Ne vom simți mai împliniți, mai statornici și mai vii prin retragerea frustrării datorate pierderilor pe care le înfruntăm, prin diminuarea durerii și înțelegerea destinului ființei cînd vom realiza că, din toate cele dispărute sub ochii noștri, nimic, probabil, nu se pierde spontan. Orice plecare este anunțată prin filoanele permanenței filozofice încă din zorii fenomenului. Ce nu știm despre mecanismul declanșat în clipa apariției? Ce noțiune eternă cunoaștem și ne va surprinde prin stingerea ei fără anunț prealabil?
Trecem pentru cîteva momente prin confruntarea a doi titani atei (la vremea lor) în aria filozofiei pe tema existenței lui Dumnezeu. Friedrich Nietzsche a șocat lumea academiilor și a clerului afirmînd că Dumnezeu a murit (sintagmă folosită înaintea lui de Nerval și Hugo, Hegel și Mainländer). Ce-a vrut el să spună, și a fost speculat cu multă reavoință la plezneală, era constatarea implicit adusă prin Epoca Iluminiștilor, cînd marile descoperiri științifice și filozofice permiteau înțelegerea majorității fenomenelor lumii fără explicația ajutătoare prin existența unei ființe supranaturale (teoria unui Dumnezeu al golurilor). Ceea ce, în conștiința mea, nu înseamnă neapărat negarea prezenței divine. De altfel, filozoful prezintă tabloul mult mai nuanțat decît s-au grăbit să constate anarhiștii și ateii contemporani cu el: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămîne mort. Noi l-am ucis. Cum ne vom alina pe noi înșine, cei mai mari ucigași dintre toți ucigașii? Ceea ce avea lumea mai sfînt și mai puternic a sîngerat mortal sub cuțitele noastre: cine ne va șterge acest sînge de pe mîini? Ce apă vom găsi ca să ne curețe? Ce festivaluri ale penitenței și ce jocuri sacre va trebui să inventăm? Nu este măreția acestui act prea mare pentru noi? N-ar trebui noi înșine să devenim zei doar pentru a ne arăta vrednici de aceasta?
În vîna aceleiași idei, doar că mai cufundată în confuzie, a alunecat Stephen Hawking, care a slobozit afirmația că, la început, Dumnezeu a pus pe roate un set de legi fizice, matematice, chimice, astronomice și biologice, pe baza cărora universul a început să existe, dar care, odată pornite, l-au făcut inutil, căci prezența lui nu se mai dovedea necesară - desigur, fizicianul englez nu-l citise pe Sfîntul Augustin (iar dacă a făcut-o a uitat pe loc), potrivit căruia, după ce-a creat lumea, spre deosebire de un arhitect obișnuit, Dumnezeu a continuat și continuă să-și contemple creația. Dacă ar închide ochii numai și pentru o clipă, aceasta ar dispărea.
Nietzsche însuși a atras atenția asupra sentinței pe care a fost surprins s-o pronunțe, explicînd că încetarea existenței lui Dumnezeu ar deconta nesocotința că totul ar trebui să dispară. În realitate, națiunile, precipitate de gînditorii lor progresiști, au crezut că pot înceta să mai aibă nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a ține cont de aplicarea legilor morale, a normelor sociale, a valorilor umane și a ordinii în care ne ducem traiul, pornind, probabil, de la conflictele cu instituția bisericii, cu prea multă putere pe mînă pentru a nu displace monarhilor și șefilor de cabinet, aleși din rîndul laicilor. Teoretic și pînă la un punct, nu l-ar fi contrazis prea mulți, Nietzsche însuși atrăgînd atenția asupra pericolelor provenind din astfel de situații. În Amurgul Idolilor, filozoful pronunță foarte clar: …Creștinismul este un sistem unitar, o viziune generală a lucrurilor văzute ca un întreg. Prin distrugerea unui singur concept major, cum ar fi credința în Dumnezeu, întregul se va sparge. Filozoful german era convins că eliminarea Ființei Supreme din tabloul universal urma să ducă o multitudine de oameni în pragul disperării, al lipsei de sens și al pesimismului.
Țin să interferez o remarcă de bun-simț. În alt context, Nietzsche a conceput un principiu zguduitor și etern valabil: cînd privești îndelung un abis, abisul se uită înapoi la tine. Vi se pare aceasta sentința unui ateu? Ce fel de ceva poate căpăta atribuția de-a te scruta? O piatră? Un nor? O părere? Gîndiți-vă bine! Notă închisă.
După cum poate fi observat la tot pasul, omul n-a fost capabil să supraviețuiască prea confortabil morții lui Dumnezeu. Decăderea morală, extinderea violenței, actele de cruzime socială, comunismul și nazismul, decăderea democrațiilor curente sunt oglinda unei lumi din care Dumnezeu a fost expulzat fără consecința unui singur efect secundar pozitiv. În secolul următor, Jean-Paul Sartre i-a dat o replică zguduitoarer lui Nietzsche (cît și cohortelor de aderenți): "viața începe de cealaltă parte a disperării."
*****
Problema dispariției divine și acceptarea ei cu atîta ușurătate în multe părți ale societăților moderne reprezintă un aspect radical pentru ceea ce ni se întîmplă la tot pasul, încă de la facerea lumii: acceptarea și surpriza dispariției după o lungă suferință a orice aflat în preajma noastră fizică și spirituală. Aceste gînduri au căpătat o relevanță aparte după moartea mamei mele, care m-a tulburat într-un mod extrem de bizar, pentru că degradarea ei mintală începuse în urmă cu aproximativ zece ani. În plan cognitiv, părți din ce în ce mai cuprinzătoare ale minții ei, memoriei, puterii de recunoaștere se fărîmițau de la zi la zi, făcîndu-mă să mă întreb, conștient sau doar subliminal, cît din ea se mai află în viață!
Deși în afara normei, cazul ei era învăluit în toga banalului. Nimic mai frecvent decît declinul minții fiecăruia, cu fiecare clipă care se scurge (în viteză accelerată în cazul unor indivizi precum Nietzsche însuși!). Nu vei observa niciodată rata cu care crește copacul de sub fereastra camerei în care-ți petreci majoritatea vieții, dar dacă vei fi plecat într-o călătorie de numai doi ani, să spunem, la întoarcere vei fi surprins să constați cît de înalt a devenit ulmul din fundul curții, cît de mult a crescut copilul vecinului și cît de tare a îmbătrînit propriul tău tată (dacă-l mai prinzi în viață). Nici un fenomen plasat în obiectivul biografiei pe care-o servești nu va scăpa acestui calapod temporal. La întoarcere, pe Ulise nu l-au recunoscut decît un cîine orb și-un servitor bătrîn, după o cicatrice de la picior (copilărie traumatică).
Există multe aprecieri pe care nu le putem face, din lipsă de răbdare, cunoaștere ori chiar originalitate, dar decăderea fizică, dublată de reprezentarea prezentă în noi a tuturor lucrurilor este unul dintre cele mai palpabile și uluitoare adevăruri din spațiul care ne înconjoară. Cu toate acestea, pînă și cea mai măruntă pierdere ne tulbură pînă în pragul insuportabil al suferinței fizice. Ce nu știm? Că orice posesie va rămîne în urmă? Că nu vom lua cu noi decît acumulările spiritului? Că orice bestie care vine la viață are un sfîrșit terminat în moarte, măsurat de la prima zi a vieții pînă la ultima, care poate veni de la două ore la o sută de ani, oricînd, după apariție? Că un munte de granit are o rată a erodării și schimbării prinse în grafice și pete colorate? Ce-am uitat că se întîmplă cu toate acestea? Că piramidele egiptene se fărîmițează inexorabil, că pădurile se pipernicesc, de atîtea mii de ani fără întrerupere, că mareea filozofiei își diminuează energia ori că sentimentele nobile vor fi supuse deriziunii? Ce ne mai surprinde? De ce-am mai face-o?
N-am plîns la aflarea știrii că mama mea, năpădită de covid, s-a dus la Domnul într-o zi de toamnă. N-am plîns pentru că mă obișnuisem cu lipsa ei și pentru că-i promisesem că nu voi plînge. Deși a zăcut cu privirea în tavanul unui spital din cartierul în care trăisem zeci de ani și nu mai comunicase cu mine de o bună bucată de timp. Pentru mine, în alianța minimalistă a paralelei, pot spune ca Nietzsche: Mama mea a murit. Cuvinte care ascund emoții… Dumnezeu a intrat în viața mea prin multe uși deschise ale sufletului, așa mort cum l-au declarat unii. Ceea ce mă face să cred că și mama îmi va întinde mîna cînd îmi voi fi pierdut orice speranță că o va face. Sentința negării este ultima treaptă de dinaintea vieții fremătînd de cealaltă parte a disperării.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro În vîna aceleiași idei, doar că mai cufundată în confuzie, a alunecat Stephen Hawking, care a slobozit afirmația că, la început, Dumnezeu a pus pe roate un set de legi fizice, matematice, chimice, astronomice și biologice, pe baza cărora universul a început să existe, dar care, odată pornite, l-au făcut inutil, căci prezența lui nu se mai dovedea necesară - desigur, fizicianul englez nu-l citise pe Sfîntul Augustin (iar dacă a făcut-o a uitat pe loc), potrivit căruia, după ce-a creat lumea, spre deosebire de un arhitect obișnuit, Dumnezeu a continuat și continuă să-și contemple creația. Dacă ar închide ochii numai și pentru o clipă, aceasta ar dispărea.
Nietzsche însuși a atras atenția asupra sentinței pe care a fost surprins s-o pronunțe, explicînd că încetarea existenței lui Dumnezeu ar deconta nesocotința că totul ar trebui să dispară. În realitate, națiunile, precipitate de gînditorii lor progresiști, au crezut că pot înceta să mai aibă nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a ține cont de aplicarea legilor morale, a normelor sociale, a valorilor umane și a ordinii în care ne ducem traiul, pornind, probabil, de la conflictele cu instituția bisericii, cu prea multă putere pe mînă pentru a nu displace monarhilor și șefilor de cabinet, aleși din rîndul laicilor. Teoretic și pînă la un punct, nu l-ar fi contrazis prea mulți, Nietzsche însuși atrăgînd atenția asupra pericolelor provenind din astfel de situații. În Amurgul Idolilor, filozoful pronunță foarte clar: …Creștinismul este un sistem unitar, o viziune generală a lucrurilor văzute ca un întreg. Prin distrugerea unui singur concept major, cum ar fi credința în Dumnezeu, întregul se va sparge. Filozoful german era convins că eliminarea Ființei Supreme din tabloul universal urma să ducă o multitudine de oameni în pragul disperării, al lipsei de sens și al pesimismului.
Țin să interferez o remarcă de bun-simț. În alt context, Nietzsche a conceput un principiu zguduitor și etern valabil: cînd privești îndelung un abis, abisul se uită înapoi la tine. Vi se pare aceasta sentința unui ateu? Ce fel de ceva poate căpăta atribuția de-a te scruta? O piatră? Un nor? O părere? Gîndiți-vă bine! Notă închisă.
După cum poate fi observat la tot pasul, omul n-a fost capabil să supraviețuiască prea confortabil morții lui Dumnezeu. Decăderea morală, extinderea violenței, actele de cruzime socială, comunismul și nazismul, decăderea democrațiilor curente sunt oglinda unei lumi din care Dumnezeu a fost expulzat fără consecința unui singur efect secundar pozitiv. În secolul următor, Jean-Paul Sartre i-a dat o replică zguduitoarer lui Nietzsche (cît și cohortelor de aderenți): "viața începe de cealaltă parte a disperării."
*****
Problema dispariției divine și acceptarea ei cu atîta ușurătate în multe părți ale societăților moderne reprezintă un aspect radical pentru ceea ce ni se întîmplă la tot pasul, încă de la facerea lumii: acceptarea și surpriza dispariției după o lungă suferință a orice aflat în preajma noastră fizică și spirituală. Aceste gînduri au căpătat o relevanță aparte după moartea mamei mele, care m-a tulburat într-un mod extrem de bizar, pentru că degradarea ei mintală începuse în urmă cu aproximativ zece ani. În plan cognitiv, părți din ce în ce mai cuprinzătoare ale minții ei, memoriei, puterii de recunoaștere se fărîmițau de la zi la zi, făcîndu-mă să mă întreb, conștient sau doar subliminal, cît din ea se mai află în viață!
Deși în afara normei, cazul ei era învăluit în toga banalului. Nimic mai frecvent decît declinul minții fiecăruia, cu fiecare clipă care se scurge (în viteză accelerată în cazul unor indivizi precum Nietzsche însuși!). Nu vei observa niciodată rata cu care crește copacul de sub fereastra camerei în care-ți petreci majoritatea vieții, dar dacă vei fi plecat într-o călătorie de numai doi ani, să spunem, la întoarcere vei fi surprins să constați cît de înalt a devenit ulmul din fundul curții, cît de mult a crescut copilul vecinului și cît de tare a îmbătrînit propriul tău tată (dacă-l mai prinzi în viață). Nici un fenomen plasat în obiectivul biografiei pe care-o servești nu va scăpa acestui calapod temporal. La întoarcere, pe Ulise nu l-au recunoscut decît un cîine orb și-un servitor bătrîn, după o cicatrice de la picior (copilărie traumatică).
Există multe aprecieri pe care nu le putem face, din lipsă de răbdare, cunoaștere ori chiar originalitate, dar decăderea fizică, dublată de reprezentarea prezentă în noi a tuturor lucrurilor este unul dintre cele mai palpabile și uluitoare adevăruri din spațiul care ne înconjoară. Cu toate acestea, pînă și cea mai măruntă pierdere ne tulbură pînă în pragul insuportabil al suferinței fizice. Ce nu știm? Că orice posesie va rămîne în urmă? Că nu vom lua cu noi decît acumulările spiritului? Că orice bestie care vine la viață are un sfîrșit terminat în moarte, măsurat de la prima zi a vieții pînă la ultima, care poate veni de la două ore la o sută de ani, oricînd, după apariție? Că un munte de granit are o rată a erodării și schimbării prinse în grafice și pete colorate? Ce-am uitat că se întîmplă cu toate acestea? Că piramidele egiptene se fărîmițează inexorabil, că pădurile se pipernicesc, de atîtea mii de ani fără întrerupere, că mareea filozofiei își diminuează energia ori că sentimentele nobile vor fi supuse deriziunii? Ce ne mai surprinde? De ce-am mai face-o?
N-am plîns la aflarea știrii că mama mea, năpădită de covid, s-a dus la Domnul într-o zi de toamnă. N-am plîns pentru că mă obișnuisem cu lipsa ei și pentru că-i promisesem că nu voi plînge. Deși a zăcut cu privirea în tavanul unui spital din cartierul în care trăisem zeci de ani și nu mai comunicase cu mine de o bună bucată de timp. Pentru mine, în alianța minimalistă a paralelei, pot spune ca Nietzsche: Mama mea a murit. Cuvinte care ascund emoții… Dumnezeu a intrat în viața mea prin multe uși deschise ale sufletului, așa mort cum l-au declarat unii. Ceea ce mă face să cred că și mama îmi va întinde mîna cînd îmi voi fi pierdut orice speranță că o va face. Sentința negării este ultima treaptă de dinaintea vieții fremătînd de cealaltă parte a disperării.
Liviu Cangeopol