CP. Ai avut dintotdeauna o apetență pentru suprafețe mari, volume mari. Care este relația ta cu suma artelor spațiale, arhitectura?
NC. Întâmplător am ajuns să fac un curs de arte virtuale, arte digitale. La începutul anilor ’80 am primit un MacIntosh, la ora aceea se lucra numai pe așa ceva. Pentru că aveam și Artele Plastice în spate, am reușit să învăț destul de repede. Așa că, în scurt timp, veneau colegii la mine să le arăt eu cum se lucrează. Ceea ce azi nu se mai întâmplă, pentru că sunt total depășit. Dar la ora aceea, în scurt timp ajunsesem să fac desene pentru firme de arhitectură, ceea ce nu este tocmai ușor. Trebuie să cunoști perspective, să ai o viziune asupra întregului. O firmă dintr-un oraș apropiat voia să facă o clădire imensă, la un colț de stradă, între un spital și un teatru. Trebuia proiectat un complex de clădiri monumentale, din zbor de pasăre. Ei mi-au dat doar imaginea frontală, laterală și de sus. Eu trebuia să arăt cum se vede acest complex din zbor de pasăre, cum o vede o pasăre de sus. Și le-am făcut-o până la urmă, cu oameni pe stradă, cu copaci, cu mașini...
CP. La vremea aceea softurile de proiectare 3D erau mai la început...
NC. Cu timpul am rămas fără Mac și am trecut și eu la ce-am găsit, s-au schimbat programele, n-am mai avut timp. Reîncepusem să cânt, a renăscut al doilea, al treilea Phoenix și am lăsat-o mai încet cu pictura, desenul pe computer. În consecință, nu am mai primit nici solicitări. Ce este foarte interesant, în Germania mi s-au cerut desene și picturi cu clădiri. Am făcut și așa ceva. O clădire are și ea expresia ei, proporțiile îți definesc o anumită stare, ritmurile îți creează anumite stări emoționale. Orice clădire, chiar dacă te plictisește, tot îți induce ceva. Și plictiseala e o stare. Dacă le înțelegi și le simți, poți să transmiți aceste stări.
CP. Cum le transmiți?
NC. Cel mai mult m-a preocupat transmisia subliminală. Și atunci când compun, când fac muzică, fac întâi melodia, creez părțile A, B, C, ridic niște tensiuni, apoi le rezolv. Acestea sunt lucrurile care rămân în ureche, nu textul. Oricum, textul vine pe urmă. Sau nu vine deloc. Atunci când cântă Zamfir, nu e niciun cuvânt, dar vezi lumea în sală cum plânge. El poate transmite această emoție, această energie. Muzica este o anumită energie coordonată și care, bine țintită, poate produce veselie, tristețe, visare, neliniște ori liniște, poate să îți inspire o groază de sentimente, fără un cuvânt. Textele au fost pentru mine ultima problemă. Muzica este cea care contează, în imagine, în gestică, în energia pe care o degajă subliminal. Publicul îl câștigi subliminal. Dar pentru asta trebuie să dai foarte mult. Trebuie să fii dispus să oferi foarte mult. La un moment dat apare și acel feedback, care face să pleci de la un concert mai încărcat decât te-ai dus. Dar trebuie să dai din tine pentru asta. Mulți se duc acolo numai ca să ia. Nu mă interesează genul ăsta de relație.
CP. E vorba de generozitatea artei și a artistului?
NC. Nu. E vorba de profesionalism aici, nu de generozitate. Nu trebuie să fii generos, trebuie să fii profesionist. Dacă ești profesionist, știi că trebuie să dai.
CP. Sunt două componente aici. Era vorba mai devreme de sentimentele pe care ți le dau clădirile, orașele. Ce energie, ce sentimente îți transmite Bucureștiul?
NC. Sunt uimit, în primul rând. Văd clădiri noi, foarte impresionante, pe care eu nu le știam și care au o anumită estetică, o anumită expresie. Dar totul mi se pare înghesuit. De mulți ani eu trăiesc pe malul mării, în pădure, cu munții în spate. Când vin aici, mă simt sufocat. Eu vin aici ca să mișc niște lucruri și nu mă dau bătut. Din când în când descopăr câte o căsuță mică, renovată, care te unge la inimă. E ca o prăjiturică. În opoziție, văd blocurile astea mari, uriașe, gri, catastrofale, cu pereți care se dărâmă, cu pete și cu geamuri sparte. Este trist ca o capitală de țară să fie așa de neglijată.
(va urma)