Mintea mea nu se odihnește niciodată. E mereu plină, plină de gânduri, de stări, de scenarii, de frici, de acțiuni posibile și imposibile. Nu se odihnește, nu doarme și nu mă lasă nici pe mine să dorm. E mereu în alertă, mereu activă, pe fugă, încotro, nici ea nu știe, nici eu nu știu. Am obosit. Să-mi tot las mintea să zboare și să nu știu încotro mă îndrept.

Visez la liniște. La tăcere. Deși tăcerea mă sperie acum. Mă sperie căci e sinonimă cu moartea. Cu somnul de veci. Mai bine stau trează, insomniacă, alimentându-mă cu dopamină injectată artificial, tânjind după o clipă magică de calm interior, decât să mă cufund în bezna adâncă. Mi-e capul greu de încâlceala gândurilor și sufletul de apăsarea neliniștii izvorâte de nicăieri și de niciunde, și nu știu, nu pot, nu vreau să găsesc ieșirea din labirint. Poate îmi place încurcată, presată, băgată la colț, țintuită la podea.

Masochismul unei tulburări emoționale. Al unui dezechilibru. Caut echilibrul, îl caut cu atâta înfrigurare și, cu cât mă zbat mai mult, cu atât mă afund mai tare. Întocmai ca niște nisipuri mișcătoare. O mlaștină de conjuncturi, situații, sentimente, încâlcite și ele, afundată și eu. Și nu e nimeni care să mă tragă la mal.

Mă agăț de ce-i în jur și nu reușesc să ies la suprafață. Sunt amorțită. Inima încă îmi bate, dar îmi bate în gol, nu mai e nici ecou, ci doar un vid, un vid livid și rece. Doare, dar nu mai simt nimic. Simt, dar nu mai e la fel. Și mă aștept, mereu și neîncetat, la nimic bun. Nu merit bun. Nebuloasa vorbește din mine, pentru mine, dar eu nu mai sunt acolo. Cine știe unde am plecat, când, unde, de ce m-am rătăcit fără ieșire. Aștept ceva care nu mai vine și trag de zile, încă una, și încă una. Încă un pas, încă un soare, și tot de negură dau.

Nu am văzut niciun răsărit. Dar știu că există. Așa cum știu că am existat și eu cândva. Și tu. Și noi. Poate într-o altă viață, galaxie din Univers. Întrebarea e: vom mai fi? Ne vom (mai) ajunge? Vom mai deveni ce-am fost, ce-am visat să fim? Ce am dorit, ce am sperat, ce ne-am trebuit? E haos în mine și asta duce la haosul din noi.

Nu mă vrei așa. Nu mă vreau nici eu. Nu știu cum să mă domolesc, să mă îmblânzesc, să-mi netezesc asperitățile, îți ceream asta ție. Și poate o vei face. Când te vei opri din fugit. O fugă nebună care, la fel ca nerăbdarea mea, nu duce nicăieri. Ne învârtim amândoi, fiecare în cercul lui, două cercuri la intersecția cărora ne-am găsit într-o zi de vară. Vreau să te opresc, în spațiu, în timp, în loc, în mine, dar n-am s-o fac. Ești liber să-ți alegi direcția de mers, de alergat, de fugit, de zburat.

Ești liber și totuși sper ca, într-o altă zi, să mă găsești de data asta tu și să mă ții lângă tine. Așa cum nu am reușit eu de prima oară.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro