XXXII.

Omul este o eroare care se usucă întotdeauna înainte de-a atinge faza de fruct. Dar ce nu s-a mai spus? O singură ființă a fost capabilă că atingă extazul personal în culminația destinului, săvîrșit cu o moarte mizerabilă și o înviere glorioasă. Da, dar persoana nu era decît parțial ființă umană, veți spune.

Au sinucigașii ceva din împrumutul acestei soarte? Ei pot să creadă orice, dar în marea pagină a predestinării nu sunt decît asasini care, din timiditate ori lipsa țintei, au întors împotriva lor înșile tendința uciderii. În caz că nu li s-a părut modelul cristic un miraj prea atrăgător ca să merite riscul.

Pe Vasi au găsit-o cu venele tăiate în cada cu apă călduță. Era singurul copil la părinți. Ar fi putut să ajungă prietena lui. Multe s-ar fi putut întîmpla în fel și chip dacă nu s-ar fi întîmplat cum a fost să fie.

Nu erați prea bătrîn pentru ea ca să fiți prieteni?

Nu eram prieteni, nu în sensul în care vîrsta deține o însemnătate decisivă. Lucram la aceeași întreprindere și, auzind printre mecanici o seamă de trăsnăi despre mine, a ținut să vadă dacă mă ridic la înălțimea atîtor exagerări. Era o fată drăguță, care-mi amintea de cineva din trecutul meu amărui. A lăsat vreun bilet explicator?

Unul în care te consideră cauza nenorocirii ei.

Blestemat ești dacă faci răul cînd nici nu-l cunoști! De ce nu se deschid oamenii în fața semenilor?

Se pare că tocmai deschiderea a adus-o în acest punct. Disperarea că nu puteați fi împreună.

Nici măcar n-am discutat acest subiect!

Uneori, această trecere cu vederea este considerată o ofensă.

Din nou, îmi cer iertare, deși știu că, adesea, aceste fraze au un efect invers. Dacă era atît de sensibilă, probabil că ar fi găsit ușor motiv s-o facă. A mai încercat?

Acum șase luni. Am dus-o la un psihiatru, au îndopat-o cu pastile și ședințe, credeam că s-a rezolvat.

Genul acesta de pornire nu se rezolvă cît ai bate de palme. Încetase să mai ia pastile.

V-a spus ea?

Încerc să găsesc o motivație, alta decît existența mea. Nu ne-am certat, nu ne-am făcut analize, nici n-am pomenit ceva despre un prezumptiv viitor. Era veselă, fără angoase, calmă, detașată. Dar orice semn este înșelător cînd vine vorba de gîndul negritudinii.

Nu regreți?

Mă acuzați de ceva? Pot regreta ceva la care n-am luat parte?

Nici măcar puțin?

Nu-mi rămîne decît să mă retrag într-o celulă psihiatrică, de unde să nu comunic cu nimeni. Altfel zis, nu mi-ar rămîne decît să mor... dar cu ce ochi ați fi văzut un străin care i-ar fi recomandat fiicei dumneavoastră o asemenea politică?

Aveți dreptate! Îmi cer scuze!

Înțeleg durerea, amărăciunea și frustrarea. Am trecut de-atîtea ori pe-aici încît aș putea să vă dau sfaturi pentru alinarea direrii.

Avantajul de-a fi cu atîția ani mai bătrîn.

Vă mulțumesc!

Acum eu trebuie să mă apăr!

Nu doamnă, vreau doar să deplîng tembela circumstanță în care ne-a fost dat să ne cunoaștem. Suntem victimele unei conjuncturi pe care n-o putem controla.

Puteți să mai treceți pe la noi... Și soțul meu este membru al clubului de jazz.

De unde știți că eu sunt?

Este portar acolo...

                                                                                                                  XXXIII.

Toată viața ești pregătit să visezi la ceva de nivel înalt. Să ajungi doctor respectat sau renumit regizor de film, profesor universitar, academician ori om de afaceri foarte bogat, să-ți permiți toate nebuniile posibile, un acvariu cît un perete, aparatură Mark Levinson, o vacanță în Italia ori un Rolls Royce în țiplă, să fii generos cu alții, să-ți ajuți părinții, rudele sărace, prietenii, foștii profesori, lucruri. Așa ești sfătuit, educat, constrîns, așa auzi în discuțiile celor mari. Numai ratații se tem s-o facă, pentru că durerea căzăturii ține de înălțimea de la care se petrece.

Anii trec, hainele cu care te pregăteai să te îmbraci rămîn în șifonier. Și ajungi să te uiți în oglinda pusă înainte-ți de abatorul bătrîneții, cînd știi deja că toate idealurile tind să rămînă ce-au fost de cînd erai îndreptățit să speri: ținte imposibil de atins. Nu în această viață. Te privești și constați că ești gol. Te-ai debarasat de toate visele, ca de niște cămăși care ți-au rămas prea mici. Poate îți este și rușine. Te simți strivit, abandonat, umilit. Așa ai ajuns. Practic, nici n-ai fost altfel, în beția unei iluzii.

Nu mai ai nimic de ascuns. Cum sună asta ca model de onestitate și reușită? Ți-ai recăpătat măcar inocența copilăriei, dacă ești la fel de nevolnic și fără întunecimi? Am putea-o numi astfel? Cînd din potențial n-a rămas decît un rateu zăngănitor? Dar n-a fost aidoma de la început, în spatele unei perdele de cuvinte? A, da, ți-a fost frică să accepți, în spatele confidenței izvorîte din alte ratări. Ori așa-ți plăcea să crezi! Ori măcar să speri! Ai fost prins într-un joc programat de fantasme, ca să te trezești singur pe un țărm pustiu. Singur cu alte milioane de semeni oglindind aceeași situație. Ce stupizenie: singur înconjurat de mulți!

Unora li se pare că ai ajuns ceva, dar tu știi mai bine: n-ai ajuns nimic. În mod ironic, ție ți se par alții c-au ajuns ceva. Unul e mare filozof, sau cel puțin așa crede, și se comportă ca atare, îți impune să crezi că nu este cu nimic mai prejos decît aspirațiile pe care le-a avut cînd era tînăr. Cîtă iluzie zace-n opinia lui? Timpul ne va spune, dacă nu ne-a spus deja. De ce nu rostim acum? Că trebuie să ne ferim să-l jignim? Să nu-i îndoim convingerile? Să nu-l ucidem? Măsoară succesul unora mărimea compasiunii noastre? Amabilitatea? Conveniența socială? Cînd și cum vom afla adevărata valoare a unuia? Părerea mea sinceră este: în străfundurile conceptului, niciodată! Poate după moarte...

Este acesta un apel către impostori? Solicitarea diminuării falselor pretenții și impuneri? Un strigăt pentru alinierea bunului simț? Dylan Thomas n-a fost adulat pentru originalitatea sa poetică, manifestată cu durere, ci pentru viața de scandal continuu pe care a dus-o, mai ales în zona morții sale timpurii, survenită la 39 de ani, sub aparatele de fotografiat ale presei hăituitoare și a zîmbetelor personalului medical, bucuros de expunere. Unii vor susține că dreptatea a fost servită, din moment ce oricum bardul merita atenția respectivă pentru forța sa lirică, dar mă voi opune acestei aserțiuni din toate încheieturile rațiunii. Dacă John Lennon nu s-ar fi complăcut în compania giumbușlucurilor, uneori idioate, alteori doar frivole, cîteodată hulitoare de-a dreptul, care n-aveau nici în clin, nici în mînecă cu arta muzicală, dacă Paul McCartney n-ar fi fost atît de frumușel încît fetele de liceu să-și canalizeze pubertatea într-o eventuală aventură de-o noapte și fuga de-acasă, succesul formației Beatles ar fi fost mai mic. Fiecare poate să ducă numărul exemplelor extrase din marketing mai departe.

Dar pe impresii și iluzii s-au construit imperii care, altminteri, s-ar fi prăbușit pe picioarele lor de nisip. Visători prinși în petice au ajuns dictatori. În inerția acestei iluzii, zeci de popoare au fost chinuite, duse în pragul distrugerii pentru modul ireal, megalomaniac în care semeni de-ai lor și-au închipuit că trebuie să se comporte. Ce-ar fi fost ei fără noi? Zerouri barate și carne pentru maidanezi. De ce n-am ajuns noi acolo, dacă aveam calitatea, poate și îndreptățirea? Contextul, veți sublinia cu chibzuință de moșneag sfătos. E mai mult decît atît: frica noastră de înălțimi și neîncrederea în triumful limitat al omului. Spaima posibilității de-a zbura, mai cu seamă în preajma înălțimilor găunoase.

Cum credeți, totuși, că omenirea ar fi înaintat în lipsa acestor personalități marcante, adesea campate în aria delincvenței? O altă capcană servită rece pe tava mecanismului istoric. Istoria, ea însăși o tîrfă cu păreri personale, după cum i-a enumerat calitățile cugetătorul francez Gabriel Marcel. Iluziile de jos, împletite cu iluziile de sus, în țesătura înșelătoare a istoriei de mijloc. Ce ne rămîne? Scuza că tot răul pe care l-am produs s-a datorat sau a fost justificat de faptul că, oricum, nimic n-a fost real. Un raționament la fel de întemeiat ca și amabilitatea isterică stîrnită de poetul nebun din Țara Galilor pe seama efectului paharelor de whiskey drept recunoaștere a inițierii în lanul metaforelor de gradul al treilea!

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro