Ceva din curiozitatea firii îmi dă ghes să privesc pe fereastra cavoului. Oricum nu văd mare lucru: petice de ceață, ruine afumate, umbre rufoase dispărînd în viteză, cîini costelivi țopăind macabru. Un lup zburlit cară o bucată de porc putred, din care cad viermi nervoși. Cîte o pală de foc îmi amintește de bucuria vieții pe care-am cunoscut-o cîndva. Cineva ciocănește în ușa de metal ca o multitudine de microorganisme. Sunetul este amplificat de mozaic și ciment, repede estompat de strîmtețe. Balamalele scîrțîie, o siluetă unitară se furișează-n incintă.

Cine ești?

După o pauză muiată-n kabuki, acționă:

Ții curat! Păcat că nu mă recunoști fără să-mi auzi vocea!

Cine naiba să fii? Demască-te dacă nu vrei să apelez la procesul logic! Virgil?

Vezi că poți? El însuși! Da, știu, am murit, dar potrivelile cărții m-au readus la... cum s-o fi numind. Mi-era dor de tine.

De cîți ani ai murit? Să tot fie vreo douăzeci, poate mai multișor... rătăcind printre limburi pierzi contactul cu timpul. De aceea nici n-am mai avut răbdare pentru protocol și-am ținut să mă arăt. Și-așa, cine știe unde voi cade?

Știi ce s-a-ntîmplat?

Da... finalmente, nu mai e nici un secret. E gata... în sfîrșit, s-a sfîrșit!

Ești tu sigur de asta...

De cîte ori s-o repet?

Și orașul nostru?

Terminat și el.

Starea asta face un strigoi din tine?

Nu mă fă să rîd! Cu ce sunt eu diferit de tine, arogantule! Și nici n-am voie să mă enervez, căci mi se desprind operațiile de consistență. Dă-ți, mai bine, funinginea aia de pe umeri!

Bați cîmpii, Virgile!

Tu n-ai de unde ști – pe asta mă bazez în discuția pe care-o ducem sub forma delirului suprarealist. Pot divaga la extrem, cine să mă contreze? Unul care s-a ocupat toată viața cu scrisul ca să scape de realitate?

Ai văzut-o pe Lia? Pe mama, pe fiul meu, pe Vlădia.

Pe Vlădia, nu. Pe cîțiva i-am întrezărit la diferite rînduri birocratice, prin mulțime, că lucrurile s-au aglomerat de cîtăva vreme, încercînd să-și răscumpere un loc în primele ambarcații din larg.

Și-acolo se umblă cu șpagă?

Mai abitir ca dincoace, căci e ultima șansă. Tu nu vei fi nevoit.

Am locul meu?

Ai locul tău...

Pentru c-am suferit mai mult ca toți ceilalți?

De unde-ai mai scos-o și pe asta?

Din cărțile mele.

O, da. Cărțile tale nebăgate în seamă decît de tine, ceea ce nu e puțin. Ce-ai fi vrut? Abia asta ar putea duce la crearea unui unghi de cenușă. Ai țipat atît de mult în pustiu, încît în jurul scrierilor tale s-a ivit unul. Vei primi un premiu de consolare pentru că, deși ai fost ignorat, nu te-ai dat bătut. În fond, cine erau ei ca să te descurajeze? Ai apelat la cele sfinte, ai fost ascultat. Vei fi și chemat pe scenă.

Vorbim în buncărul unui somn?

Da, un buncăr presărat cu flori. Partea care trebuia să te protejeze te-a trădat...

M-au salvat florile?

Mai degrabă, te-au îngropat, cu mirosul lor de mortăciune! Probabil că nu știi cît de mulțumitor ar trebui să fii! Și nici cui!

Aici te înșeli. Cine te-a trimis? Și chiar ești tu, bunul meu prieten?

De afară se aud pași tropăind, înjurături înfundate, cîteva focuri de armă.

Nu te panica! Nu ne mai pot aduce nici o vătămare, chiar dacă ne prind...

Am mai putea vizita ceva din vechiul oraș?

Nu mai este cu putință, dată fiind finalitatea. De ce să mai fi fost păstrate vechile configurații, cînd nu va urma nimic? Cine să ne moștenească, prietene?

Nici nu va dăinui, măcar un semn al trecerii noastre pe-aici?

Nu aceasta este cea mai bună soartă care ni s-ar putea întîmpla?

Știi cum voi sfîrși?

În notă literară, ai vreo ezitare?

Proză?

Nu pot dezvălui amănunte.

Aș vrea să pleci acum.

Cei care spun numai adevărul, chiar și cînd sunt neîntrebați, ori mai ales atunci, supără și provoacă la resemnare. Dar uită-te la mine, cum aș mai putea minți în ținuta asta?

Avea dreptate. Arăta ca Iona scuipat de chit la poalele cetății care urma să fie distruse. Cu diferența că a noastră fusese deja. Un Iona care apărea post-factum, în inutilitatea inscripției și imposibilitatea iertării. Ce nu era logic aici? Că m-am născut într-o sală de maternitate și că voi muri într-un cimitir de morți? Aș fi preferat oricînd opoziția. Dar opoziția era vîndută total.

Lasă-te purtat, omule!

De cine să mă las purtat, cînd moartea secase orice urmă de vînt printre crengi ascuțite și reci ca niște lame de brici?

De aceea nu încetez un freamăt să aduc mulțumire pentru fatalitatea destinului nostru colectiv. Orice-aș fi făcut ca individ pînă acum n-a ținut de voința mea. De voința mea, înghețată în acest moment, ține unde voi merge de-acum încolo, cînd nu mai sunt capabil de nimic. Dar, la această oră, știm deja cu toții spre ce ne îndreptăm.

                                                                                  Complexitatea ca formă a simplității

Biblia este cea mai uluitoare enigmă a omenirii. Nu este obiect, nu este ființă, nu este zeu, dar nici relicvă, nu mișcă, dar are mai multă viață decît un deținut pe scaunul electric. A fost distribuită în miliarde de exemplare, a ridicat religii, a însuflețit populații, a influențat ca nici o altă vigoare cultura și istoria lumii. O operă fără de care omenirea, așa cum o știm, ar fi fost imposibil de schițat.

Dată fiind importanța acestui fenomen, poate nu este ciudat să ne punem, măcar cîteodată, întrebarea legitimității dacă pentru omul obișnuit n-ar fi fost mai bine să nu fi avut acces la acest incredibil prinos, și așa rejectat, rău interpretat, bine terfelit și amarnic combătut! Teoretic, sub acest aspect, preoții ortodoxiei creștine s-ar putea să aibă un punct valid: Biblia nu trebuie citită de mirenii de rînd, care nu au competența utilă și se pot încurca în multiplele ei mesaje, uneori cu aspect de controversă, ci de cunoscători neinflamați, sobri, distanți. Există în Biblie porțiuni fără dubiu, înălțătoare și limpezi, precum întîlnim, totodată, și momente întunecate și confuze, care ne temperează entuziasmul. Idealul ar fi de-a nu te lăsa pe mîna altuia ca să-ți explice ceea ce crede el că trebuie să ai dreptul să afli, pentru că ar fi o investiție de încredere oarbă și riscantă, pe care nu ar trebui, în ultimă instanță, să și-o asume nimeni: în joc este salvarea sau damnarea eternă a ființei. Ca atare, cel care-ți va fi călăuză trebuie să reprezinte combinația unei purități sufletești și a unei inteligibilități capabile să nu te rătăcească, să nu te lase pradă șovăielilor ori chiar să te îndepărteze de ținta preconizată.

                                                                                                         *****

Există pasaje în Biblie care nu rezonează în nici un fel cu universul conștient al cititorului, menite unei lecturi al cărei soroc nu a venit încă. Mă refer, în primul rînd, la cartea Apocalipsa, cu înțelesurile căreia teologii lumii își bat capul de sute de ani, fără nici un consens de rațiune. În opinia mea, este locul în care trebuie să aplicăm cel de-al șaptelea enunț al strategiei filozofice desfășurate de Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus: cînd ajungi la un punct în care nu înțelegi fără cusur, unde speculațiile provoacă mai multă îngăimăceală decît limpezire, cînd încerci toate posibilele interpretări și înțelesul final continuă să-ți alunece printre neuroni, e semn că te afli în prezența acelei ocazii în care e mai bine să nu insiști, cu repercusiunea tăcerii. Au fost făcute o seamă de profeții în Vechiul Testament care nu produceau la acea vreme predilecția nici unei materializări, în uimirea nu întotdeauna politicoasă a contemporanilor, pentru a se adeveri ca atare după trecerea a sute de ani de la data proferării, spre eliberarea celor care-și mai aduceau aminte și le și păsa. Uneori, factorul concomitenței prezintă o semnificație crucială.

                                                                                                         *****

Nu pentru toți cititorii un mesaj anume configurează același înțeles. Fiind atît de complexă, din întrepătrunderea multiplelor posibilități de conectare a elementelor, Biblia prezintă posibilitatea de-a contura cîte o potecă valabilă pentru fiecare lector în parte. Să presupunem că parcurgi întreaga lucrare, deși simpla lectură liniară nu va fi eficace. Va fi imposibil să reții toate detaliile, similaritățile, discrepanțele și nuanțele cuvîntului prins în cumințenia ferecată a gramaticii. Ne lovim, în primul rînd, de dificultatea procesului de transmitere a oricărui fel de mesaj, perturbat pe parcurs sau de receptor. Pentru că realitatea discutată nu se află sub ochiul direct al cititorului, vicisitudinea se amplifică. Fiecare lectură va propune o selecție, eliminînd elementele care nu servesc unei anume înțelegeri în priză directă, subliniind importanța celor care ajută unei teorii specifice, lăsînd zone neutre pentru o traversare viitoare sau pentru sclipirea unei bruște revelații apărute cînd te aștepți mai puțin. Neajunsul major constă în aceea că Biblia este învăluită într-un nor de metaforizare continuă.

                                                                                                        *****

Dacă numerotăm toate capitolele Bibliei și producem o lectură consecutivă a celor cu număr par, urmată de citirea celor cu număr impar, ne vom trezi cu același adevăr însoțit de nuanțe adăugate. Orice gen de lectură, prin săritura calului, ca la șah, două capitole înainte, unul înapoi, din cinci în cinci și apoi din zece în zece, pornind de la sfîrșit sau de la mijloc în ambele direcții, ne vom trezi cu același adevăr însoțit de nuanțe adăugate. În algoritmul coeficientului Pi (3.14), în baza Teoremei lui Pitagora, în descrierea Teoriei Relativității lui Einstein sau a seriei Fibonacci, ne vom trezi cu același adevăr însoțit de nuanțe adăugate.

                                                                                                         *****

O seamă de teologi medievali au considerat că Biblia se pretează la patru forme de lectură: literală/istorică, alegorică, tropologică și anagogică. Există o clasificare bazată pe complexitatea palierului de înțelegere, pornind de la unul primar, trecînd prin unul mediu pînă la cel avansat. Trebuie pomenită adecvarea referinței, căci nu citești Biblia ca pe un tom de literatură ori un compendiu de psihologie, astronomie, fizică, filozofie ori politică, deși disciplinele respective, izvorîte însele din inspirația Cuvîntului, au sărit adesea să dea o mînă de ajutor explicației în impas. Studiul receptării provoacă o lectură fără deznodămînt, care solicită reveniri, depărtări, reinterpretări, răstălmăciri, trimiteri și meditații. Cine procesează toate acestea? O întrebare esențială. Mintea celui care străbate desișul ar fi primul răspuns logic. Gîndirea este alcătuită din așteptări bazate pe experiențe anterioare și asocieri dobîndite spontan, al căror control este mai dificil de separat decît grîul de neghină. Ambele, cu limitările impuse de îngrădirile firești ale speciei (un soi de predeterminare). Nu pare a fi de ajuns. Același proces a fost urmărit de milioane de cititori și, cum spuneam, nu toți au ajuns la aceeași familie de rezultate. Citind Biblia, mintea se va însoți cu un model venit din afară. Este creată o sinergie cu o bază de date și un set de tehnici lecturale străine ființei.

                                                                                                          *****

La prima vedere, cu cît lectorul este mai erudit, mai inteligent, mai deschis în a accepta noi interpretări, cu atît succesul citirii va fi mai pronunțat, în firescul modului de comportare a ființei umane. Uneori, cititorul mai puțin dotat reușește întregirea unei lecturi la fel de pertinente și, rareori, chiar mai profunde. Am cunoscut oameni simpli, cu o educație care nu mergea mai mult de organizarea a opt clase, capabili la orice oră să dezvolte asocieri mai complexe decît un filozof cu lecturi complete, onest cu mijloacele care-i stau la îndemînă (în comparație cu un teolog dispus să îmbrobodească în favoarea unui grup de interese de instituție), care deja scrisese pe tema subiectelor biblice! Cum este cu putință ecuația aberantă a unui asemenea paradox? Să fie ignoranța aria predilectă a domeniului cunoașterii maxime? În lumina acestui oximoron, n-am fi toți știutori fără nici un efort? Cu cît mai neștiutori, cu atît mai savanți – modestia superioară a gîndirii socratice (un element mai degrabă de consistența unui personaj literar, decît cea a unui cetățean real). Nu s-ar contrazice, astfel, rîvna de-a aprofunda Cuvîntul (Cuvîntul care este Dumnezeu) cu eșecul adesea constatat, în raport cu ușurătatea unora de-a elucida misterele mînuind o seamă de vorbe?

                                                                                                                *****

Așa-zisa apreciere a cuvîntului biblic prezintă cîteva particularități divergente în raport cu simpla lectură a unui roman, care își dezvoltă folosul în aria cunoscutului domestic/social. Simplul fapt al lecturii, dublat de înțelegerea acțiunilor, a ideilor și a personajelor, este împăunat cu fruct. Ai citit, ți-a plăcut, ți-ai văzut de drum. Dacă afli ceva din Biblie și nu transpui în faptul exemplului trăit de tine, folosul lecturii este limitat. Limitat la cît aplici, inclusiv zero. Este una dintre cele mai importante deosebiri dintre lectura sfîntă și cea profană.

                                                                                                              *****

În omnisciența lui binevoitoare, Dumnezeu și-a divizat ființa în trei ipostaze. Una este cea a Tatălui, suveran autorizat și absolut, urmată de cea numită a Fiului, prin care a ordonat și pus păcatul sub control; în fine, una numită a Treia Persoană, în realitatea Duhului Sfînt, prin care distribuie realizarea lucrurilor în conștiința subiectului (fără colaborarea esențială a acestei laturi, nu există proiectarea universului denumită cunoaștere). Iluminarea, descoperirea tainelor, limpezirea apelor întunecate, aerisirea cotloanelor sunt prilejuite de un element (Duhul Sfînt) aflat în afara ființei, fără nici o explicație care să țină de natura noastră. Gnoseologic, este gradul unei mutații exponențiale de percepție a realității. În labirintul biblic (ca, de altfel, în orice altă împrejurare complexă) nu te poți descurca fără călăuzirea Duhului Sfînt. Dacă percepția lui Dumnezeu este anevoioasă, pentru unii este imposibil să facă gînd bun cu existența Duhului Sfînt, pe același motiv de absență a evidențelor materiale, cît și al abuzurilor făcute de falși profeți proveniți din rîndurile credincioșilor de diferite rituri. Așa cum forța gravitațională a corpurilor cerești îndepărtate este depistată prin efectul pe care-l are asupra corpurilor cerești din vecinătate, poate fi mărturisită și prezența Duhului Sfînt pe scena lumii. În acest punct, înainte de a lua Biblia în mînă, dacă vrei să cunoști reușita lecturii, să progresezi, să te transformi, trebuie să faci un pact dramatic, pecetluit cu sfințenie, pe care mulți preferă să-l evite (ceea ce-i va determina să rămînă pierduți pentru totdeauna, fie în văgăunile ateismului, fie în căile slab luminate ale unei pseudo-credințe). Pentru a cînta la vioară cum nimeni n-a mai făcut-o înaintea lui, se spune că Paganini și-a vîndut sufletul Diavolului. Să admitem că e vorba de o metaforă căzută în stil. Dacă tu, suflet alungat de peste tot în perimetrul Creației, în oarba ta speranță de-a-ți găsi un loc și-o pricină, vrei să înțelegi, să participi, să înaintezi și, în ultimă instanță, să obții mîntuirea, trebuie să faci un pact cu Duhul Sfînt, pe care să nu-l încalci în nici o împrejurare.

E cu putință ca, pe direcția cognitivă, încercarea de a intra în contact cu această entitate divină să fie primul pas al credinței, dar nu asta țin să aduc atestare în acest loc. Unii susțin că, neputînd vedea lucrurile nevăzute, nu pot crede. E, în alte cuvinte, o formă de acceptare fizică a faptului de-a nu vedea lucrurile. În realitate, acest adevăr este întregit de imposibilitatea de-a ajunge la înțelegere fără a crede în ceea ce vezi. Un lacăt închis în propriul psihic. E un proces cu direcții multiple care uneori se rezolvă de la sine. Pe măsură ce înaintezi, călătoria te transformă, te întărește și ochii investigatori capătă clarviziune. Ținta nu este lumea din jur, un simplu peisaj material și cadru al spiritului, ci interiorul ființei. Este ceea ce alchimiștii numeau voiaj inițiatic. O descindere bruscă la adresa cunoașterii ar provoca traume cu interes letal.

                                                                                                                   *****

Într-un articol pioneresc și tributar legilor biologice ale îmbătrînirii ca scuză, un filosof obosit care preferă să-i considere pe credinciosi ca fiind parte a stupizeniei generale (prostia paradoxală) doar pentru că-și permit să creadă în ceva ce el nu vede, printre criticile impuse a găsit loc și pentru cea privind situația că unu e trei și trei e unu și alte „certitudini” de felul ăsta pentru care nu există nici o dovadă. La o lună după publicarea fără remușcări a unei exuberantei gogomănii, care ar trebui să rușineze un învățător rural, darămite un ditamai filozoful, îmi cade sub ochi un articol scris de un tănîr student român la Oxford, Dragoș Manea, intitulat cu elocvență “Câteva intuiții matematice pentru noțiuni teologice”. Printre altele, tînărul nostru masterand reușește să demonstreze că, în lumea infinită a numerelor naturale, coexistă șirul infinit al numerelor pare și numărul infinit al numerelor impare. Potrivit corespondenței bijective, numerele pare, deși jumătate din numărul total, care este infinit, sunt la fel de multe ca numerele cardinale. Ca atare, unu e trei și trei e unu, exact ce filozoful nu putea înțelege și admite. Mai mult, un infinit mai mic poate fi egal cu un infinit mai mare. În anumite circumstanțe, după cum se vede, partea poate fi egală cu întregul. Concluzia autorului este definitivă și limpere: Cu alte cuvinte, în mod paradoxal, numerele pare sunt la fel de multe ca toate numerele naturale. De fapt, această proprietate caracterizează mulțimile infinite. O mulțime este infinită, dacă are la fel de multe elemente ca o submulțime a ei. Isus poate fi egal cu Tatăl, ca și Duhul Sfînt, și ambele entități să fie cuprinse în întreg.

                                                                                                                 *****

Citirea Bibliei nu este parcurgerea obișnuită a unui text așternut pe-o coală de hîrtie. Biblia, deși numită Cartea Sfîntă, nu este o carte, ci o lucrare care se deosebește prin orice de orice altceva (cei din vechime o considerau o blibliotecă de culegeri cu dimensiuni reduse). Un obiect adus omului în dar, așa cum Prometeu i-a dăruit focul, provocînd revelație, salvare și desăvîrșire. Ca orice fenomen unic, Biblia are multe caracteristici neîntîlnite la alte domenii. Una dintre cele mai pregnante particularități este că, indiferent în ce capitol pornești lectura, afundîndu-te în dedesubturi și echivalențe, vei da de o rețea de înțelepciune freatică întinzîndu-se în toate celelalte teritorii. Apele pot crea și ele structuri piramidale, adunîndu-se-ntr-un punct în care, în afara unei tăceri înspăimîntătoare, nu se întîmplă nimic. Nu înainte de eliberarea de sub povara evangheliilor. Ieșirea de sub ape se va întîmpla, cînd și dacă se va întîmpla, la picioarele lui Dumnezeu. Echivalentul suprem al botezului, al ajungerii la mal, al mîntuirii. Dacă nu vei răzbi pînă acolo, va trebui s-o iei de la capăt, ceea ce presupune că lectura Bibliei va fi nesfîrșită, irepetabilă, mereu revelatoare și proaspătă, niciodată suficientă. Chiar dacă n-ar dezvălui existența eternității supranaturale, Biblia ar fi oricum cea mai complexă, cea mai importantă lucrare a Lumii și în nici o conjunctură nu trebuie privită cu superficialitate (de altfel, trufia lecturii reprezintă cel mai mare obstacol în calea comprehensiunii, pentru că ea duce la confuzie și recuperare prin speculație, o particularitate care însoțește repede la erezie). Cu excepția că nu este o strădanie a Lumii, ci una în folosul ei, inspirată din afară. Nici un alt cuvînt scris n-a participat la istoria omenirii precum acesta.

                                                                                                                *****

Prima lectură te va familiariza cu ideea generală și începerea conviețuirii spirituale cu Duhul Sfînt. A doua va pregăti înțelegerea personajelor, a mesajului și a acțiunilor, iar cea de-a treia te va pregăti pe tine însuți pentru marea confruntare. Să înțelegem de-aici că poți atinge mîntuirea numai prin citirea, înțelegerea și acceptarea Bibliei? Dacă i-ai primit Adevărul, ești salvat, căci din acea clipă nu vei mai putea ignora ceea ce trebuie să faci și ține de ce ai de gînd să împlinești. De tine depinde. Dar n-au existat oameni care au fost împliniți și apoi s-au prăvălit? Cohorte, fără îndoială! Nu este simplu, nici măcar posibil de rejectat această opțiune, dar ei au căzut pentru că au uitat. Să fie existența calvarul unor exerciții mnemonice? În mare parte, da. Una dintre interpretări se datorează ilustrației potrivit cărora, în timp ce, pe Muntele Măslinilor, Isus se ruga cu lacrimi de sînge, ucenicii au adormit buștean. Mica moarte a lucrării amnezice te îndreaptă spre marea moarte a damnării veșnice (pe care mulți n-o consideră neapărat un cazan cu smoală pusă la fiert de focul păcatelor de care te-ai făcut vinovat, ci traiul într-un mediu în care prezența lui Dumnezeu este... absentă – pentru un credincios, pentru orice element al Creației, nimic nu poate fi mai îngrozitor!). Vigilența celui ieșit să găsească și să păstreze actul credinței este mai utilă decît cea a vînătorului care-și riscă viața în proximitatea sălbăticiunilor.

                                                                                                             *****

Capitalul lui Marx este considerat o biblie a Diavolului. Nici nu e greu de închipuit de ce. Probabil, prin rateurile la care l-au supus strădaniile de eficientizare ale oamenilor. Va fi sortit Capitalul eșecului indiferent de strădania lectorilor? Pînă acum întocmai a fost și avem motive să ne îndoim că există o variantă care să dezică acest adevăr. Cu o singură excepție, în formă de antiteză a formulării teoretice: lucrările marxiste vor putea fi privite cu seriozitate numai cînd vor fi puse în practică în spiritul Bibliei! Ca o lupă care mărește la capacitatea optimă orice gînganie, concept ori rezoluție.

                                                                                                            *****

Biblia nu se rezumă doar la strădania firilor pămîntești, ci dă de știre și despre cruntele lupte care se poartă în Ceruri, despre obstacolele și capcanele presărate de la Dumnezeu pe drumul mesajului către Om, cît și trudele Satanei de-a ne pune la încercare pentru a-i dovedi Creatorului dificultățile prin care am străbătut (vezi Cartea lui Iov). Dumnezeu nu provoacă direct nici un rău omului, dar îngăduie celui responsabil cu asta să adauge sau să ridice balastul nacelei urcătoare.

                                                                                                          *****

Multe dintre imaginile Bibliei explică tranșant radiografia diferitelor probleme majore care, unele dintre ele, sunt explicite. Astfel, într-un verset din Vechiul Testament, Dumnezeu susține fără înconjur că El provoacă Răul și tot El asigură tămăduirea (vom reveni). Cît se poate de normal în situația unui Dumnezeu atotputernic, într-un context în care oamenii privesc categoria Răului în cu totul alte consecințe decît cele ultime. Zeci de atei au trecut la pas de acest pasaj, folosind existența Răului în lume ca argument zdrobitor al inexistenței divine (căci, zic ei, o ființă omniscientă, omnipotentă și atotbinevoitoare nu poate co-exista cu nici un fel de rău – ergo, unde răul există, binele nu are loc – pentru a spori confuzia, teologii din vechime pronunțau același adevăr, în aproximativ același număr de cuvinte). Ca notă de pasaj, dacă Biblia ar friza șansa unei făcături, de ce responsabilii ei diabolici n-ar fi exprimat înclinarea spre o religie dualistă, în care Dumnezeu s-ar fi confruntat la limita supraviețuirii cu un dușman de forțe egale, ceea ce ar fi justificat, teologic, filosofic și fizic, starea competiției?

Liviu Cangeopol


Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro