Funcțiile microorganismelor care suntem, ordonînd lucruri în afara conștiinței, performînd acțiuni din care nu extragem nici un avantaj direct, îmbrățișează un mister pe care rareori ne vine să-l privim în ochi. E ceva înscris în desenul interior al dezastrului pe care nu-l apreciem care ne face, totuși, să înaintăm, chiar dacă nu ne potrivim cu claritatea destinației. Continui să colecționez discuri cu muzică din vremea adolescenței, ca prin vis, cu un îndemn surd, dar nu neapărat cel al întoarcerii, căci am înțeles deja că nostalgia nu joacă, practic, un rol atît de important.
Ce mă surprinde este că nu mă opresc chiar dacă realizez că nu mai are cine să mă moștenească, în primul rînd. Nu este acesta motorul care justifică, în cele mai multe cazuri, acumularea de bunuri de tot felul? La ce-mi bat capul? Cît voi mai apuca să audiez? Cu cine să mă mai las dus înapoi, cînd toți cei care erau nu mai sunt și lumea de atunci a rămas nepopulată? Cine să înțeleagă orașul lumesc pe care eu însumi îl voi abandona, nu peste mult? Virgil Ierunca avea o impresionantă fonotecă, cu peste zece mii de albume, fără prospectul de-a o lăsa moștenire cuiva. Probabil că el m-ar fi înțeles. Ce s-o fi ales de ele? OK, nu asta contează acum (de ce nu?). Ca și el înaintea mea, adun cu rîvna furnicii armonia lumii la un loc. Alb cu alb, floare cu floare, sunet cu sunet. Fără coeziune, unitate, consens și cîte s-or mai fi aflînd în această categorie, lumea s-ar destrăma.
Fără bacteriile care descompun cadavrele, vă imaginați cu ușurință ce s-ar întîmpla cu noi și cu morții noștri! Probabil că fiecare suportă o funcție fără a fi conștient de ea, o ciudățenie, o absurditate, o obsesie fără explicație, o datorie. Suntem utili chiar și în lipsa determinării noastre la suprafață, în ciuda răului de care suntem capabili în văzul tuturor și ar trebui să fim recunoscători pentru asta. Într-un fel și suntem, pentru că micile manii își atrag în desfășurarea lor recompensa, fără a mai avea nevoie de nimic altceva în cadrul acestui mecanism perfect. Colecționez muzică pentru că ador muzica și în sine preocuparea își are rostul acoperit, nu trebuie să mă pună nimeni, nu am nevoie de o motivație, alta decît cea care se află în străfundurile mele.
Problema pare a fi deplasată, dar este una dintre puținele demonstrații ale rolului pe care-l purtăm în lume. Căci, altminteri, ne arătăm acoperiți de nici o noimă, nu reprezentăm soluția nici unei evoluții, ci doar perpetuarea dezlînată a miliarde de incidente care nu-și corespund unele altora, la infinit.
Deci infinitul oricum există, cascada de întîmplări se scurge în aceeași direcție, legile rămîn imuabile – în această situație, cum scapi de conceptul unei persoane aflate deasupra tuturor, care coordonează, veghează, iradiază de opera pe care a pus-o la cale? Indiferent ce gîndim, ce facem și, mai ales, ce simțim, sistemul rămîne consecvent. E momentul să constatăm o contrazicere: dacă, indiferent de contribuția noastră, lucrurile nu se schimbă, nu înseamnă asta că elementul destinului predomină și că aportul nostru nu are nici o semnificație? În nici un caz una la vedere. Ori, poate, tocmai pentru că suntem prinși în arhitectura lucrurilor și lucrurile au fost special amenajate ca să ne primească afectează încrengătura dintre elemente... Nu este cu putință extragerea ființei supreme din lumea care ne definește, am văzut asta, dar se pare că nici noi nu suntem capabili să ne lăsăm eliminați din nomenclatorul ei. Nu voi îndrăzni să merg pînă la a susține că avem o pondere echivalentă în această combinație, dar simt un confort sporit acum. Tot ce fac dintr-o inimă simplă, fără a-mi prejudicia semenii, este o lucrare în slujba împlinirii.
Am auzit pînă la iscarea vomei de conceptul corului în care suntem cuprinși, dar dacă vrei să rejectezi ilustrația cu greu îmi imaginez cine a rămas pe dinafară... Artiști rufoși, securiști fără inimă, idioți cu arma în mînă, hoți zîmbitori, simple gospodine, copii care-și fac lecțiile sub lampa chioară de pe măsuța scorojită, mame duioase (de ce sunt mamele duioase fără abatere? – ca să nu ne abandoneze înainte de-a fi capabili să ne purtăm singuri de grijă!), tați grijulii (de ce sunt tații atît de grijulii? – ca să nu ne ucidă înainte de-a fi prea tîrziu!). Pentru doritorii întregii liste, se recomandă lecturarea marilor capodopere ale literaturii universale, care a fost inventată anume pentru aceasta.
E cu putință ca refuzatorii de citit să fie frustrați din pricina angoasei că vor găsi în lecturi discursuri care să le dezvăluie adevăruri neplăcute. Neplăcute pînă constați că oricum nu vei putea scăpa din zona gravitației lor marginale decît dacă provoci atîta scîrbă ființei de care-am pomenit... Ființei, zic, care să te lepede precum chitul pe Iona, la poalele cetății oscilînd între credință și damnare.
Puterea interpretării
Fericiți cei care cred și pot percepe orice verset al Bibliei cu o preponderență axiomatică, fără cusur și acces denigrator. Orice cuvînt și combinație biblică sunt cuprinse de fluidele realului, în sensul absolut că Biblia poate amenda realitatea, în nici un caz invers. Este un miracol că omul a ales calea răsturnată a cunoașterii, de pe care nu se mai abate. Ca și cum, în sfîrșit, este conștient că și-a atins fericirea.
Voi da un exemplu concret din care să reiasă că o proastă interpretare a Cuvîntului este inutilă și rătăcitoare, în timp ce comentariul adecvat va pune în lumină fără denivelări adevărul obiectiv, în corespondență cu vechile scrieri. Isus se află pe cruce, cuprins de durere și înecat în păcat. În apogeul însingurării, strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei, 27:46).
A fost dedusă din articulația acestor propoziții existența unui cumul de emoții omenești: frica, disperarea, deznădejdea, îndoiala. O marcă umană. Era ceea ce unii teologi grăbiți au considerat ultima apropiere a lui Isus de esența umanității. La strîmtoare, ar putea fi și aceasta o metodă a descifrării, dacă n-ar fi un punct total neadevărat. În izolarea sa de Dumnezeu, Isus găsește putere pentru a-l încredința pe acesta că planul continuă în conformitate cu strategia preconizată adusă cunoașterii prin profețiile vechi și promisiunile noi. În primul rînd, versetul invocă un ecou din Psalmul al 22-lea, care debutează astfel: 1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit...
Potrivit profetului Isaia, Isus ar urma să aibă o existență umilă, pentru că va veni să culeagă păcatele tuturor (imaginați-vă suma păcatelor a doar trei golani de crîșmă – cît de detestat l-ar face pe unul care le-ar totaliza crimele, mîrlăniile, ignoranța, ticăloșia și răutatea!)! Dumnezeu, în puritatea lui extremă, nu se poate uita la răutatea zecilor de miliarde de oameni adunată în firea unui singur individ și întoarce ochii scîrbit nu de Fiul Său, ci de încărcătura uluitoare a păcatului din El, care-l deformează pînă la irecognoscibil. Pentru a fi clar în ce ecuație ne aflăm, însuși Dumnezeu devine, pentru o clipă, om, o dată ca Tată, o dată ca Fiu, dar Fiul, prin primul verset al celui de-al 22-lea Psalm, îl anunță pe Tatăl: am ajuns acolo unde nu-ți mai văd fața, de unde mă îndoiesc că mă vei auzi cu limpezime, mă aflu în centrul însingurării totale, în care am agonisit gunoiul lumii de azi, de pînă la Mine și de acum încolo, pînă la sfîrșitul lumii! Acesta este momentul întoarcerii și al izbînzii!
În miezul zilei, lumina Soarelui se stinge, imensa cortină din templu se rupe de sus pînă jos, marcînd culminația procesului, un zguduitor cutremur de pămînt marchează consemnarea momentului. După suspendarea a trei ore, lumina revine, viața renaște. Aparent, nu s-a schimbat nimic, dar creștinii știu că aceasta este o fantasmă: de acum înainte, nimic nu va mai fi ca pînă atunci.
*****
În afară de asta, momentul morții ar fi fost impregnat cu o falsă alarmă: dacă nu a fost acolo pentru Fiul Său cînd avea mai multă nevoie, Dumnezeu nu ne va aștepta nici pe noi! Nu ne va aștepta nimeni! Suntem, așadar, pierduți? Nu ar fi aceea o învățătură falsă? Înfricoșătoare? Mulți cititori ai Bibliei fie își configurează o falacioasă reprezentare, fie preferă să treacă cu ușurință peste acest pasaj. Desigur, ateii își bagă coada prin fisură, clamînd victorie logică și susținere biblică de unde nu s-ar fi așteptat!
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Ce mă surprinde este că nu mă opresc chiar dacă realizez că nu mai are cine să mă moștenească, în primul rînd. Nu este acesta motorul care justifică, în cele mai multe cazuri, acumularea de bunuri de tot felul? La ce-mi bat capul? Cît voi mai apuca să audiez? Cu cine să mă mai las dus înapoi, cînd toți cei care erau nu mai sunt și lumea de atunci a rămas nepopulată? Cine să înțeleagă orașul lumesc pe care eu însumi îl voi abandona, nu peste mult? Virgil Ierunca avea o impresionantă fonotecă, cu peste zece mii de albume, fără prospectul de-a o lăsa moștenire cuiva. Probabil că el m-ar fi înțeles. Ce s-o fi ales de ele? OK, nu asta contează acum (de ce nu?). Ca și el înaintea mea, adun cu rîvna furnicii armonia lumii la un loc. Alb cu alb, floare cu floare, sunet cu sunet. Fără coeziune, unitate, consens și cîte s-or mai fi aflînd în această categorie, lumea s-ar destrăma.
Fără bacteriile care descompun cadavrele, vă imaginați cu ușurință ce s-ar întîmpla cu noi și cu morții noștri! Probabil că fiecare suportă o funcție fără a fi conștient de ea, o ciudățenie, o absurditate, o obsesie fără explicație, o datorie. Suntem utili chiar și în lipsa determinării noastre la suprafață, în ciuda răului de care suntem capabili în văzul tuturor și ar trebui să fim recunoscători pentru asta. Într-un fel și suntem, pentru că micile manii își atrag în desfășurarea lor recompensa, fără a mai avea nevoie de nimic altceva în cadrul acestui mecanism perfect. Colecționez muzică pentru că ador muzica și în sine preocuparea își are rostul acoperit, nu trebuie să mă pună nimeni, nu am nevoie de o motivație, alta decît cea care se află în străfundurile mele.
Problema pare a fi deplasată, dar este una dintre puținele demonstrații ale rolului pe care-l purtăm în lume. Căci, altminteri, ne arătăm acoperiți de nici o noimă, nu reprezentăm soluția nici unei evoluții, ci doar perpetuarea dezlînată a miliarde de incidente care nu-și corespund unele altora, la infinit.
Deci infinitul oricum există, cascada de întîmplări se scurge în aceeași direcție, legile rămîn imuabile – în această situație, cum scapi de conceptul unei persoane aflate deasupra tuturor, care coordonează, veghează, iradiază de opera pe care a pus-o la cale? Indiferent ce gîndim, ce facem și, mai ales, ce simțim, sistemul rămîne consecvent. E momentul să constatăm o contrazicere: dacă, indiferent de contribuția noastră, lucrurile nu se schimbă, nu înseamnă asta că elementul destinului predomină și că aportul nostru nu are nici o semnificație? În nici un caz una la vedere. Ori, poate, tocmai pentru că suntem prinși în arhitectura lucrurilor și lucrurile au fost special amenajate ca să ne primească afectează încrengătura dintre elemente... Nu este cu putință extragerea ființei supreme din lumea care ne definește, am văzut asta, dar se pare că nici noi nu suntem capabili să ne lăsăm eliminați din nomenclatorul ei. Nu voi îndrăzni să merg pînă la a susține că avem o pondere echivalentă în această combinație, dar simt un confort sporit acum. Tot ce fac dintr-o inimă simplă, fără a-mi prejudicia semenii, este o lucrare în slujba împlinirii.
Am auzit pînă la iscarea vomei de conceptul corului în care suntem cuprinși, dar dacă vrei să rejectezi ilustrația cu greu îmi imaginez cine a rămas pe dinafară... Artiști rufoși, securiști fără inimă, idioți cu arma în mînă, hoți zîmbitori, simple gospodine, copii care-și fac lecțiile sub lampa chioară de pe măsuța scorojită, mame duioase (de ce sunt mamele duioase fără abatere? – ca să nu ne abandoneze înainte de-a fi capabili să ne purtăm singuri de grijă!), tați grijulii (de ce sunt tații atît de grijulii? – ca să nu ne ucidă înainte de-a fi prea tîrziu!). Pentru doritorii întregii liste, se recomandă lecturarea marilor capodopere ale literaturii universale, care a fost inventată anume pentru aceasta.
E cu putință ca refuzatorii de citit să fie frustrați din pricina angoasei că vor găsi în lecturi discursuri care să le dezvăluie adevăruri neplăcute. Neplăcute pînă constați că oricum nu vei putea scăpa din zona gravitației lor marginale decît dacă provoci atîta scîrbă ființei de care-am pomenit... Ființei, zic, care să te lepede precum chitul pe Iona, la poalele cetății oscilînd între credință și damnare.
Puterea interpretării
Fericiți cei care cred și pot percepe orice verset al Bibliei cu o preponderență axiomatică, fără cusur și acces denigrator. Orice cuvînt și combinație biblică sunt cuprinse de fluidele realului, în sensul absolut că Biblia poate amenda realitatea, în nici un caz invers. Este un miracol că omul a ales calea răsturnată a cunoașterii, de pe care nu se mai abate. Ca și cum, în sfîrșit, este conștient că și-a atins fericirea.
Voi da un exemplu concret din care să reiasă că o proastă interpretare a Cuvîntului este inutilă și rătăcitoare, în timp ce comentariul adecvat va pune în lumină fără denivelări adevărul obiectiv, în corespondență cu vechile scrieri. Isus se află pe cruce, cuprins de durere și înecat în păcat. În apogeul însingurării, strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei, 27:46).
A fost dedusă din articulația acestor propoziții existența unui cumul de emoții omenești: frica, disperarea, deznădejdea, îndoiala. O marcă umană. Era ceea ce unii teologi grăbiți au considerat ultima apropiere a lui Isus de esența umanității. La strîmtoare, ar putea fi și aceasta o metodă a descifrării, dacă n-ar fi un punct total neadevărat. În izolarea sa de Dumnezeu, Isus găsește putere pentru a-l încredința pe acesta că planul continuă în conformitate cu strategia preconizată adusă cunoașterii prin profețiile vechi și promisiunile noi. În primul rînd, versetul invocă un ecou din Psalmul al 22-lea, care debutează astfel: 1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit...
Potrivit profetului Isaia, Isus ar urma să aibă o existență umilă, pentru că va veni să culeagă păcatele tuturor (imaginați-vă suma păcatelor a doar trei golani de crîșmă – cît de detestat l-ar face pe unul care le-ar totaliza crimele, mîrlăniile, ignoranța, ticăloșia și răutatea!)! Dumnezeu, în puritatea lui extremă, nu se poate uita la răutatea zecilor de miliarde de oameni adunată în firea unui singur individ și întoarce ochii scîrbit nu de Fiul Său, ci de încărcătura uluitoare a păcatului din El, care-l deformează pînă la irecognoscibil. Pentru a fi clar în ce ecuație ne aflăm, însuși Dumnezeu devine, pentru o clipă, om, o dată ca Tată, o dată ca Fiu, dar Fiul, prin primul verset al celui de-al 22-lea Psalm, îl anunță pe Tatăl: am ajuns acolo unde nu-ți mai văd fața, de unde mă îndoiesc că mă vei auzi cu limpezime, mă aflu în centrul însingurării totale, în care am agonisit gunoiul lumii de azi, de pînă la Mine și de acum încolo, pînă la sfîrșitul lumii! Acesta este momentul întoarcerii și al izbînzii!
În miezul zilei, lumina Soarelui se stinge, imensa cortină din templu se rupe de sus pînă jos, marcînd culminația procesului, un zguduitor cutremur de pămînt marchează consemnarea momentului. După suspendarea a trei ore, lumina revine, viața renaște. Aparent, nu s-a schimbat nimic, dar creștinii știu că aceasta este o fantasmă: de acum înainte, nimic nu va mai fi ca pînă atunci.
*****
În afară de asta, momentul morții ar fi fost impregnat cu o falsă alarmă: dacă nu a fost acolo pentru Fiul Său cînd avea mai multă nevoie, Dumnezeu nu ne va aștepta nici pe noi! Nu ne va aștepta nimeni! Suntem, așadar, pierduți? Nu ar fi aceea o învățătură falsă? Înfricoșătoare? Mulți cititori ai Bibliei fie își configurează o falacioasă reprezentare, fie preferă să treacă cu ușurință peste acest pasaj. Desigur, ateii își bagă coada prin fisură, clamînd victorie logică și susținere biblică de unde nu s-ar fi așteptat!
Liviu Cangeopol