permanent dupa ai tai. Dorul te termina.” 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro