Se pare că una dintre cele mai zăpăcite părți ale adaptării la viața înconjurătoare este racordarea la realitate prin neputința eliminării emoțiilor. E ceva în formula interioară a ființei care-o îndepărtează de ce există fie din cauza opticii pesimiste, fie contrar, din perspectiva optimismului. Pentru moment, să admitem, nu este spartă o breșă majoră în conștiință și trecerea prin existență continuă netulburat, pentru că, după două ore de așteptat în stație, vei observa că tramvaiul nu vine și pace, indiferent ce optică i-ai pregătit. Deci există o racordare în perspectivă și una care suferă corecții în apropierea adecvării. Dar dacă zi după zi vei trăi o perioadă de ani în convingerea că norii de deasupra capului proiectează pe bolta dimineții speranța unei izbînzi, din prea mult entuziasm, va sosi clipa în care lumina soarelui, cînd va găsi o fisură, te va orbi și te va izbi la pămînt.

Mare scofală, vor spune scepticii! Că trăim viața pe care o trăim sau doar o variantă stîlcită ori edulcorată a ei – ce importanță are? Dacă ar fi vorba doar de existența pe care o înțelegem în suma componentelor ei materiale, nu cred că ar merita bătaia de cap. Și asta acum? Nu avem destule? Dar, pentru unii, trăirea precizează mai mult decît distribuția jaloanelor care marchează hazardul. Experiența alterată poate ajunge la un moment dat să te pună în miezul unei alegeri infernale: ți se permite orice, în baza bunătății speciale, și te duci la vale cu o viteză egală cu cea a întunericului (aceeași cu a luminii, din moment ce unul se instaurează simultan cu dispariția celeilalte), ori nu ți se permite nimic, situație în care te vei izola în spatele unui gard imaginar, dar la fel de eficient în calea ridicării tale de unde crezi că ești.

A trăi racordat la ce este. Floare la ureche! Și-un copil este capabil! Întrebați-l încă o dată, după ce-a ajuns la maturitate. Nici nu-și va da seama cînd s-a rătăcit, căci este cel mai dificil drum pe care-l vei avea de urmat. Precizia celor printre care te strecori. Senzori, simțuri, interpretări. Sute de ani, America a constituit bolta civilizației, trăgînd lumea după ea. Uitați-vă unde a ajuns: împărțită în două, gata să-și smulgă ochii ca o figură tragică a Antichității.

Deși sunt adesea contemporani, cei proști și cei inteligenți nu consumă atributele aceluiași tain. Nu cred că proștii sunt mai numeroși azi în Statele Unite decît erau acum un secol. Ba s-ar putea ca inteligenții să fie mai mulți ca niciodată. Doar că proștii au prins să aibă glas, obrăznicie și relevanță. E drept, însuflețiți de o seamă de inteligenți, care au decis că e mai bine să tacă, deoarece au realizat că, în timpul uneia din turele lor, cei proști au avut de suferit prea multă cruzime și cinism. Chiar dacă acum, prin comportarea lor, justifică azi ce li s-a întîmplat atunci. Totuși, lăsînd ca proștii să-și ia revanșa, într-un soi ireductibil de justiție latrinară, cei inteligenți colaborează la efectuarea unei crime. Ce-ar trebui să facă? Au de ales? Dar dacă ar avea? N-aș ști ce să rețin, nici ca prost, nici ca inteligent.
 
                                                                                                                      *****

Cele de sus, cele de jos, o inutilă discriminare, căci există cazuri cînd unele au fot altele pe parcursul aceleiași vieți. Nu am încercat să dibui o statistică anume pentru a vedea cîte suflete trec monoton prin existență fără a lovi extremele. E cu putință orice raport. Contează mai puțin în demonstrația actuală, care va necesita exemplul unei radicalități evidente. Am cunoscut cîndva un băiat alcătuit pe tipologia eroică a lui Ahile. Ca și modelul său antic, Inimă de cîine, zis Teroarea, pentru a încurca lucrurile, avea un chip angelic. Dacă nu se uita în ochii tăi cu două văgăuni care te înghețau instantaneu și ai fi fost în trecere prin orașul nostru, ai fi putut lesne ghici în prezența lui taxonomia unui fraier. Desigur, puteai să cazi victimă inocentă acestei mistificări așa cum se înscriu anumite insecte sinucigașe în destinul letal al florilor carnivore.

După ce-a atins vîrsta de 16 ani, n-a mai existat bătaie de cartier, individuală sau în grup, pe care Teroarea să n-o fi cîștigat în autoritate și cruzime. Prietenii lui erau amuzați, cel puțin la început, observînd îndemînarea cu care nici boxerii nu-i stăteau înainte, în primul rînd ei, că avea predilecția unei satisfacții lărgite în prezența lor. Cel puțin în prima vară de care vorbim. Povestea ar putea fi lungită, în dauna întreținerii vioaie, căci s-a repetat, ani de zile, pînă la plictiseală și monotonie, culminînd cu călcarea în picioare a 40 de libanezi care-și făceau studiile universitare la Iași. Teroarea a mai făcut, Teroarea a mai bătut, Teroarea s-a remarcat iar. În clipa în care Ahile a simțit că senescența a devenit prietenă umbrei lui, s-a împachetat repede în revoltat anti-comunist, a obținut un pașaport, căci organele știau că e mai bine să-i faci pe plac, și s-a călătorit spre țări mai puțin eroice.

Acolo, Teroarea a cunoscut o seamă de eșecuri infernale, printre care pierderea unui fiu la numai 20 de ani, asasinat într-o ambuscadă pusă la cale de o mînă de kurzi aciuiați printr-o țară nordică. Lumea a decăzut. Societățile moderne nu mai pun nici un preț pe dreptatea pe care ești capabil să ți-o faci cu mîna goală, astfel că a trebuit să se abțină cum a putut. Probabil că în România ar fi reușit să-i măcelărească pe agresorii care i-au ucis fiul, așa cum Ahile cel vrednic a căpătat satisfacția răzbunării asupra viteazului Hector, care luase viața lui Patrocle. Nu i-a rămas decît să-și plîngă fiul pierdut. Probabil că această impusă stăpînire a jucat un rol în decizia întoarcerii acasă. E greu de presupus cum ar fi arătat revenirea lui Ahile, cel adevărat, după înfăptuirea atîtor acte mărețe de război la marginea nebuniei și a admirației divine, dar cu siguranță pentru Teroare a constituit și o modalitate de a-și regăsi amplitudinea pierdută. Se aștepta, după cum era, poate, potrivit, să fie admis cu brațele deschise, în urale și lacrimi de bucurie. Pe alocuri a fost.

Dar apele curg, prietene, la vale... Și vîrsta calcă în tiparul pașilor tăi, lovindu-ți călcîiele. În orașul nostru se dezvoltaseră noi generații de proscriși... Nu, nici pe departe în șablonul triumfului său neprovocat... Așa ceva am stabilit de la bun început că este irepetabil, iar dacă n-am făcut-o este cazul acum să rectific! Și nici respectul de odinioară n-a rămas intact. Mă fac singur să rîd! Ce respect? Orice mujic crede că-i este îngăduit să-l înjure pe Dumnezeu cînd îi vine, ce să mai spunem de un om oarecare, peste care vălul bătrîneții a aruncat neputința și uitarea? Credeți că Ahile cel dintîi n-ar fi îmbătrînit niciodată? Amintiți-vă cum s-au comportat golanii cu regele Ulise, cel întors deghizat acasă! Da, a mai fost în stare să-și încordeze încă o dată arcul, a reușit să-i măcelărească pe pețitorii Penelopei și să-și recîștige tronul disputat de alțiii... dar nu numai că Ulise era Ulise, cel mai isteț dintre toți regii Coaliției Elene, dar el este acela care a cutezat să-l îmblînzească pe legendarul Ahile, care nu vroia să se amestece în războiul iscat de-o femeie ușoară și în care știa că urma să-și piardă viața...

Teroarea, care nu era nici una, nici alta, s-a mai înhămat o perioadă în ridicolul unor bătăi ca pe vremuri, dar fără convingerea de odinioară. Steaua lui, ca orice stea, apunea, conform legilor mișcării astrale. Dacă au calculat savanții cu precizie de cronometru cîte milioane de ani mai are Soarele de ars pînă să se stingă definitiv asupra nemerniciilor noastre, ce astru veghetor să fi avut un simplu pămîntean care el însuși nu mai avea prea mult chef de trăit? La ultima confruntare a fost pus față în față cu un bătăuș sîngeros, care băgase spaima în toate cartierele de jos, cu 30 de ani mai tînăr decît eroul nostru. Gorila s-a dezbrăcat pînă la brîu, după cum văzuse într-un film american cîndva, sau măcar i se povestise, lăsînd să se vadă rîuri înmănunchiate de mușchi după tatuaje fioroase. Dacă Teroare ar fi făcut la fel, privitorii ar fi izbucnit în rîs. Dar ce-l uluia în cel mai înalt grad era îndrăzneala unui concetățean oarecare de-a i se împotrivi cu injurii. Lui, Teroarea, cel mai cîine dintre toți șacalii Curții Miracolelor.

Se spune că Stalin s-a lăsat cuprins de dambla în fața gestului nebunesc al lui Lazăr Moiseievici Kaganovici, care i-ar fi aruncat cu carnetul de partid între ochi. În cîteva secunde, prin camera de proiecție a minții Tătucului au fost derulate toate înfăptuirile sale supraomenești, de la distrugerea rezistenței interne și cîștigarea celui de-al Doilea Război Mondial, subjugarea a sute de milioane de semeni în nemiloase gulaguri, îngenuncherea a zeci de țări, ologirea a sute de etnii și pînă la luarea ca ostatic a întregii omeniri, confruntat de cel mai neînsemnat valet de rang înalt, incultul, lașul, idiotul de Kaganovici! În mintea lui nu găsea nici o logică acestei bruște transformări și a cedat. Dambla urmată de moarte și succesiune! A cui? A unui bufon laș, Nikita Hrușciov. Dacă scăpa de primul, Tătucul ar fi fost ținta unui nou atac de dambla, mai norocos. Asta se întîmplă cînd respectul este pierdut pe drum!

Teroarea n-avea habar de nimic din toate acestea, dar ceva asemănător trebuie să-l fi ofensat și pe el. Nu a fost încercat de apoplexie, dar o cădere psihică tot a suferit. A izbucnit în plîns, bolborosind scuze neînțelese, explicații ale unor întîmplări de care nimeni nu avea vreo cunoaștere, remușcări și indignări în gestiunea altora, ca un copil de trei ani prins cu mîna în borcanul cu bomboane. Ahile la bătrînețe... Să fie adevărat? De rușinea tinereții mele, aș tinde să cred că s-a exagerat. Nu pot accepta ca un erou din acea perioadă de glorie, pentru a fi ajuns la perfecțiune, trebuia să fi murit de tînăr...

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro