Axiomele exegezei ca preambul
Cea mai dificilă sarcină în analizarea Bibliei nu este neputința explicației în termeni generali, ci în perimetrul celor constrînși la ireductibil. Lectura cere o aplecare meticuloasă în încercarea de-a descifra Cartea pe porțiuni mărunte, eventual desprinse de context. Să stai, eventual, și să meditezi la un verset de cîteva cuvinte ore în șir. Zile, poate, în anumite cazuri, posibil săptămîni, să ajungi pînă la luni ori chiar ani, uscat ca un pom fără apă, cu barba înfășurîndu-te de două ori și slab ca un ermit.
Vom pleca de la un exemplu pus la dispoziție de punctul inițial al Evangheliei după Ioan: La început a fost cuvîntul. Practic, o sentință alcătuită din trei termeni. Înainte de toate, pentru a descifra universul acestei propoziții, pentru a elimina posibilele confuzii, fiecare element trebuie definit cît se poate de curat. La ce fel de început se referă cronica? La începutul hotărîrii de-a depăna povestea lumii, la prima oră de dinaintea Creației, la începutul existenței lui Dumnezeu, presupusă a nu avea niciunul, ori a lumii istorice, pe linie deductivă, de bună seamă! Ce implicații exprimă definiția cuvîntului? Logos, potențial, motor al gîndirii, deci și al planificării, al unui scop precis, ghidat de legi imuabile, unele secrete, altele comune, realizarea exprimării mesajului dinspre Dumnezeu către Om, dacă nu chiar trupul celui Dintîi expus ca sacrificiu, din care se înfruptă coroana Creației, uneori cu inconștientă cruzime, pentru cunoaștere, mîntuire, înmagazinare și devenire, forța motrice a evoluției, energie creatoare, potențial artistic și desen represiv... Verbul a fi, folosit la participiul trecut cu posibilitatea limitării în timp, în atributele acelui timp, cu aptitudinea repetiției istorice sau a unicei ocazii predestinate. A fost, dar nu mai este? Ori în permanență va fi, la viitor neschimbat, reproducînd o stare de perpetuare în infinit, cu nemărginirea atrasă a variațiilor. Și tot n-am aflat mare lucru din această scurtă aserțiune. La început a fost cuvîntul... Ce-a vrut cronicarul să spună?
Pentru a nu greși, pentru a nu aliena contextul, deși am prevenit deja împotriva acestei șanse, ești nevoit să cauți sprijin în afirmația care o succede. ...Și cuvîntul era cu Dumnezeu... Altfel zis, Cuvîntul nu era un instrument de uz general, așa cum îl cunoaștem - în cazul analizat, cuvîntul este în această lucrare dintre colaboratorii lui Dumnezeu. E vorba de un alt fel de cuvînt, diametral opus, prin întrebuințare și atribuții, decît cel de care ne folosim în viața excesului obișnuit, cănd, prin filtrul lor, ne îndepărtăm de înțelesul primordial. Dumnezeu a creat universul cu mistria specială a acelui Cuvînt, cu legăturile lui chimice și legile fizice, pe cînd noi abia reușim cîteva fragmente retorice, care nu ne ajută (sau ne încurcă) decît, cel mult, pe o perioadă scurtă, în amplitudinea unei mulțimi, oricît de mari, restrînse, în puține împrejurări favorabile, sub autoritatea unei convenții la care am aderat prin educație și obișnuință. Cuvîntul acesta despre care face Ioan vorbire nu avem nici o știință despre el sau prea puțină pentru a emite gloria comprehensiunii. Cu speranța că ne vom dumiri în instanța următoare, vom continua dificila lectură...
...Și cuvîntul era Dumnezeu. Cînd lucrurile tindeau să se limpezească puțin, s-au complicat prin amploare și o surprinzătoare perspectivă. Cuvîntul era cu totul altceva și de această dată: întruparea ființei supreme. Înțelegerea se duce la vale. Se cere de urgență suplimentarea cognitivă. Nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. Pare limpede: pe unde înțelegem? Cuvîntul era Dumnezeu însuși, care prin El însuși crease lumea, care a devenit, la rîndul ei, o tumoare amplificată, o hierofanie deviată de o parte a forței divine recomndată ca explorarea răului... Paranteză pentru a vedea cine răspunde la întrebarea: cum s-a transformat Dumnezeu, despre care începeam să credem că este imuabil, prin ceea ce reprezenta Cuvîntul Lui, în grețoșenia pe care o ocupăm, prin ceea ce reprezentăm noi? Și, mai ales, de ce? Se pare că răspunsul invocă o evidență de contrast: pentru purificare și împlinirea predispoziției părții mai slabe.
Mergem mai departe: suntem mulțumiți cu ce am descoperit pînă acum? Ne onorează sensul ireproșabil al liniei de gîndire? Putem ignora în siguranță posibila eroare hermeneutică? Să tragem deja concluzii? Numai după cîteva propoziții, și acelea simple? Să mergem mai departe, riscînd rostogolirea în valea înțelesurilor polimorfe, a metaforelor nu mulțumitor de coapte, a desișurilor din ce în ce mai stufoase ale formulării? Iar dacă e doar o mostră, după cum v-ați și dat seama, realizați fiecare ce înseamnă restul! Cîte capcane, ispite, întunecimi și oglinzi care intensifică diformitățile noastre interioare și neintenționate...
A da, nu v-am lăsat, practic, cu nici un răspuns, nici măcar unul tulbure. Să fie acesta firescul adîncurilor nestrăbătute? Posibil. Biblia, și nici oamenii ei, nu operează cu certitudini. De cele mai multe ori, supoziții, încercări deductive, trimiteri trase de păr sau organice, revelații neașteptate. Citești un pasaj de treizeci de ori și te înfrupți din același înțeles de fiecare dată, pînă cînd, într-o bună zi, afli că rezolvarea este complet greșită și se găsește întru cu totul altă direcție, cheie sau dimensiune. Un vals al existenței fără mituri bătute în dibluri de oțel cu consistența mereu schimbătoare în jurul iradierii unui singur concept.
Unul pentru Unul
Mulți susțin că Dumnezeu este o iluzie izvorîtă din combinația fanteziei și a necesității, proiecție a dorinței noastre de-a planifica o transă logică în conjuncție cu o seamă de coincidențe, multe inexplicabile, multe absurde, cu tot efortul nesolicitat al savanților. Adevărul e că nu acordăm prea multă atenție originii, pentru că nu știm mare lucru.
**
Cînd cunoștințele sunt minime, accepți mai ușor întinderea ignoranței generale. Cercetătorii exactității vînează miturile clanurilor din antichitate în speranța că, explicînd, vor reuși să demaște. Pentru unii este limpede că suprarealitatea este creație a minții umane, ceea ce te face să fugi la gîndul că o ființă capabilă de asemenea trudă cu greu mai poate fi numită umană. Arta sutelor de generații perindate a dovedit că omul este capabil de construcțiile cele mai complexe și mai incredibile cu putință. Nu ne putem face că nu observăm o coeziune desăvîrșită în proiectarea absolutului. Probabil, o altă coincidență. Există părerea potrivit căreia, pe măsură ce inteligența omenirii se va dezvolta, va fi tot mai dificil de dovedit inexistența multitudinii supreme, în primul rînd, pentru că trăim într-un univers coordonat. De fapt, orice istorie curge într-un sens anume, și anume în acest sens. Cu cît mai dezvoltată, cu atît mai simplă, într-o armonie care livrează proporționalitate între cei doi termeni opuși ai oximoronului. S-a ajuns la contextul că undeva trebuie găsită veriga slabă a lucrului demonstrat. Din acel loc va începe desfășurarea analizei finale.
**
Să admitem ca punct de plecare faptul că tensiunea Facerii a avut un moment de scădere de care sub-particule cu direcție energetică opusă au profitat și s-au desprins din marea massă. Poate a fost altceva, semantica are o mai mică relevanță, important e că o anomalie minoră a avut loc, dar cronica nu consemnează mare lucru și trebuie să ne mulțumim cu ce avem, în ideea că norma este relativă. Ajungem astfel la stratul de inexistență? Cel mult prejudiciem prezumpția de perfecțiune, care, prin prisma infinității, orice s-ar spune, este inalterabilă. Unică situație în care cantitatea are o pondere mai mare decît calitatea. O forță într-un moment de repaus dislocat, surprinsă de o constrîngere diminuată, într-o direcție disociativă.
**
Să nu uităm că legile fizicii funcționează în acel cadru pe baza altor perspective. În primul rînd, legea gravitației este diseminată. Profesorul a omis o virgulă, din distracție, din dorință vagă, din sfidarea propriei atotputernicii, neglijență care produce discontinuitate. O singură eroare este de ajuns pentru a vătăma unitatea perfecțiunii care ține la un loc toate celelalte elemente. În tumultul procesului, pe baza planului dintîi, apare necesitatea creării unei ființe imperfecte, capabilă să întocmească raporturi cu imperfecțiunea ambiantă. Defectul a creat astfel un model urmat de creație. Infima imperfecțiune denotă amploarea aproximativ infinită a desăvîrșirii. Cel căzut întărește poziția celui rămas, acesta devine rolul său principal, dar, la rigoare, cît deficit poate el crea?
**
A devenit o exactitate respectabilă ideea că omul a fost conceput pentru a potrivi o finalitate adecvată fisurii universale. Omul a perpetuat impecabil programul de imperfecțiune și, în linie logică, a sublimului. Este aproape tot ce trebuie să știm. De aceea a fost adusă în planul de lucru corecția prin sacrificiu, deschiderea porții de trecere spre desăvîrșire, solidaritatea celor două sisteme posibile. Aceste potriviri vor fi trecătoare. În instanța dedublării perene adăstăm cîteva momente. La marginea unei enormități pare legitimă apariția antitezei, permanent absorbită de întreg. Este locul în care ne aflăm, pentru care am fost făcuți să fim. Ne-am abătut hiperbolic prin junglele împotmolite ale întoarcerii. Singura formă de constrîngere este explicată prin instanța că a fost nevoie. Așa cum tarodul înlocuirii lipsă ajută ca necesitate regăsită, omul are un rol zădărnicit de irelevanță.
**
Cineva a avut nevoie de acest truc, într-un moment de dificultate. Ființa cu puteri supreme, pentru o clipă suspendate, fixată în linia descendentă a căderii, își vede reușita atîrnînd de făptura înnobilată prin direcțiile panicate ale momentului. Dacă legile fizicii ezită între două seturi, nici cele ale lexicului nu se comportă diferit. Deoarece veriga slăbiciunii poate lua orice formă, formele nu au o preponderență exemplară, ținute în țarcul patetic al comparației doar de simplul fapt al necesității. De reținut este esența relației: coaja neînsemnătății se desprinde de pe destinul ființei bicisnice și ia amploare prin ceea ce este solicitată să facă. Și anume să ajute depășirea verigii trecătoare. ** Acolo, la marginea imperiului, unde răul este înghițit în permanență de bine, o durabilitate care asigură constanța, precarul este mai însemnat decît absolutul, căci formulează contur. Lipsa calității depășește abominabil starea cantității, pe durata unei sesiuni care a și trecut. Care, prin incredibila viteză de execuție cuantică, nici n-a avut loc.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Vom pleca de la un exemplu pus la dispoziție de punctul inițial al Evangheliei după Ioan: La început a fost cuvîntul. Practic, o sentință alcătuită din trei termeni. Înainte de toate, pentru a descifra universul acestei propoziții, pentru a elimina posibilele confuzii, fiecare element trebuie definit cît se poate de curat. La ce fel de început se referă cronica? La începutul hotărîrii de-a depăna povestea lumii, la prima oră de dinaintea Creației, la începutul existenței lui Dumnezeu, presupusă a nu avea niciunul, ori a lumii istorice, pe linie deductivă, de bună seamă! Ce implicații exprimă definiția cuvîntului? Logos, potențial, motor al gîndirii, deci și al planificării, al unui scop precis, ghidat de legi imuabile, unele secrete, altele comune, realizarea exprimării mesajului dinspre Dumnezeu către Om, dacă nu chiar trupul celui Dintîi expus ca sacrificiu, din care se înfruptă coroana Creației, uneori cu inconștientă cruzime, pentru cunoaștere, mîntuire, înmagazinare și devenire, forța motrice a evoluției, energie creatoare, potențial artistic și desen represiv... Verbul a fi, folosit la participiul trecut cu posibilitatea limitării în timp, în atributele acelui timp, cu aptitudinea repetiției istorice sau a unicei ocazii predestinate. A fost, dar nu mai este? Ori în permanență va fi, la viitor neschimbat, reproducînd o stare de perpetuare în infinit, cu nemărginirea atrasă a variațiilor. Și tot n-am aflat mare lucru din această scurtă aserțiune. La început a fost cuvîntul... Ce-a vrut cronicarul să spună?
Pentru a nu greși, pentru a nu aliena contextul, deși am prevenit deja împotriva acestei șanse, ești nevoit să cauți sprijin în afirmația care o succede. ...Și cuvîntul era cu Dumnezeu... Altfel zis, Cuvîntul nu era un instrument de uz general, așa cum îl cunoaștem - în cazul analizat, cuvîntul este în această lucrare dintre colaboratorii lui Dumnezeu. E vorba de un alt fel de cuvînt, diametral opus, prin întrebuințare și atribuții, decît cel de care ne folosim în viața excesului obișnuit, cănd, prin filtrul lor, ne îndepărtăm de înțelesul primordial. Dumnezeu a creat universul cu mistria specială a acelui Cuvînt, cu legăturile lui chimice și legile fizice, pe cînd noi abia reușim cîteva fragmente retorice, care nu ne ajută (sau ne încurcă) decît, cel mult, pe o perioadă scurtă, în amplitudinea unei mulțimi, oricît de mari, restrînse, în puține împrejurări favorabile, sub autoritatea unei convenții la care am aderat prin educație și obișnuință. Cuvîntul acesta despre care face Ioan vorbire nu avem nici o știință despre el sau prea puțină pentru a emite gloria comprehensiunii. Cu speranța că ne vom dumiri în instanța următoare, vom continua dificila lectură...
...Și cuvîntul era Dumnezeu. Cînd lucrurile tindeau să se limpezească puțin, s-au complicat prin amploare și o surprinzătoare perspectivă. Cuvîntul era cu totul altceva și de această dată: întruparea ființei supreme. Înțelegerea se duce la vale. Se cere de urgență suplimentarea cognitivă. Nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. Pare limpede: pe unde înțelegem? Cuvîntul era Dumnezeu însuși, care prin El însuși crease lumea, care a devenit, la rîndul ei, o tumoare amplificată, o hierofanie deviată de o parte a forței divine recomndată ca explorarea răului... Paranteză pentru a vedea cine răspunde la întrebarea: cum s-a transformat Dumnezeu, despre care începeam să credem că este imuabil, prin ceea ce reprezenta Cuvîntul Lui, în grețoșenia pe care o ocupăm, prin ceea ce reprezentăm noi? Și, mai ales, de ce? Se pare că răspunsul invocă o evidență de contrast: pentru purificare și împlinirea predispoziției părții mai slabe.
Mergem mai departe: suntem mulțumiți cu ce am descoperit pînă acum? Ne onorează sensul ireproșabil al liniei de gîndire? Putem ignora în siguranță posibila eroare hermeneutică? Să tragem deja concluzii? Numai după cîteva propoziții, și acelea simple? Să mergem mai departe, riscînd rostogolirea în valea înțelesurilor polimorfe, a metaforelor nu mulțumitor de coapte, a desișurilor din ce în ce mai stufoase ale formulării? Iar dacă e doar o mostră, după cum v-ați și dat seama, realizați fiecare ce înseamnă restul! Cîte capcane, ispite, întunecimi și oglinzi care intensifică diformitățile noastre interioare și neintenționate...
A da, nu v-am lăsat, practic, cu nici un răspuns, nici măcar unul tulbure. Să fie acesta firescul adîncurilor nestrăbătute? Posibil. Biblia, și nici oamenii ei, nu operează cu certitudini. De cele mai multe ori, supoziții, încercări deductive, trimiteri trase de păr sau organice, revelații neașteptate. Citești un pasaj de treizeci de ori și te înfrupți din același înțeles de fiecare dată, pînă cînd, într-o bună zi, afli că rezolvarea este complet greșită și se găsește întru cu totul altă direcție, cheie sau dimensiune. Un vals al existenței fără mituri bătute în dibluri de oțel cu consistența mereu schimbătoare în jurul iradierii unui singur concept.
Unul pentru Unul
Mulți susțin că Dumnezeu este o iluzie izvorîtă din combinația fanteziei și a necesității, proiecție a dorinței noastre de-a planifica o transă logică în conjuncție cu o seamă de coincidențe, multe inexplicabile, multe absurde, cu tot efortul nesolicitat al savanților. Adevărul e că nu acordăm prea multă atenție originii, pentru că nu știm mare lucru.
**
Cînd cunoștințele sunt minime, accepți mai ușor întinderea ignoranței generale. Cercetătorii exactității vînează miturile clanurilor din antichitate în speranța că, explicînd, vor reuși să demaște. Pentru unii este limpede că suprarealitatea este creație a minții umane, ceea ce te face să fugi la gîndul că o ființă capabilă de asemenea trudă cu greu mai poate fi numită umană. Arta sutelor de generații perindate a dovedit că omul este capabil de construcțiile cele mai complexe și mai incredibile cu putință. Nu ne putem face că nu observăm o coeziune desăvîrșită în proiectarea absolutului. Probabil, o altă coincidență. Există părerea potrivit căreia, pe măsură ce inteligența omenirii se va dezvolta, va fi tot mai dificil de dovedit inexistența multitudinii supreme, în primul rînd, pentru că trăim într-un univers coordonat. De fapt, orice istorie curge într-un sens anume, și anume în acest sens. Cu cît mai dezvoltată, cu atît mai simplă, într-o armonie care livrează proporționalitate între cei doi termeni opuși ai oximoronului. S-a ajuns la contextul că undeva trebuie găsită veriga slabă a lucrului demonstrat. Din acel loc va începe desfășurarea analizei finale.
**
Să admitem ca punct de plecare faptul că tensiunea Facerii a avut un moment de scădere de care sub-particule cu direcție energetică opusă au profitat și s-au desprins din marea massă. Poate a fost altceva, semantica are o mai mică relevanță, important e că o anomalie minoră a avut loc, dar cronica nu consemnează mare lucru și trebuie să ne mulțumim cu ce avem, în ideea că norma este relativă. Ajungem astfel la stratul de inexistență? Cel mult prejudiciem prezumpția de perfecțiune, care, prin prisma infinității, orice s-ar spune, este inalterabilă. Unică situație în care cantitatea are o pondere mai mare decît calitatea. O forță într-un moment de repaus dislocat, surprinsă de o constrîngere diminuată, într-o direcție disociativă.
**
Să nu uităm că legile fizicii funcționează în acel cadru pe baza altor perspective. În primul rînd, legea gravitației este diseminată. Profesorul a omis o virgulă, din distracție, din dorință vagă, din sfidarea propriei atotputernicii, neglijență care produce discontinuitate. O singură eroare este de ajuns pentru a vătăma unitatea perfecțiunii care ține la un loc toate celelalte elemente. În tumultul procesului, pe baza planului dintîi, apare necesitatea creării unei ființe imperfecte, capabilă să întocmească raporturi cu imperfecțiunea ambiantă. Defectul a creat astfel un model urmat de creație. Infima imperfecțiune denotă amploarea aproximativ infinită a desăvîrșirii. Cel căzut întărește poziția celui rămas, acesta devine rolul său principal, dar, la rigoare, cît deficit poate el crea?
**
A devenit o exactitate respectabilă ideea că omul a fost conceput pentru a potrivi o finalitate adecvată fisurii universale. Omul a perpetuat impecabil programul de imperfecțiune și, în linie logică, a sublimului. Este aproape tot ce trebuie să știm. De aceea a fost adusă în planul de lucru corecția prin sacrificiu, deschiderea porții de trecere spre desăvîrșire, solidaritatea celor două sisteme posibile. Aceste potriviri vor fi trecătoare. În instanța dedublării perene adăstăm cîteva momente. La marginea unei enormități pare legitimă apariția antitezei, permanent absorbită de întreg. Este locul în care ne aflăm, pentru care am fost făcuți să fim. Ne-am abătut hiperbolic prin junglele împotmolite ale întoarcerii. Singura formă de constrîngere este explicată prin instanța că a fost nevoie. Așa cum tarodul înlocuirii lipsă ajută ca necesitate regăsită, omul are un rol zădărnicit de irelevanță.
**
Cineva a avut nevoie de acest truc, într-un moment de dificultate. Ființa cu puteri supreme, pentru o clipă suspendate, fixată în linia descendentă a căderii, își vede reușita atîrnînd de făptura înnobilată prin direcțiile panicate ale momentului. Dacă legile fizicii ezită între două seturi, nici cele ale lexicului nu se comportă diferit. Deoarece veriga slăbiciunii poate lua orice formă, formele nu au o preponderență exemplară, ținute în țarcul patetic al comparației doar de simplul fapt al necesității. De reținut este esența relației: coaja neînsemnătății se desprinde de pe destinul ființei bicisnice și ia amploare prin ceea ce este solicitată să facă. Și anume să ajute depășirea verigii trecătoare. ** Acolo, la marginea imperiului, unde răul este înghițit în permanență de bine, o durabilitate care asigură constanța, precarul este mai însemnat decît absolutul, căci formulează contur. Lipsa calității depășește abominabil starea cantității, pe durata unei sesiuni care a și trecut. Care, prin incredibila viteză de execuție cuantică, nici n-a avut loc.
Liviu Cangeopol