Șapte îngeri pe-o ruină fîlfîie din aripi și dau din cap a jale. Ceva comic, totodată, în această reproducere vizuală. Un înger nu poate fi niciodată trist, suntem sclavii toantei noastre interpretări. S-a crezut o vreme că natura reflectă starea de suferință a omului. De ce-ar face-o? Cît de importanți ne credem ca un codru de brazi să-și plece coroanele la pămînt doar pen’ că lui Nihăiță i-a fugit iubita cu poștașu’? Iar apoi, chiar așa să fie, de ce s-ar preta elementele florei la astfel de giumbușlucuri? Nu mai suntem atei în momentele lirice? Ne-am pierdut meticulozitatea științifică a gîndirii? Nu e o exagerare să considerăm că, în domeniul existenței, cu picioarele pe pămînt, ne plasăm pe un plan liniar cu nivelul zero. Ați auzit bine: zero, oricît de mult încearcă autorul să se plîngă unei flori albastre!

Să admitem ideea că, într-o bună zi, ți-a murit mama. Între tine și această ființă exista o legătură indestructibilă, o iubire toxică, un vis împărtășit. Iar acum ai rămas de capul tău. Stai și te întrebi la un moment dat, căci au auzit că ești animal filozofic: oare ce face ea acum? Chiar nu-mi duce lipsa? Nu este, sărmana, întristată că eu încă mă vaiet și frămînt la periferia unei existențe mai degrabă mizerabilă decît miraculoasă? Ce șir eronat de probleme! Dacă se află la cazan, are ea alte griji de împletit! Iar dacă a ajuns la Dumnezeu…

Dumnezeu, ființa nesfîrșită. Chiar dacă operăm cu o metaforă, vă imaginați ce impact gravitațional trebuie să exercite această imensitate? Comparați Oceanul Pacific și prezența de-o clipă a unei picături de apă suptă aproape instantaneu de nisipul de pe plajă. Dar dacă Dumnezeu este o ființă nesfîrșită, Oceanul are limitele lui. Astfel, în acest loc și sens, comparația șchioapătă. O vom păstra doar pentru că este propice în definirea extinsei analogii. Picătura aceea desemnează fiul mamei, iar Oceanul, locul în care ființa ei se contopește cu existența. Măcar prin participarea proporțiilor, atenția este distribuită într-o normalitate a eternului și ar fi absurd ca făptura trecută să acorde mai multă importanță părții infime și perene decît întregului general și etern, acum, că tot l-a cunoscut! N-ar fi acesta un caz de idolatrie performat la poalele lui Dumnezeu? Or, deja știm, idolatria este un păcat capital! Oricum ar fi fost mama ta în timpul vieții, oricît de mult te-a iubit, oricît de puternic bănuiești că-ți duce dorul, n-ar fi reușit să transporte atîta amar de nebunie cu ea chiar dacă i s-ar fi permis!

Probabil că, din cînd în cînd, ar fi cu putință transhumarea cîte unui semn de bună voință, de discretă solicitare și sfioasă aducere aminte. Iar tu, care încă respiri, să nu-ți dorești mai mult! E produsul unui efort uriaș, pe cît de nemeritat… O trombă de apă ca un delfin jucăuș, o clipoceală de susur, un val reținut este iscat din preaplinul bunătății fără de sfîrșit, căci bunătatea Lui vă va smeri din smîrcuri. Nu este o abatere de la legile fizice, cît nici cele metafizice, dacă vom considera că Oceanul însuși vă zîmbește prin cheia bunătății neînvinse. Îndrăznețul roman Solaris rămîne ca un balon dezumflat pe țărm, deoarece Stanislaw Lem, ateu convins, n-a îndrăznit să confere creierului imens cît o planetă marca bunătății. Nici n-avea cum, și abia asta este problema, pentru că natura este crudă. Rămîne doar exprimarea timidă a unei întîmplări nimerite în acest chip, cu un calcul de interes omenesc de excepție și nimic mai mult.

Îngerii au căzut pe gînduri pentru că vor să priceapă cum de atîta suferință prăbușită peste lume n-a fost considerată drept plată a păcatului! Îngerul din Melancolia lui Dürer pare a fi înțeles ce se întîmplă. Că Diavolul lovește mult mai profund. Cînd părea a fi salvată, lumea a decis să devină o mică fiară fără suflet, nici gîndire, preferînd damnarea în dauna salvării. Pentru că reușise să se atașeze de micile labirinturi care se-mbucau prin lume.

Îngerii, la rîndul lor, nu sunt triști, căci sunt legați în permanență de o entitate care nu cunoaște decît fericirea, dar noi, văzîndu-i, putem fi. Aici am ajuns. Nu e o glumă și nici un joc ieftin de cuvinte. Gîndiți-vă bine înainte de-a da un răspuns definitiv.

A, da, la Porțile Levantului, nimic nu este bătut în piatră, nici în fier… N-aveam cum să nu aud. De-acolo mă trag și eu, iubita mea mamă. De-aceea nu încetez o clipă, cu toate acestea, să nădăjduiesc.

                                                                                                          Începutul

Prima afecțiune istorică succesivă Facerii a constituit păcatul originar al omenirii, întîia treaptă a căderii omului în raport cu Divinitatea: neascultarea. Istoria lumii, submisă în forma unei comedii (Divina Commedia), în opinia lui Frye, se desfășoară pe traseul recuperării unei pierderi care a avut loc la începutul complotului. În cazul omului, neascultarea reprezintă punctul de plecare în toate direcțiile, care au dezvoltat la rîndul lor istorii proprii de recuperare. Nu ne vom apropia de tema motivației care l-a împiedicat pe Dumnezeu să distrugă coroana creației în momentul în care a văzut că este vorba de un eșec. Un om cu puteri mai puțin asamblate asta ar fi făcut într-o clipită. Nici n-ar fi fost complicat. Din istorie nu se derulase mare lucru. Practic, nu se derulase nimic! Ce n-ar fi fost cu putință de reconstituit?

Căderea omului nu l-a speriat pe Dumnezeu. Nu într-atît încît să anuleze și să înlocuiască programul cu unul reușit din prima clipă. Pentru că Dumnezeu exact intersecția aceasta o urmărise.

În multitudinea copleșitoare de conversații pe tema răului în lume, s-a ajuns la un consens privind punctul de plecare al întregii lucrări (Stanford Encyclopedia of Philosophy, în Problem of Evil, de Michael Tooley – filozof ateu, care citează lucrarea lui Peter van Inwagen – filozof creștin, “The Problem of Evil, the Problem of Air, and the Problem of Silence” - 1991): Dumnezeu îi făcuse deja pe îngeri, capabili de adorație necontenită și supunere euforică (lepădînd excepția unei treimi prăbușite și pierdute definitiv), acum dorea să creeze o ființă înzestrată să ajungă la facerea binelui în urma unei dezbateri interioare, fără constrîngere, prin propriul raționament prins în tabelul moral al binelui și al răului propovăduite de Dumnezeu prin cuvîntul Bibliei.

Această instituție a alegerii și a discernămîntului va fi numită liberul arbitru. Interdicția și consecința încălcării pe care Dumnezeu i le prezintă cu toată seriozitatea lui Adam constituie manualul de folosință al acestui instrument. Dumnezeu știa că Adam și Eva vor acționa cum au făcut-o, știa că urmează primul experiment al mecanismului care va șlefui de atunci încolo, pînă la deplina desăvîrșire a omului, orice va alege să facă, în fruntariile predeterminării, Coroana Creației, ca individ și ca membru al umanității.

În simplificarea oricărei scheme narative, complotul pornește de la o cauză și, în mod ideal, se încheie cu restaurarea acelei cauze, prin inversarea semnului și recuperarea pierderii. În cazul nostru, aceasta ar fi completa ascultare, dobîndită parcurgînd chinuitoarele trepte ale credinței. Este dificil de afirmat în afara speculației frivole care ar fi cauza de început a intenției de-a construi lumea, un element, astfel, plasat în afara ei, a cărui depistare ar fi imposibilă prin cunoaștere directă și nici, datorită fisurii temporale, pe cale deductivă, dar putem spera în convingerea că neascultarea, încălcarea poruncii de-a se menține în afara ispitei de-a nesocoti interdicția reprezintă începutul istoric al lumii, este motorul nenorocirii pe care-o cunoaștem în paradigma cuprinsă de firele epice ale Bibliei.

Dacă istoria omului are o pondere logică în cronologie și tendința este de a restaura ziua de dinaintea căderii, pare limpede că această căutare se va încheia cu o consecință grea precum ghilotina unei sentințe care, într-o perioadă mult mai scurtă, va trebui să echivaleze miile de ani ale traiectoriei de pînă atunci. Imaginea lumii regăsite în perioada Edenului va cuprinde în ea balastul (de care va trebui purificată) al miilor de războaie inutile, al cohortelor de molime și plăgi, al cantităților greu de cuantificat în muntele uriaș al miliardelor de iubiri și detestări, crime pasionale ori doar izvorîte din nemernicia sîngelui, cît și al bucuriilor, succeselor, izbînzilor creatoare și reușitelor cognitive ale misterelor care au însoțit blestemul înaintării.

Pentru a zădărnici acest lanț imens al vinei, Fiul a trebuit să se nască din păcat, să devină una cu el, în esența insuportabilă a crucificării (care n-a constat în suferința fizică, ci în transhumarea ei în cheie spirituală) și să-l distrugă în cele trei ceasuri de beznă matinală și neintervenție la vîrf mascate în simultaneitatea crucificării. Ce nevoie avea Dumnezeu să creeze o lume care urma să decadă și a cărei salvare să necesite trecerea propriului Fiu prin cele mai neplăcute momente ale istoriei? Poate că omenirea trebuie văzută ca mediul propice în care Fiul trebuia să se nască pentru a eradica un rău mai mare decît cel cuprins în lume: Păcatul.

Din acest punct de vedere, istoria omului devine o traiectorie clară, necunoscutele se risipesc, așteptările și frustrările capătă sens. Este un proces derulat în combinația a două direcții, la fel de dificile: una individuală, în care poți schimba ceva doar în volumul de univers disclocat de propria ființă, și colectiv, prin influența exercitată asupra celorlalți și sinergia fără control derulată din suma tuturor componentelor.

Poate că aici ar fi oportun să amintim, măcar în treacăt, existența, acceptarea și rolul noțiunii Răului în lume. Această problemă constituie unul dintre cele mai puternice argumente ateiste înpotriva existenței lui Dumnezeu, pe baza inadecvării cu situația omnipotenței, omniștiinței și a bunătății Sale supreme. Dar și ateii, și apologeții par a uita brusc un aspect relevant expus în paginile Bibliei. În cartea Isaia, capitolul 45, versetul 7, versiunea King James, problema este tranșată fără echivoc. Pentru a elimina interpretările răuvoitoare, voi prezenta originalul: I form the light, and create darkness: I make peace, and create evil: I the LORD do all these things (Formez lumina și alcătuiesc întunericul, Aduc pacea și întocmesc răul: Eu, Dumnezeu, fac toate acestea). Fără înconjur: Răul (evil) este o categorie care intră direct în sarcina lui Dumnezeu. Astfel, Răul nu trebuie văzut în lumina lui efemeră, parțială, superficială, în care poate fi considerat ca atare, ci în subordinea unei autorități care nu poate face decît Binele. La rigoare, Răul este, de fapt, Binele. În alt loc al Cărții, este specificat că Dumnezeu poate întoarce orice rău în bine. Prin rău, prin suferința pricinuită de el, este purificat spiritul păcătosului. Îți trebuie o puternică indulgență pentru aprecierea corectă a acestor noțiuni atît de confuze pentru noi. Dar Răul pe care-l deplîng și credincioșii și ateii nu este decît un paravan pentru subtilitatea unei lucrări aflate în curs, uneori fără normă de cunoaștere în adecvarea lumii ca realitate unică.

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro