Probabil că trauma de pe urma căreia, alături de alte milioane de ratați ai planetei, am suferit toată viața se trage din lipsa călătoriilor din perioada copilăriei. Părinții mei nu erau prinși în vibrația frămîntărilor excursionale, nici măcar prin aria natală a împrejurimilor. Astfel, în lipsa termenilor de comparație, tendința de fagocitoză a orașului și-a întins umbra în exclusivitate asupra celui care eram și de care mi-a venit greu să mă desprind.
Luați-vă copiii peste mări și țări, obișnuiți-i de mici cu vasta diversitate a lumii, dacă nu vreți să-i vedeți tînjind după una și aceeași așezare, indiferent unde și cu cine s-au stabilit, pentru tot restul vieții. Știu, este o durere indispensabilă, nimic plăcut sau anesteziat în asta, în același grad cu necesitatea ruperii de părinți la vremea sosirii, de casa în care-ai luat cunoștință cu primele noțiuni ale tîrîtului, cu blîndețea peisajului, familiaritatea naturii, armonia integratoare în acel univers, pe care se va întîmpla să-l disprețuiești adeseori, cordialitatea ființelor care-l populau și disprețul iscat. Inevitabilitatea cu care toate cele binevoitoare sunt lăsate în urmă pentru a te confrunta, nimeni nu pare a ști de ce, cu o realitate conflictuală în orice împrejurare și secundă.
Nimeni nu te poate contrazice în acest punct, nici măcar dintre cei care au trăit în curți pustulente ori mahalale găunoase, chiar dacă vor rămîne toată viața cu povara de-a purta rușinea proastei creșteri și a nescărpinatelor maniere, de care se vor lovi în freamătul relațiilor cu semeni crescuți în cartiere adăpostind cursuri superioare de liceu. Purtăm trăsăturile locului din care ne tragem și asta ar fi o bună explicație pentru neajunsul de-a nu face mare scofală pe oriunde ne plimbăm pașii, printre străini și locuri venetice. Iar dacă încerci să te schimbi, ajungi ca Emil Cioran, care se-ntreba la tinerețe ce căuta acolo, pe malurile Senei, în franceză, pentru că limba maternă îi repugna, și-și răspundea la bătrînețe, deși nu se-ntorsese pe coastele Boacii, în română, căci un atac de dambla-i făcuse uitate acumulările secundare.
Unde-ți închide o ușă-n nas, natura deschide fereastra unei oportunități. Dorul de tărîmuri apatride este înlocuit de exigența lecturilor literare. Asta explică mult, în cazul meu, dacă nu chiar aproape tot. Dezvoltarea imaginarului, asocierea în vederea transplantului către termenul cel mai accesibil, devierea proiectată într-un tărîm cu o mai profundă apreciere. În ultimă instanță, prezervarea actului creator. Stagnarea, și nu morbul umblatului, va face din tine un cunoscător al lumii.
Vrea cineva să fie, per se, cunoscător al lumii (expresie vagă, fără deslușire frontală cum scriu, dar trecem!)? Cît nu poți cunoaște integral, de ce să-ți bați capul cu frînturi? Chiar dacă reflectă întocmai, orice fracțiune va purta sentința smulgerii din context. Tot ce acumulezi, dacă nu este cu adevărat tot ce există, se poate adeveri pulbere și fum în orice clipă. Ce șanse ai să speri, măcar, că vei putea cuprinde cu mintea ta de om pipernicit întreaga desfășurare a infinitei realități? Nici una, desigur, în caz că nu ești sărit, ceea ce-ar devia discuția pe alt făgaș. Ce ne rămîne, în situația asta, de făcut? Să fim predispuși disperării insuflate de permanenta stare de ignorare a ființei? Cînd prea multul ne este inaccesibil, prea puținul se poate adeveri de folos. Căci lumea nu trebuie descifrată prin secvențe logice, pas cu pas, ci cum se prezintă în străfunduri, clipă de clipă. În primul rînd pentru că logica este o invenție înșelătoare a ființei de jos încercînd să înțeleagă funcționarea complicatelor mecanisme ale existenței plecînd de la rezultate receptate spre cauza din genune (imposibil de scornit!). Logica este mai degrabă statistica experienței așa cum este ea inspirată de mintea unei conjuncturi incapabile de gîndire independentă măcar pe porțiuni scurte.
Ce ne va lipsi întotdeauna poate fi numit marea artă a acceptării fenomenului în desfășurare prin albia destinului primit în bunăvoința autorității venite de la alt nivel. Ajungem astfel la conceptul credinței asupra celor care nu se văd, despre care nu vei avea niciodată deplina stăpînire, în ciuda zbaterilor de tot felul. Să fie aceste neajunsuri tot ce ne definește? Limita și ignoranța? Destinul pierderii fără leac? Toate evidențele duc la această concluzie. Nu că n-au existat persoane exaltate care au încercat să dovedească opozitul. Mergeți pînă la capăt pe drumul lor. Cu excepția cîtorva exemple cu greu dibuite în Biblie, indiferent cît de mult au aflat și oricît caracter ar fi avut pentru împlinirea priceperii, n-a existat om care să ajungă nestricat pe celălalt mal, părînd a ști ce se întîmplă cu el.
În tot acest răstimp, ne-am folosit de noțiuni înșelătoare, născute din cuvinte aduse de vînt. Cine suntem noi ca să avem pretenția de a fi definiți? Ar fi bine, chiar și în rău... căci am pecetlui impresia că existăm. Decartes a evitat să menționeze că îndoiala care atestă actul gîndirii este o componentă a virtualității posibile, nicidecum iminente. Suferința este singura formă acceptată a eventualei existențe. Nu încercăm să fim masochiști, nebuni ori răi, pur și simplu, ci înnebuniți să ne dăm o dovadă că suntem. Dar nu putem fi cu adevărat decît în clipa în care am depășit bariera nebuniei și a răutății. Un paradox în spirala lui Moebius, din care nu vom ieși. Acesta va fi următorul pas: ieșirea din mrejele formelor proiectate pe ziduri și pășirea în autenticul străzii care bîntuie Ierusalimul de dincolo.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Luați-vă copiii peste mări și țări, obișnuiți-i de mici cu vasta diversitate a lumii, dacă nu vreți să-i vedeți tînjind după una și aceeași așezare, indiferent unde și cu cine s-au stabilit, pentru tot restul vieții. Știu, este o durere indispensabilă, nimic plăcut sau anesteziat în asta, în același grad cu necesitatea ruperii de părinți la vremea sosirii, de casa în care-ai luat cunoștință cu primele noțiuni ale tîrîtului, cu blîndețea peisajului, familiaritatea naturii, armonia integratoare în acel univers, pe care se va întîmpla să-l disprețuiești adeseori, cordialitatea ființelor care-l populau și disprețul iscat. Inevitabilitatea cu care toate cele binevoitoare sunt lăsate în urmă pentru a te confrunta, nimeni nu pare a ști de ce, cu o realitate conflictuală în orice împrejurare și secundă.
Nimeni nu te poate contrazice în acest punct, nici măcar dintre cei care au trăit în curți pustulente ori mahalale găunoase, chiar dacă vor rămîne toată viața cu povara de-a purta rușinea proastei creșteri și a nescărpinatelor maniere, de care se vor lovi în freamătul relațiilor cu semeni crescuți în cartiere adăpostind cursuri superioare de liceu. Purtăm trăsăturile locului din care ne tragem și asta ar fi o bună explicație pentru neajunsul de-a nu face mare scofală pe oriunde ne plimbăm pașii, printre străini și locuri venetice. Iar dacă încerci să te schimbi, ajungi ca Emil Cioran, care se-ntreba la tinerețe ce căuta acolo, pe malurile Senei, în franceză, pentru că limba maternă îi repugna, și-și răspundea la bătrînețe, deși nu se-ntorsese pe coastele Boacii, în română, căci un atac de dambla-i făcuse uitate acumulările secundare.
Unde-ți închide o ușă-n nas, natura deschide fereastra unei oportunități. Dorul de tărîmuri apatride este înlocuit de exigența lecturilor literare. Asta explică mult, în cazul meu, dacă nu chiar aproape tot. Dezvoltarea imaginarului, asocierea în vederea transplantului către termenul cel mai accesibil, devierea proiectată într-un tărîm cu o mai profundă apreciere. În ultimă instanță, prezervarea actului creator. Stagnarea, și nu morbul umblatului, va face din tine un cunoscător al lumii.
Vrea cineva să fie, per se, cunoscător al lumii (expresie vagă, fără deslușire frontală cum scriu, dar trecem!)? Cît nu poți cunoaște integral, de ce să-ți bați capul cu frînturi? Chiar dacă reflectă întocmai, orice fracțiune va purta sentința smulgerii din context. Tot ce acumulezi, dacă nu este cu adevărat tot ce există, se poate adeveri pulbere și fum în orice clipă. Ce șanse ai să speri, măcar, că vei putea cuprinde cu mintea ta de om pipernicit întreaga desfășurare a infinitei realități? Nici una, desigur, în caz că nu ești sărit, ceea ce-ar devia discuția pe alt făgaș. Ce ne rămîne, în situația asta, de făcut? Să fim predispuși disperării insuflate de permanenta stare de ignorare a ființei? Cînd prea multul ne este inaccesibil, prea puținul se poate adeveri de folos. Căci lumea nu trebuie descifrată prin secvențe logice, pas cu pas, ci cum se prezintă în străfunduri, clipă de clipă. În primul rînd pentru că logica este o invenție înșelătoare a ființei de jos încercînd să înțeleagă funcționarea complicatelor mecanisme ale existenței plecînd de la rezultate receptate spre cauza din genune (imposibil de scornit!). Logica este mai degrabă statistica experienței așa cum este ea inspirată de mintea unei conjuncturi incapabile de gîndire independentă măcar pe porțiuni scurte.
Ce ne va lipsi întotdeauna poate fi numit marea artă a acceptării fenomenului în desfășurare prin albia destinului primit în bunăvoința autorității venite de la alt nivel. Ajungem astfel la conceptul credinței asupra celor care nu se văd, despre care nu vei avea niciodată deplina stăpînire, în ciuda zbaterilor de tot felul. Să fie aceste neajunsuri tot ce ne definește? Limita și ignoranța? Destinul pierderii fără leac? Toate evidențele duc la această concluzie. Nu că n-au existat persoane exaltate care au încercat să dovedească opozitul. Mergeți pînă la capăt pe drumul lor. Cu excepția cîtorva exemple cu greu dibuite în Biblie, indiferent cît de mult au aflat și oricît caracter ar fi avut pentru împlinirea priceperii, n-a existat om care să ajungă nestricat pe celălalt mal, părînd a ști ce se întîmplă cu el.
În tot acest răstimp, ne-am folosit de noțiuni înșelătoare, născute din cuvinte aduse de vînt. Cine suntem noi ca să avem pretenția de a fi definiți? Ar fi bine, chiar și în rău... căci am pecetlui impresia că existăm. Decartes a evitat să menționeze că îndoiala care atestă actul gîndirii este o componentă a virtualității posibile, nicidecum iminente. Suferința este singura formă acceptată a eventualei existențe. Nu încercăm să fim masochiști, nebuni ori răi, pur și simplu, ci înnebuniți să ne dăm o dovadă că suntem. Dar nu putem fi cu adevărat decît în clipa în care am depășit bariera nebuniei și a răutății. Un paradox în spirala lui Moebius, din care nu vom ieși. Acesta va fi următorul pas: ieșirea din mrejele formelor proiectate pe ziduri și pășirea în autenticul străzii care bîntuie Ierusalimul de dincolo.
Liviu Cangeopol