...Cum e să fii nepoata lui Mihail Sadoveanu - dar și a lui Zizi Lambrino! -, să fii măritată cu un regizor talentat, să ai o carieră extrem de promițătoare în film și în teatru, dar să renunți forțat la viitorul tău pe scenă sau pe platourile de filmare? Cam asta este, rezumând nedrept de brutal, fără a avea grijă la nuanțe, povestea actriței Ada d'Albon, pe care unii și-o amintesc, poate, din filme ca „Tănase Scatiu” sau „Vacanță tragică”. În realitate, nu prea e loc de melodramă. În anul 1981, Ada D'Albon a plecat legal în Franța împreună cu băiatul ei în vârstă de trei ani, Ion, și soțul ei Laurențiu Azimioară, regizor și profesor la IATC. La Paris, ei devin fondatorii „Theatre de l'Orme", singurul teatru parizian manageriat de români.

Viitoarea actriță provenea dintr-o familie cu rădăcini ilustre. Pe linie paterna, un strabunic al Adei d’Albon a fost frate cu Sergiu Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu. Alti stramosi junimisti donasera un corp de cladiri in care inca mai functioneaza si astazi, la Iasi, Liceul „Oltea Doamna“ („Mihai Eminescu“). Oameni cultivati si cu stare, d’Albonii s-au inrudit, din secolul al XIX-lea, cu familiile Zarifopol, Culianu, Nanu, purtind deja in singe, din secole mai vechi, inrudirea cu Burbonii Frantei si stirpea Regelui Soare. Pe linie materna, Ada d’Albon a fost nepoata lui Mihail Sadoveanu.

Ada d'Albon s-a nascut in 1944, la Praga, unde tatal, Ion d’Albon, era diplomat in delegatia Romaniei. Destinul anecdotic facuse ca parintii, ambii originari din acelasi oras moldav, sa nu se fi zarit niciodata pe strazile Iasilor, dar sa ramina pentru o viata impreuna dupa intilnirea petrecuta intr-un cartier praghez. In august, cind Romania a intors armele, toti cei care se aflau in ambasadele tarilor ocupate de nemti au fost luati prizonieri. „Aveam trei luni cind parintii mei au plecat spre Germania intr-un tren, inghesuiti ca sardelele, unii peste altii, facindu-si nevoile pe loc, povesteste Ada d’Albon. Ma hraneau cu coji de cartofi fierte in apa de la locomotiva: «N-ai avut, draga mea, nici o boala», imi spunea mama.“ In apartamentul din arondismentul 20 al Parisului fetita pazita de soarta in vagonul cu prizonieri priveste senin din tablouri pictate de Nelly Stiubei, Eugen Dragutescu, Milita Patrascu, scrie Suplimentul de Cultură.

Când nemtii au inceput sa piarda razboiul, parintii Adei au fugit in Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatalui l-au ajutat sa intre in diplomatie, iar fetita a fost crescuta pina la doi ani intr-o manastire. „Prima mea limba a fost italiana“, precizeaza actrita si, cu aerul ca pina acum totul a fost limpede, replica incheie frust un capitol. Cel care sta sa se deschida se va dovedi cu mult mai complicat, după cum scria Cristina Hermeziu.

Rodica Mitru, mama Adei d’Albon, a fost sora buna cu Valeria, a doua soție a scriitorului. „Cum tatal meu avea o vara care se numea Zizi Lambrino, prima nevasta a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a casatorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurta perioada a fost presedintele Marii Adunări Naționale, au inceput sa vina in Italia scrisori incomode. Parintii s-au intors in Romania ca sa nu faca rau familiei“, povestea actrita. Ca sa fie independent, tatal a inceput studii de medicina la Bucuresti, familia locuind in casa unchiului Sadoveanu pina la moartea scriitorului, in 1961.

Aceasta tripla apartenenta – Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu radacini in Franta – s-a transformat intr-un stigmat: „Lumea a vorbit foarte urit de Sadoveanu. Dar el ramine un mare scriitor. (...) Apartenentele politice n-ar trebui sa nimiceasca excelenta in cultura. Sunt conjuncturi. Si apoi cine n-a facut greseli, cine n-a crezut in niste idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasa fiinta pe care am cunoscut-o, la 70 si ceva de ani, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate si am fost foarte jignita de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de uriâ. Nu puteam sa fac un pas sau sa avansez in meserie fara sa mi se spuna, «e nepoata lui Sadoveanu»“.

La casa de la Neamt a scriitorului mergeau impreuna cu Maria Tanase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu sau „Madame“ Bulandra. Pasiunea pentru teatru s-a insinuat fara ostentatie: fetita cu ochi albastri dintr-un tablou de Stiubei avea sa stie devreme ce vrea sa faca in viata. „In Romania am venit la trei ani si jumatate si mama m-a dus sa vad o opera-balet, Macul rosu. Atit am plins la spectacol incit mama a trebuit sa ma scoata din sala. Mergeam in fiecare saptamina la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iasi, cunosteam actori, veneau la noi in casa. Vara mea, Cristina Zarifopol, avea un teatru de jucarie, cu decoruri, cu marionete. Faceam minispectacole, stateau copiii cu gurile cascate. Le-am spus parintilor ca voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, daca nu – istorie. Si azi ma pasioneaza istoria. Dar am facut teatru. Nu pot sa traiesc fara scena. Face parte din mine.“

A copilărit în casa lui Mihail Sadoveanu, pe strada Pitar Moş, numărul 20. „Aş vrea să menţionez că eu nu sunt nepoată pe linie directă a lui Sadoveanu. Când s-a căsătorit a doua oară, s-a căsătorit cu sora mamei mele. Nu ne vedeam neapărat foarte des, pentru că era foarte mare casa, iar el avea apartamentul lui, noi – pe al nostru. În schimb, negreşit, ne întâlneam la masă. El a avut 11 copii şi mai toţi veneau la masă de cel puţin două ori pe săptămână. Toţi cei din jurul lui aveau un mare respect pentru el, iar acest respect mi s-a transmis şi mie. Tot din familie mi s-a transmis şi o mare dragoste pentru Sadoveanu. El m-a iubit foarte tare – şi eu la fel pe el. Îmi amintesc că ne citea tuturor până seara, târziu. Mă fascina felul în care citea. Era impresionant, pentru că ştia cum să puncteze şi avea tăceri în momentele potrivite”, povestea Ada d'Albon, într-un interviu pentru Adevărul.

„Corneliu Baba venea zilnic la noi, i-a făcut portretul lui Sadoveanu în casa de pe strada Pitar Moş. Şi doamna Sturdza-Bulandra venea des pe la noi, îl vizita pe Sadoveanu şi la Bucureşti, şi la Neamţ. Cât despre Maria Tănase, îi era atât de recunoscătoare lui Sadoveanu – pentru că ea a devenit cunoscută graţie lui. El a scos-o din cârciumă şi a premiat-o. Ţin minte că, la un moment dat, i-a adus lui Sadoveanu o căprioară, pe care el a numit-o Kira Kiralina. Iar altă dată, când a venit din America, a adus cu ea un aparat de fotografiat Polaroid – şi mi l-a făcut cadou. Asta se întâmpla când aveam vreo 12 ani. Atât de impresionată am fost, ştiu că i-am lăsat geloşi pe toţi copiii de la şcoală, că-i fotografiam pe loc!”

Primele roluri din teatru au fost în „Acul cumetrei Garton“ (farsă engleză) și „Prometeu“ de Eschil, la Teatrul din Botoşani. A jucat, între altele, în filmele „Concert din muzică de Bach“, „Fraţii Jderi“, „Tănase Scatiu“ şi „Frunze care ard“. În 1981 emigrează în Franţa, la Paris. În Franţa joacă pe mai multe scene rolurile Hecuba din „Troienele“ de Euripide, Josepha din „Bernarda Alba“ de Garcia Lorca, „Savanah Bay“ şi „Amanta engleză“ de Marguerite Duras. În 2002, alături de regizorul Laurenţiu Azimioară, fondează Teatrul de l’Orme, singurul teatru înfiinţat de români la Paris. 2017 publică autobiografia în limba franceză „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“.

„Parintii mei visau de mult sa plece in Franta. Dar n-am aflat decit in ziua plecarii cind, linga masina, mama mi-a zis: «Noi nu ne mai intoarcem». Mi-a cazut cerul in cap. Pentru ca eu nu voiam sa plec. Unde sa plec in lumea larga sa mai fac teatru?!“ A acceptat sa plece și ea împreună cu soțul ei și copilul: „Eram amenintati ca parintii erau fugiti. Am fost convinsa ca plecarea va insemna o renuntare totala la teatru“. Ca sa poata pleca la parinti, in Franta, autoritățile i-au obligat sa se rupa de tot: „Am lasat mobile, am daruit vreo zece mii de carti, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Pallady, Baba, mostenite de la bunica Ada Culianu. Casa noastra era pe locul unde astazi e Casa Poporului. Ca sa pot sa plec a trebuit sa o cedez statului roman“.

„Îmi spuneau că trebuie să vină neapărat părinţii în ţară. Când am rămas însărcinată, mi-au dat viză ca să mă duc să-i aduc – şi ei n-au vrut să vină. După aceea, ni se tot spunea că ar fi bine să plecăm. Ne-au spus-o şi prieteni apropiaţi, căci oamenii ne preţuiau, pe mine şi pe soţul meu. Octavian Cotescu, pe atunci rector la Institutul de Teatru, ne chema să ne avertizeze: „Dacă mai rămâneţi, să ştiţi că Laurenţiu nu mai e conferenţiar, iar tu, Ada, nu mai ai nicio şansă să urci pe scenă aici, în ţară“. Trei ani mi-au trebuit să mă hotărăsc să plec. Până la urmă, ce puteam să fac? (...) Am plecat pentru că am fost obligată. Am plecat cu viză, cu aprobare din partea autorităţilor. Nu că m-au lăsat să plec, m-au împins să plec.”

Ajunsi la Paris cu baietelul lor de trei ani, Ion, cuplul Ada d’Albon si Laurentiu Azimioara e sfatuit sa-si schimbe meseria pentru a rezista in noua tara. Descurajati de toti, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epoca, cei doi romani isi jura ca nu vor cere de la nimeni nici un capat de ata si au indrazneala de a infiinta la Paris o scoala de teatru: „Nici nu cred ca a fost curaj, a fost instinctul de supravietuire. N-as fi putut sa fiu functionara la posta sau, asa cum ni s-a spus, sa facem informatica. As fi pierit“. Francezii au inteles repede ca au de a face cu niste profesionisti, si scoala de teatru a inceput sa aiba succes.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro