Bogdan Stanoevici (22 ianuarie 1958, București – 12 ianuarie 2021, București) a fost un actor și politician român, absolvent al I.A.T.C., promoția 1982, ministru delegat pentru relațiile cu românii de pretutindeni în 2014, secretar de stat la Ministerului Culturii în 2015, director al Circului Globus în perioada 2017-2020 (adjuncta lui fiind Sanda Ladoși), candidat la alegerile prezidențiale în 2019. A debutat în grupul Song și, după ce a primit roluri în 18 lung-metraje românești, în mai 1989 s-a stabilit prin căsătorie în Franța, unde și-a continuat cariera, jucând în aproape 20 de pelicule. A revenit în 2011 în România, țara în care, în lumea artistică, a avut doi „tați adoptivi” faimoși - Tudor Vornicu și Amza Pellea.
 
Născut într-o familie cu rădăcini mixte (între strămoșii săi direcți numărându-se sârbi, nemți, greci și turci), a trăit mai bine două decenii în Franța, unde a făcut un copil (un băiat, Louka, care acum are 22 de ani) cu o franțuzoaică, a jucat în roluri secundare în filme și... a băut șampanie cu Alain Delon. S-a întors în țară după ce regizorul Lucian Pintilie i-a propus un rol principal într-un film. Și-a refăcut la București și viața sentimentală, având o relație cu faimoasa ceramistă Irina Wagner.

După mulți ani la Paris, a descoperit o Românie mult schimbată: „Am revenit atunci în țară cu motocicleta, pe şoseaua Ploiești-Bucureşti. Eram aproape de Bucureşti şi simțeam că ceva nu era în regulă. M-am oprit într-o parcare pe dreapta, unde era un tir. Eu ştiam foarte bine şoseaua aia, pentru că doi ani am fost actor la teatrul din Ploieşti. Recunoşteam şi copacii, pentru că făceam zilnic naveta, dar ceva nu corespundea cu ce ştiam eu. M-am oprit, m-am dus la şoferul camionului şi l-am întrebat unde e şoseaua Bucureşti Ploieşti, aia veche, la care el mi-a răspuns că asta e, că suntem pe ea. L-am contrazis pentru că eu ştiam că acolo era porumb. Am ajuns într-o zonă în care înainte era porumb şi acum erau clădiri, complexe comerciale, era chiar Occidentul de unde veneam eu. Și nu înțelegeam...”.

În 2014, într-un interviu pentru Evenimentul Zilei, povestea cum a fost atras de lumea filmului: „De când eram foarte mic mi-am dorit să fiu artist, nu ştiam încă noțiunea de actor. Locuiam în Bucureşti, deasupra cinematografului Volga, unde pe vremea aia eram prea mic să am voie să intru. Cei mai mari dintre prietenii de la bloc au făcut o şmecherie să putem intra, au desfăcut grilajele de la toaletele cinematografului care dădeau în curtea blocului şi intram pe acolo. Fiind şi întuneric în sală, stăteam până ne prindeau şi ne dădeau afară. Prima mea aventură de acest fel a fost când am căzut fix când rula „Pe aripile vântului”, scena când Rhett o săruta pe Scarlett. Mi-am spus din clipa aia că asta trebuie să fac, să fiu si eu artist, ca să pot să pup fetele. Am avut şansa să joc la Teatrul Național, unde am fost elevul lui Amza Pellea, încă din primul an de facultate. Am jucat alături de nume mari: Mişu Fotino, Ileana Stana Ionescu, Coca Andronescu. La premieră era şi Radu Beligan în sală și le-a spus: „Aveți grijă la ăsta micul, să fim atenți cu el.” – Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat de la Amza Pellea? – Am avut o relație extreme de apropiată cu Amza, el îmi zicea „puştiul”, iar eu am avut doi tați adoptiv: unul a fost Tudor Vornicu, altul a fost Amza Pellea.Unul din sfaturile lui Amza a fost să țin minte că în anumite momente, când eşti pe scenă, coboară Dumnezeu. Se întâmplă foarte rar acest lucru, trebuie să tinzi, să simți, să-l faci pe Dumnezeu să coboare pe scenă lângă tine, atunci vei simți şi vei şti că ai reuşit”.

La un moment dat, după ce a refuzat repartiția la teatrul din Botoșani, a primit o sarcină specială: „Îmi amintesc că m-au sunat la un moment dat de la UTC să mă duc la televiziune cu o poezie patriotică învăţată pentru un spectacol omagial. M-am dus. O mare de oameni repeta acolo de-alea cu „mândră corabia, meşter cârmaciul”. Mă vede Tudor Vornicu şi mă întreabă: „Ce cauţi tu, Bogdănele, aici?‘ „Păi, am sarcină, m-au sunat de la UTC să vin să spun o poezie. Patriotică.” Tudor Vornicu a pufnit în râs şi m-a întrebat: „Şi ştii tu vreo poezie patriotică? „Da, ştiu una”. „Care?” „Oltul” de Goga. „ “Ooo, eşti băiat citit, mă impresionezi. Şi cum începe poezia asta?” „Mai bine vă spun cum se termină, nea Tudor.” „Ia zi, cum se termină”. „Şi să-ţi aduni apele toate să ne mutăm în altă ţară”. Vornicu s-a uitat lung la mine şi mi-a spus: „Bogdănele, tată, du-te tu mai bine acasă”....

Bogdan Stanoevici i-a povestit, în alt interviu, lui Ines Hristea de la Formula As, care a fost șocul primelor contacte cu lumea filmului francez: „Eu imi doream sa-mi vad de meseria mea si consideram ca aveam doua atuuri: scoala romaneasca de actorie, care, cel putin pe vremea aceea, era absolut redutabila si recunoscuta la nivel mondial, si experienta pe care o stransesem in desaga. Iar visul suprem era ca, folosindu-ma de Franta ca de o trambulina profesionala, sa ajung in ultima instanta la Hollywood. Am inceput intreband in stanga si-n dreapta ce si cum se face. Mi s-a spus: "Trebuie sa-ti gasesti un agent si trebuie sa cunosti directorii de casting din Paris". Am incercat mai intai treaba cu agentul, dar pentru asta trebuia sa am un portofoliu, ceva cu care sa ma prezint, or ce aveam eu din Romania nu interesa, din pacate, pe nimeni. Asa ca am trecut la faza doi: cucerirea directorilor de casting. Am facut turul complet: m-am dus peste ei cu curaj, le-am sunat la usa acasa, am dat buzna la birouri... Unii m-au flituit de nu m-am vazut, altii mi-au explicat ca nu asa se procedeaza si mi-au trantit usa in nas, iar altii - vreo zece din o suta si ceva - m-au primit, m-au acceptat si mi-au si adus primele rolisoare. In aceeasi perioada, printr-o cunostinta, am prins un rol de figuratie inteligenta pentru o emisiune de televiziune, o emisiune de divertisment. In total eram 6 baieti si 6 fete, care jucam diferite personaje in diferite situatii.

La un moment dat, o mare vedeta a muzicii frantuzesti, Maurane, avea de cantat o melodie. Noi, baietii, eram imbracati in James Bond si trebuia sa dansam in jurul ei. Cand am repetat, mi-a venit mie asa, o idee, m-am dus la ea si-am luat-o la dans. Solista a fost surprinsa, dar apoi a intrat in joc. In sfarsit, muzica s-a oprit, dar in platou era o liniste totala. Regizorul a intrebat-o: "Maurane, totul e in ordine?". La care ea i-a raspuns: "Da, da. Bogdan m-a ajutat foarte tare. N-ar putea sa ramana doar el cu mine pe piesa asta?". Toti s-au relaxat si asa s-a facut inregistrarea. Dupa asta, lucrurile au inceput sa se lege. Mi-am gasit si un agent, care m-a propus curand pentru un sitcom, in care eram un pictor polonez. Era un serial de doi bani, o jale si-o nenorocire, dar eu mi-am facut treaba corect, iar cei din echipa de productie au cazut pe spate. Ce actor! Scenaristii au inceput sa scrie pentru mine si-asa serialul respectiv s-a transformat in primul meu succes. Ce mandru am mai fost...! Mai ales ca aveam impresia ca eram si foarte bine platit. Abia ulterior am aflat ca eram platit normal. Ce vrei? Ca orice roman nestiutor, care pleaca in strainatate si crede ca l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Ei, nu-l prinsesem de fapt, dar ce-a contat a fost ca mie asa mi s-a parut. Ca asta mi-a dat energie si speranta. Apoi a venit primul rol principal intr-un film, am inceput sa joc si teatru, cu parteneri celebri, gen Gerard Depardieu... Am avut noroc... Si din noroc si munca, am izbutit sa ajung sa fiu destul de cunoscut in sistem, dar fara sa mai dobandesc statutul pe care-l avusesem in Romania. Iar visul acela cu Hollywood-ul, usor-usor, a inceput sa se destrame, pentru ca anii trec si realitatea nu poate fi ignorata. Sigur ca in meseria asta se poate intampla orice, oricand, dar... cred ca pasul acesta, cu plecarea in Franta, n-a fost benefic pentru mine. Cred ca n-ar fi trebuit sa plec din Romania. Locul meu era aici”.

În 2011, îi povestea jurnalistei Gabriela Lupu de la România Liberă ce parteneri faimoși de filmare a avut: „Am jucat cu Gerard Depardieu şi am avut marea surpriză să aflu că el cunoştea actori din România, îl ştia pe Caramitru, de pildă, şi avea un respect mare pentru şcoala românească de teatru. El, ca şi Alain Delon, pe care de asemenea l-am cunoscut, era un admirator declarat al Elvirei Popescu. Aşa că atunci când am lucrat împreună cu Depardieu discutam adesea, el lăudând teatrul românesc, lucru ce mi-a făcut o imagine bună în rândul colegilor. Din pornire, m-a considerat mai bun decât pe ceilalţi şi când ieşea din scenă îmi cerea părerea: „A fost bine, ce crezi?” Sigur că asta îmi gâdila teribil orgoliul”.

Reîntoarcerea s-a produs într-un context special: „A fost o întâmplare foarte haioasă. Lucian Pintilie avea nevoie un actor care să vorbească perfect franţuzeşte şi care să cânte bine la pian şi cu vocea. El se gândise să-l ia pe Nae Caranfil. Nae i-a spus că el cu franceza stă foarte bine, dar că e complet afon, numai că ştie el un actor potrivit. Şi m-a sunat Nae: „Uite, Bogdane, domnul Pintilie vrea să vorbească cu tine.” „Da, bine, maestrul Pintilie, dă-mi-l la telefon,” am zis eu, necrezând o secundă. Mi-a spus: „Bună seara, sunt Lucian Pintilie. ” L-am recunoscut după voce căci îl mai întâlnisem imediat după Revoluţie într-un platou de televiziune din Paris fiind invitaţi amândoi să vorbim despre evenimentele din ţară. Şi acolo ne-am certat. El era din vechea diasporă, eu venisem de curând şi îl contraziceam: „Eu am plecat din România doar de câteva luni, ştiu mai bine cum stau lucrurile.” Şi a fost un întreg circ. După ani şi ani, mă trezeam vorbind cu Pintilie la telefon. I-am spus: „Salut, Lucian, ce mai faci?” Să vezi ce mişto îl imită Nae la faza asta. Pintilie a acoperit receptorul şi cu ochii măriţi de uimire a şoptit: „Mi-a spus «salut, Lucian». Auzi, «salut, Lucian!» Tu, Nae, cum îmi spui?” „Maestre!”, „Păi, da, aşa!” Şi-a revenit însă repede din şoc şi a reluat discuţia cu mine spunându-mi că vrea să mă vadă pentru un rol. „Sigur, Luciane, cum să nu. E o onoare pentru mine să filmez la tine.” Ceea ce, evident, că aşa era. Iar la filmări a fost extraordinar, într-adevăr. A zis că l-am bulversat la început, dar că, de fapt, i-a plăcut modul meu tranşant de abordare. Pe platou m-a menajat, când avea ceva să-mi reproşeze mă lua deoparte, căci în distribuţie, în afară de Victor Rebengiuc şi de Cornel Scripcaru, erau numai actori foarte tineri. Era foarte atent să nu ştirbească respectul pe care puştii îl aveau pentru noi, ăştia mai bătrâni....”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro