Cînd te lupți cu o fiară (lup, hienă, securist), dacă manifești cel mai nesemnificativ sentiment al compasiunii, ești – sau vei fi nu peste mult - pierdut. Dar ce altceva cîștigi dacă inima ta devine o piatră plină de venin, demonizînd orice sentiment lăuntric, rece la tragedia bestiei care te confruntă, scăpînd cu viață în sîngele unei ființe care nu are de ales?
O ființă care nu știe altceva. Tu ai de ales și cunoști matematici superioare, scrii poezie complexă și contempli picturi metafizice. Poți să întorci spatele și să te mistui în problemele tale filozofice care te deosebesc de restul dobitoacelor. Nu am convingerea că Dumnezeu a creat animalele doar ca să aibă omul ce să ucidă. Să domine, să suprime, model pentru a deveni și el o fiară. Să fie temut. Să-și facă loc. O ființă care înțelege că nu mai are de ales. Această iluzionată perspectivă a creat milioane de morți, popoare-ntregi. Abia acum e interesant: omul care ucide animale sfîrșește prin a fi ucis de om; iar cel care-și ucide frații va sfîrși sfîșiat ca o fiară.
O perspectivă demascatoare a baladei Mistrețul cu colți de argint. Deși poet inspirat, care n-ar mai fi avut nevoie de nimic, autorul a cunoscut o viață împletită din mațe securiste și frînghii de catedrală în care și-a atîrnat renumele cu susul în jos. În vîrful operei sale, protagonistul este spulberat de Securitate. În tragedia descrisă de Moartea căprioarei, Nicolae Labiș e doar un martor involuntar, deși participă la festinul postum, după ce a plîns în hohote de blestem. Sfîrșește zdrobit de tramvai la numai 22 de ani, deoarece a fost de față la uciderea unui spirit adînc al poporului român. Pentru cei care nu au convingerea că amănuntele lumii se leagă între ele în cele mai ciudate moduri, lectura aceasta se poate adeveri anevoioasă și fără sens.
Bănuiesc că nu acesta este motivul pentru care, în general, nu mai citiți.
Așezare sub cortina de fier. Înălțimi de lut în care se ascund poeții născuți peste rînd. Localități scunde, înconjurate de nimic, scaieți și scîncet de oaie, femei înfricoșate, bărbați care ies din starea de anonimat și plictis prin crimă și urlet, copii cu discernămîntul flenduri, bătrîni trăgînd să moară cu speranța grăbirii, ce puteam ajunge cu asemenea fundal? Nu exista cale să te dezintoxici, căci îți lipseau modelele și erai repede batjocorit sau eliminat. Unde să fugi? Dincolo de zare ne spuneau că se află comuniștii, gata să te aducă înapoi prins în plasă. Fără nici o plată. Asta abia era menit să te sperie: incomensurabila răutate nejustificată alimentată din necunoaștere. Ne-am luptat cu ei scriind versuri care n-aveau cum să le placă. Ne-au umilit numind agramați în funcții culturale. Iar acum ne-am văzut visul cu ochii: poeții de curte au fost uitați iar pe noi nu ne mai citește nimeni! Apusurile sunt dureroase printre dune și crengi desfrunzite. Nu mai comunicăm nici o părere. Litania noastră este o searbădă ceremonie. A fost și-a rămas.
Într-o dimineață ne vom trezi, deloc metaforic vorbind, înconjurați de păduri. E posibilă eventualitatea ca nepăsătorul să-și recapete brusc atracția pentru viață. E un drum cu două tăișuri. Vom străbate înfiorați potecile necunoscutului, în simfonia păsărilor, la nedefrișarea unei noi lumi, fără experiențe care ucid orice epatare de pe urma căreia să crezi că ai și tu un rost, în traducerea celor din jur în cele de pe pagină. E tot ce ne lipsește acum: o pădure prin care să nutrim convingerea că n-a mai străbătut nimeni. Chiar dacă la capătul ei ne vor aștepta cu arma și plasele în mînă.
Despre antipatia degradabilă
Vine o vreme pentru orice: bun sau rău, somptuos ori arid, găunos, fie plin de mustul rapace al vieții. Psihicul îmbătrînit exagerează disprețul pentru cele ce se văd, coborînd spre cele care abia se mai țin. Nu vei rata prea multe, dacă ești atent și nu lași să-ți treacă pe sub nas trenul ușurătății omenești. Te trezești, astfel, urcînd o scară și pentru amintiri, cînd rolurile aventurilor își pierd farmecul execuției, pentru cele ce nu mai există decît în evocarea ecoului călătorind de pretutindeni și de nicăieri spre tine. Dar ți se arată și o un anotimp în care amintirile se deteriorează precum un covor vechi, tocit pe alocuri, decolorat, cu marginile destrămate și figuri geometrice pierdute în negura impreciziei. Lucrurile par a se duce la vale, fără scăpare. Nici nu mai au cînd să se aprecieze, căci, odată intrate pe panta celor care s-au scurs, nu mai este loc pentru întoarcere, reconstrucție, viață. Viața este tocmai ce pari a avea mai puțin.
Pe Lia am iubit-o, în felul meu ciudat, cu tot ce-am avut. A murit acum șase luni, cînd nu murea nimeni din cauza complicațiilor aduse în organism de blestemul numit coronavirus. Mi-a umplut existența cu universul ei, l-a transformat pe-al meu, devenisem alt om. Acum trebuie să mă redescopăr și să-mi rescriu istoria, grafem cu grafem. Ca să-mi dau seama unde mă aflu, trebuie să mă uit în jur, să investesc energie îngîndurată, cum ar spune un licean adaptat la lecturi din afara programei. Bănuiesc că o voi face tot mai anevoios, căci, decît să fac cheltuieli asupra locației geografice, e de preferat să-mi duc la împlinire oficiul rememorării.
Stau ore în șir pe o înălțime de la capătul orașului, dincolo de cimitir. Poziția mi-l așterne la picioare ca pe un prizonier supus. Pot face orice-mi trece prin cap cu soarta lui. De la distanța asta, poate fi orice oraș. Noaptea, toate luminile sunt la fel, ziua este acoperită de aceeași pîclă ca-n întreaga emisfera industrializată a lumii. Pot lesne cădea în ispita de-a mă lăsa mînat doar de puterea imaginației. Altfel zis, pot fi oriunde, sub propriul control. Cu alte cuvinte, nicăieri. Exact acolo mă și aflu. În centrul nimicului care mi-a fost univers înrobit iubirii pentru ea. Din teritoriul căruia niște chinezi apatici, neglijenți sau chiar jalnici în filozofia înșelătoarelor porniri de expansiune, m-au eliberat. Tot răul spre bine. Știți de unde a pornit această edulcorare a chinului nostru comunist, în perimetrul unei vieți oropsite, unde numai de necazuri dădeai? Din Biblie! Căci ni se spune că El poate transforma orice rău în bine și orice bine în și mai bine. Ca o coadă uriașă de Balrog, flama comunistă m-a prins după mulți ani de cînd scăpasem din ghearele lui. Trei decenii, zece mii de kilometri. Căci Lia n-a murit nici măcar aici, ci în sălbatica Americă, prăbușită-n propria salivă și apirexie.
*****
Să vădem ce sunt capabil să fac cu libertatea pe care am fost obligat s-o primesc. Pentru care, pur și simplu, n-am ridicat un deget. Iubita mea, cît ar trebui să-ți mulțumesc! Nici pentru asta n-a fost necesar să lupt... Simpla rostire a gîndului mă șubrezește pînă în pragul lacrimilor, pentru că mă simt spionat de fostul meu fiu în aceeași frecvență. Toți morții mei mă spionează. Mi-au trecut printre degete fără nici un efort pierderile personale: frate, fiu, părinți, soție. Urmez la rînd. În ceremonia paranoiei nici o certitudine nu trăiește mai mult de-o efemeridă. Dar mă pot eu pierde singur pe mine?
*****
Mă îngrozesc miturile despre nemurire în cazul oamenilor obișnuiți, consacrate în lucrările odiosului scociorîtor de Burgos. Dacă puținul pîlcului secerat m-a dus la înspăimîntare, cum ar fi să mi se perinde pe sub ochi zeci, sute de milioane de păduri? Prin ce operă literară sau filozofică aș justifica atîta longevitate? Mai vezi cîte un moșneag de peste o sută de ani atîrnat într-un toiag printre munți și pășuni, care abia-și expectorează gîngureala băștinoasă, prost grămadă, ori doar bătrîn-bătrîn, senil în demență de tei și ceai de măturică! Păi, de aceea a și trăit atît! Brînză de oi mulse cu mînă nespălată de incult, salată de troscot pișată de viezuri care n-au văzut chimicală-n viața lor, apă de izvor ca lacrima de fecioară cu dispensă de la cabinetul medical, terapia analfabetismului orgolios, templul ignoranței nemișcate, spaima urbanistică a traversatului străzii unse cu asfalt pe la trecerea de pietoni. O vită longevivă, inutilă și penibilă, care ne expune slăbiciunea, limitele intelectuale și deșertăciunea vanității de-a fi. De ce n-a trăit Adeodatus atît? Sau Nicolae Labiș? Mozart... Lautréamont... Trakl... Poemele toamnei. Deja am senzația că mi-am păcălit contemporanii destul.
*****
Scriu cu întocmai această furie: dacă n-am reușit să-i țin pe cei dragi lîngă mine, măcar slovele să nu sufere de aceeași antipatie degradabilă! Dar să vă intre bine în cap: nimic nu detest mai mult în cadrul unei lucrări cu aspect ordonat decît cantitatea de sens care este așteptată de la ea. Idealul meu de autor este să nu călătoresc pe umerii nici unei construcții logice. Dacă vă place. În urma atîtor rejecții, cele mai multe dintre ele nemeritate, am devenit imun la propria-mi nepăsare. Asta nu e tot: resimt o silă macabră asupra noțiunii de claritate, limpezime, stil îngrijit, măști odioase pentru o față afișînd cîteva grimase fără prea multe de spus! Redundanța este sora mea! Pleonasmul, mama și poceala, tatăl... hiperbola... sincopa... afereza... scuipatul în parc... apocopa... anafora... epifora... anadiploza... țipătul nocturn... epimona... elipsa... aposiopeza... hiperbatul... apostrofa și restul de aberații lingivistice considerate gărgăuni stilistici de o literatură în derivă (nu neapărat a noastră).
*****
Moartea secase orice urmă de vînt printre crengi ascuțite și reci, cranii de melc, clădiri încă populate de umbre. Viața mea, a tuturor, se desfășoară-n stagnarea unui amestec de frînturi a căror origine este neclară, pe fundalul exploziei nucleare. Nu este limpede dacă aceasta a avut loc, dar suntem în curs, sau doar îi contemplăm venirea, dar mă simt obligat să mulțumesc pînă la ultimul dram de răbdare. Nu aștept de la vise ridicarea poverii și nici trecerea în alte concursuri de împrejurări, căci asaltul a terminat orice posibilitate, e limpede în pietre și crengi căzute, cadavre de animale mici putrezind pe lîngă morminte dărăpănate, dar nici n-aș putea susține că nu ești copleșit de împlinirea sfîrșitului. Nu mai ai grija responsabilității de mîine, de nicicînd, a deplasării undeva, oriunde, a terminării lucrărilor în curs, inclusiv gînduri, proiecte sau speranțe.
Sfîrșitul mai înseamnă ceva: mediul prielnic pentru un alt început. Dar asta este ceea ce detest cu deplină înverșunare. Am nevoie de confirmarea că e gata. Uneori suntem perfecționiști: dorim un deznodămînt curat, fără posibilități de tălmăcire. Asta a fost tot, bine că s-a terminat! Ar trebui să-mi aștern tăcerea pe chip, pentru că nimic nu mi se pare mai absurd decît calitatea cuvîntului de-a fi în stare să demonstreze orice, în ambele direcții. Nu vă încredeți în filozofi, scriitori de orice fel, ziariști, oratori, politicieni, profesori de gramatică și avocați. Scoateți-vă cuvintele din vocabular! Izolați-vă în voi înșivă dacă urmăriți înțelepciunea, liniștea, dobîndirea lucidității... Ciudat, nu? Vă propun interzicerea cuvintelor prin cuvinte. Ar mai fi posibilitatea exemplului personal, care va urma, dar vreau să am convingerea că înțelegeți ce se întîmplă. Că veți fi de acord. Cîți dintre voi n-au fost ruinați prin rostirea cîtorva cuvinte? De cîte ori n-ați regretat că nu v-ați ținut gura? Că ați fi întors în tăcere ceasul înapoi.
*****
Sunt unii care vorbesc în gol, indiferent cît de mult sens ar acoperi discursul lor, îngropați sub ridicol, deși n-au nici o vină că tonții din jur nu manifestă interes. Alții, înșirînd prostii după prostii, se trezesc că sunt urmăriți cu gura căscată de gloate inepte și reprezentanți ai instituțiilor de informare publică. Sunt solicitați să conducă, să organizeze, să însuflețească, ei, suflete moarte, spirite speriate, minți buimăcite. Acesta este modelul dictaturilor, cînd rata prostiei ajunge la un nivel dominant și cei buni nu mai sunt predispuși să întoarcă nici măcar un kil de ceapă înapoi. Într-o dictatură, nu tiranul vă face viața iad, nici măcar instrumentele lui de tortură, control și pedepsire, ci marea majoritate a compatrioților. Să nu uitați, căci e important, chiar dacă veți mai avea ocazia.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro O ființă care nu știe altceva. Tu ai de ales și cunoști matematici superioare, scrii poezie complexă și contempli picturi metafizice. Poți să întorci spatele și să te mistui în problemele tale filozofice care te deosebesc de restul dobitoacelor. Nu am convingerea că Dumnezeu a creat animalele doar ca să aibă omul ce să ucidă. Să domine, să suprime, model pentru a deveni și el o fiară. Să fie temut. Să-și facă loc. O ființă care înțelege că nu mai are de ales. Această iluzionată perspectivă a creat milioane de morți, popoare-ntregi. Abia acum e interesant: omul care ucide animale sfîrșește prin a fi ucis de om; iar cel care-și ucide frații va sfîrși sfîșiat ca o fiară.
O perspectivă demascatoare a baladei Mistrețul cu colți de argint. Deși poet inspirat, care n-ar mai fi avut nevoie de nimic, autorul a cunoscut o viață împletită din mațe securiste și frînghii de catedrală în care și-a atîrnat renumele cu susul în jos. În vîrful operei sale, protagonistul este spulberat de Securitate. În tragedia descrisă de Moartea căprioarei, Nicolae Labiș e doar un martor involuntar, deși participă la festinul postum, după ce a plîns în hohote de blestem. Sfîrșește zdrobit de tramvai la numai 22 de ani, deoarece a fost de față la uciderea unui spirit adînc al poporului român. Pentru cei care nu au convingerea că amănuntele lumii se leagă între ele în cele mai ciudate moduri, lectura aceasta se poate adeveri anevoioasă și fără sens.
Bănuiesc că nu acesta este motivul pentru care, în general, nu mai citiți.
Așezare sub cortina de fier. Înălțimi de lut în care se ascund poeții născuți peste rînd. Localități scunde, înconjurate de nimic, scaieți și scîncet de oaie, femei înfricoșate, bărbați care ies din starea de anonimat și plictis prin crimă și urlet, copii cu discernămîntul flenduri, bătrîni trăgînd să moară cu speranța grăbirii, ce puteam ajunge cu asemenea fundal? Nu exista cale să te dezintoxici, căci îți lipseau modelele și erai repede batjocorit sau eliminat. Unde să fugi? Dincolo de zare ne spuneau că se află comuniștii, gata să te aducă înapoi prins în plasă. Fără nici o plată. Asta abia era menit să te sperie: incomensurabila răutate nejustificată alimentată din necunoaștere. Ne-am luptat cu ei scriind versuri care n-aveau cum să le placă. Ne-au umilit numind agramați în funcții culturale. Iar acum ne-am văzut visul cu ochii: poeții de curte au fost uitați iar pe noi nu ne mai citește nimeni! Apusurile sunt dureroase printre dune și crengi desfrunzite. Nu mai comunicăm nici o părere. Litania noastră este o searbădă ceremonie. A fost și-a rămas.
Într-o dimineață ne vom trezi, deloc metaforic vorbind, înconjurați de păduri. E posibilă eventualitatea ca nepăsătorul să-și recapete brusc atracția pentru viață. E un drum cu două tăișuri. Vom străbate înfiorați potecile necunoscutului, în simfonia păsărilor, la nedefrișarea unei noi lumi, fără experiențe care ucid orice epatare de pe urma căreia să crezi că ai și tu un rost, în traducerea celor din jur în cele de pe pagină. E tot ce ne lipsește acum: o pădure prin care să nutrim convingerea că n-a mai străbătut nimeni. Chiar dacă la capătul ei ne vor aștepta cu arma și plasele în mînă.
Despre antipatia degradabilă
Vine o vreme pentru orice: bun sau rău, somptuos ori arid, găunos, fie plin de mustul rapace al vieții. Psihicul îmbătrînit exagerează disprețul pentru cele ce se văd, coborînd spre cele care abia se mai țin. Nu vei rata prea multe, dacă ești atent și nu lași să-ți treacă pe sub nas trenul ușurătății omenești. Te trezești, astfel, urcînd o scară și pentru amintiri, cînd rolurile aventurilor își pierd farmecul execuției, pentru cele ce nu mai există decît în evocarea ecoului călătorind de pretutindeni și de nicăieri spre tine. Dar ți se arată și o un anotimp în care amintirile se deteriorează precum un covor vechi, tocit pe alocuri, decolorat, cu marginile destrămate și figuri geometrice pierdute în negura impreciziei. Lucrurile par a se duce la vale, fără scăpare. Nici nu mai au cînd să se aprecieze, căci, odată intrate pe panta celor care s-au scurs, nu mai este loc pentru întoarcere, reconstrucție, viață. Viața este tocmai ce pari a avea mai puțin.
Pe Lia am iubit-o, în felul meu ciudat, cu tot ce-am avut. A murit acum șase luni, cînd nu murea nimeni din cauza complicațiilor aduse în organism de blestemul numit coronavirus. Mi-a umplut existența cu universul ei, l-a transformat pe-al meu, devenisem alt om. Acum trebuie să mă redescopăr și să-mi rescriu istoria, grafem cu grafem. Ca să-mi dau seama unde mă aflu, trebuie să mă uit în jur, să investesc energie îngîndurată, cum ar spune un licean adaptat la lecturi din afara programei. Bănuiesc că o voi face tot mai anevoios, căci, decît să fac cheltuieli asupra locației geografice, e de preferat să-mi duc la împlinire oficiul rememorării.
Stau ore în șir pe o înălțime de la capătul orașului, dincolo de cimitir. Poziția mi-l așterne la picioare ca pe un prizonier supus. Pot face orice-mi trece prin cap cu soarta lui. De la distanța asta, poate fi orice oraș. Noaptea, toate luminile sunt la fel, ziua este acoperită de aceeași pîclă ca-n întreaga emisfera industrializată a lumii. Pot lesne cădea în ispita de-a mă lăsa mînat doar de puterea imaginației. Altfel zis, pot fi oriunde, sub propriul control. Cu alte cuvinte, nicăieri. Exact acolo mă și aflu. În centrul nimicului care mi-a fost univers înrobit iubirii pentru ea. Din teritoriul căruia niște chinezi apatici, neglijenți sau chiar jalnici în filozofia înșelătoarelor porniri de expansiune, m-au eliberat. Tot răul spre bine. Știți de unde a pornit această edulcorare a chinului nostru comunist, în perimetrul unei vieți oropsite, unde numai de necazuri dădeai? Din Biblie! Căci ni se spune că El poate transforma orice rău în bine și orice bine în și mai bine. Ca o coadă uriașă de Balrog, flama comunistă m-a prins după mulți ani de cînd scăpasem din ghearele lui. Trei decenii, zece mii de kilometri. Căci Lia n-a murit nici măcar aici, ci în sălbatica Americă, prăbușită-n propria salivă și apirexie.
*****
Să vădem ce sunt capabil să fac cu libertatea pe care am fost obligat s-o primesc. Pentru care, pur și simplu, n-am ridicat un deget. Iubita mea, cît ar trebui să-ți mulțumesc! Nici pentru asta n-a fost necesar să lupt... Simpla rostire a gîndului mă șubrezește pînă în pragul lacrimilor, pentru că mă simt spionat de fostul meu fiu în aceeași frecvență. Toți morții mei mă spionează. Mi-au trecut printre degete fără nici un efort pierderile personale: frate, fiu, părinți, soție. Urmez la rînd. În ceremonia paranoiei nici o certitudine nu trăiește mai mult de-o efemeridă. Dar mă pot eu pierde singur pe mine?
*****
Mă îngrozesc miturile despre nemurire în cazul oamenilor obișnuiți, consacrate în lucrările odiosului scociorîtor de Burgos. Dacă puținul pîlcului secerat m-a dus la înspăimîntare, cum ar fi să mi se perinde pe sub ochi zeci, sute de milioane de păduri? Prin ce operă literară sau filozofică aș justifica atîta longevitate? Mai vezi cîte un moșneag de peste o sută de ani atîrnat într-un toiag printre munți și pășuni, care abia-și expectorează gîngureala băștinoasă, prost grămadă, ori doar bătrîn-bătrîn, senil în demență de tei și ceai de măturică! Păi, de aceea a și trăit atît! Brînză de oi mulse cu mînă nespălată de incult, salată de troscot pișată de viezuri care n-au văzut chimicală-n viața lor, apă de izvor ca lacrima de fecioară cu dispensă de la cabinetul medical, terapia analfabetismului orgolios, templul ignoranței nemișcate, spaima urbanistică a traversatului străzii unse cu asfalt pe la trecerea de pietoni. O vită longevivă, inutilă și penibilă, care ne expune slăbiciunea, limitele intelectuale și deșertăciunea vanității de-a fi. De ce n-a trăit Adeodatus atît? Sau Nicolae Labiș? Mozart... Lautréamont... Trakl... Poemele toamnei. Deja am senzația că mi-am păcălit contemporanii destul.
*****
Scriu cu întocmai această furie: dacă n-am reușit să-i țin pe cei dragi lîngă mine, măcar slovele să nu sufere de aceeași antipatie degradabilă! Dar să vă intre bine în cap: nimic nu detest mai mult în cadrul unei lucrări cu aspect ordonat decît cantitatea de sens care este așteptată de la ea. Idealul meu de autor este să nu călătoresc pe umerii nici unei construcții logice. Dacă vă place. În urma atîtor rejecții, cele mai multe dintre ele nemeritate, am devenit imun la propria-mi nepăsare. Asta nu e tot: resimt o silă macabră asupra noțiunii de claritate, limpezime, stil îngrijit, măști odioase pentru o față afișînd cîteva grimase fără prea multe de spus! Redundanța este sora mea! Pleonasmul, mama și poceala, tatăl... hiperbola... sincopa... afereza... scuipatul în parc... apocopa... anafora... epifora... anadiploza... țipătul nocturn... epimona... elipsa... aposiopeza... hiperbatul... apostrofa și restul de aberații lingivistice considerate gărgăuni stilistici de o literatură în derivă (nu neapărat a noastră).
*****
Moartea secase orice urmă de vînt printre crengi ascuțite și reci, cranii de melc, clădiri încă populate de umbre. Viața mea, a tuturor, se desfășoară-n stagnarea unui amestec de frînturi a căror origine este neclară, pe fundalul exploziei nucleare. Nu este limpede dacă aceasta a avut loc, dar suntem în curs, sau doar îi contemplăm venirea, dar mă simt obligat să mulțumesc pînă la ultimul dram de răbdare. Nu aștept de la vise ridicarea poverii și nici trecerea în alte concursuri de împrejurări, căci asaltul a terminat orice posibilitate, e limpede în pietre și crengi căzute, cadavre de animale mici putrezind pe lîngă morminte dărăpănate, dar nici n-aș putea susține că nu ești copleșit de împlinirea sfîrșitului. Nu mai ai grija responsabilității de mîine, de nicicînd, a deplasării undeva, oriunde, a terminării lucrărilor în curs, inclusiv gînduri, proiecte sau speranțe.
Sfîrșitul mai înseamnă ceva: mediul prielnic pentru un alt început. Dar asta este ceea ce detest cu deplină înverșunare. Am nevoie de confirmarea că e gata. Uneori suntem perfecționiști: dorim un deznodămînt curat, fără posibilități de tălmăcire. Asta a fost tot, bine că s-a terminat! Ar trebui să-mi aștern tăcerea pe chip, pentru că nimic nu mi se pare mai absurd decît calitatea cuvîntului de-a fi în stare să demonstreze orice, în ambele direcții. Nu vă încredeți în filozofi, scriitori de orice fel, ziariști, oratori, politicieni, profesori de gramatică și avocați. Scoateți-vă cuvintele din vocabular! Izolați-vă în voi înșivă dacă urmăriți înțelepciunea, liniștea, dobîndirea lucidității... Ciudat, nu? Vă propun interzicerea cuvintelor prin cuvinte. Ar mai fi posibilitatea exemplului personal, care va urma, dar vreau să am convingerea că înțelegeți ce se întîmplă. Că veți fi de acord. Cîți dintre voi n-au fost ruinați prin rostirea cîtorva cuvinte? De cîte ori n-ați regretat că nu v-ați ținut gura? Că ați fi întors în tăcere ceasul înapoi.
*****
Sunt unii care vorbesc în gol, indiferent cît de mult sens ar acoperi discursul lor, îngropați sub ridicol, deși n-au nici o vină că tonții din jur nu manifestă interes. Alții, înșirînd prostii după prostii, se trezesc că sunt urmăriți cu gura căscată de gloate inepte și reprezentanți ai instituțiilor de informare publică. Sunt solicitați să conducă, să organizeze, să însuflețească, ei, suflete moarte, spirite speriate, minți buimăcite. Acesta este modelul dictaturilor, cînd rata prostiei ajunge la un nivel dominant și cei buni nu mai sunt predispuși să întoarcă nici măcar un kil de ceapă înapoi. Într-o dictatură, nu tiranul vă face viața iad, nici măcar instrumentele lui de tortură, control și pedepsire, ci marea majoritate a compatrioților. Să nu uitați, căci e important, chiar dacă veți mai avea ocazia.
Liviu Cangeopol