Într-un articol despre noul gnosticism, Benjamin Wiker, filozof catolic, autor și profesor universitar, face o serie de afirmații interesante, din rîndul cărora mi-a atras atenția cea despre erezie. Potrivit domniei sale, cauza ereziilor constă în tendința minții umane de a simplifica adevărul cuprins în “misterele divine”. Cum gîndirea lui Dumnezeu funcționează la un nivel complex infinit superior celei umane, cu notabile dificultăți de pătrundere, ereticul traduce și explică ceva ce nu-nțelege într-un limbaj pe care-l crede a stăpîni.
Această reducere, expusă erorilor de apreciere prin aceea că multe aspecte, unele esențiale, sunt lăsate pe dinafară sau deformate, încorporînd conjuncția credinței în ceva ce nu există, este o erezie, prin îndepărtarea de adevăr. În linii generale, orice speculație, orice interpretare hazardată în lipsa informației, un proces penal cu martori mincinoși și rapoarte falsificate, orice contract statistic ori act de creație artistică în afara celor care țin de imitarea mecanică a lumii, este expus clasei eretice.
*****
Pare simplu, și dr. Wiker nu insistă în definirea particularităților (pentru a nu comite sacrilegiul ereziei), dar o altă problemă se ivește intempestiv la orizont: în baza cărui set de cunoștințe va fi judecată crima de erezie? Potrivit puterii de combinație teoretică a multitudinii virtuale, o anomalie considerată eretică poate, în rare circumstanțe, e adevărat, să nimerească adevărul la țintă. Va fi ea condamnată doar pe baza faptului că îngustimea capacității noastre mintale este un fapt comun? În baza cărui set de cunoștințe? Ca rezultat al cărei minți? Predilecția condamnării poate deveni, la rîndul ei, eretică. Numai Dumnezeu poate considera ceva ca reprezentînd o deviere de la calea adevărului, altminteri nici o instanță umană, în nici o împrejurare.
*****
Suntem destinați să devenim fie eretici, fie reprezentări ale lașității. Cum vei afla adevărul dacă nu bîjbîi prin noaptea eretică prin care hoinărim? Unii vor merge și mai departe: dacă trăim într-un univers în care toate reperele sunt relative și subiectivismul joacă un rol atît de important, cît de aberant ar fi să considerăm marele adevăr ca fiind eretic, în raport cu capacitatea noastră de înțelegere? Să nu exagerăm! Cine suntem noi ca să știm?
Bîjbîim în întuneric, cu mîinile întinse, pentru percepție și protecție. Atingem tăria unui chip, pipăim trăsăturile, procese rapide se desfășoară în noaptea minții invocînd noaptea de-afară.
Tată, tu ești?
Un gînd despre atei și argumente
Să presupunem că Dumnezeu nu există decît în închipuirea unor proști, cum îi numea recent cu definită tandrețe cel mai cunoscut filozof român contemporan pe credincioșii patriei, în lipsa unui argument mai acătării (nici nu merită ăștia ceva mai bun!). În umbra acestui raționament epocal, nu-ți rămîne decît fie să te demaști ca prost, fie să încerci rapida camuflare în ateu de geniu! Ca atare, e posibil ca omul primitiv, altfel zis vita aia extrasă din maimuță care devine de la secol la secol mai redusă intelectual, iliterată, fără caracter și plină de orgoliu, a născocit din senin o ființă sofisticată, complexă, incredibil de înțeleaptă, altruistă și omniscientă, capabilă să-l tîrîie prin speranță de la un necaz la altul, pe tot parcursul mizerabilei lui vieți. Potlogăria a reușit să adune în grabă o serie de falsificatori de-a lungul secolelor, toți cu un talent literar desăvîrșit, care au scris pe ce-au apucat povești ce-aveau să corespondeze unele cu altele, au scornit un univers complicat căruia foarte puțini au fost în stare să-i găsească fisuri și nod în papură, deși s-au străduit cele mai luminate minți ale omenirii. Sau aproape.
Să ne închipuim, însă, tot de dragul puternicului argument, existența unui copil zvăpăiat, tot timpul în mijlocul problemelor, căruia tatăl grijuliu îi construiește un zmeu care să-l țină absorbit de la căile răului. Odată înălțat, zmeul îl duce peste dealuri și văi, oferindu-i o nouă experiență în afara parcării. Protagoniștii întîmplării sunt mulțumiți, copilul că are o îndeletnicire care-l ține preocupat, tatăl, pentru că are un copil înzdrăvenit. Într-o zi, vîntul duce bucata de hîrtie întărită cu șindrilă printre stîncile unei văgăuni, de unde nu mai poate scăpa. Copilul rămîne, însă, cu obișnuința hălăduitului și contemplarea naturii, cît și cu nostalgia zmeului. Pe scurt, chiar dacă nu mai are în vizual obiectul plăcerii de odinioară, chiar dacă îl uită complet, copilul, acum adult și poate chiar matur, va rămîne cu ceva de pe urma experienței care i-a prilejuit atîta satisfacție. Reflexul fricii și al înțelepciunii.
Dacă în noțiunea credinței în Dumnezeu sunt cuprinse și efectele pe care acesta le are asupra oamenilor, spaima, mila, bunătatea, înțelegerea și atîtea altele, cum i-ar putea fi negată pe deplin existența, chiar în lipsa celorlalte evidențe, cînd oamenii acționează într-un fel care se raportează la El și ar fi diferiți în absența Lui? Or, cum jumătate de Dumnezeu nu poate exista, rămîne de înțeles că nu trebuie să fii neapărat prost pentru a justifica puterea de a crede în jumătatea pe care n-o vezi...
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Această reducere, expusă erorilor de apreciere prin aceea că multe aspecte, unele esențiale, sunt lăsate pe dinafară sau deformate, încorporînd conjuncția credinței în ceva ce nu există, este o erezie, prin îndepărtarea de adevăr. În linii generale, orice speculație, orice interpretare hazardată în lipsa informației, un proces penal cu martori mincinoși și rapoarte falsificate, orice contract statistic ori act de creație artistică în afara celor care țin de imitarea mecanică a lumii, este expus clasei eretice.
*****
Pare simplu, și dr. Wiker nu insistă în definirea particularităților (pentru a nu comite sacrilegiul ereziei), dar o altă problemă se ivește intempestiv la orizont: în baza cărui set de cunoștințe va fi judecată crima de erezie? Potrivit puterii de combinație teoretică a multitudinii virtuale, o anomalie considerată eretică poate, în rare circumstanțe, e adevărat, să nimerească adevărul la țintă. Va fi ea condamnată doar pe baza faptului că îngustimea capacității noastre mintale este un fapt comun? În baza cărui set de cunoștințe? Ca rezultat al cărei minți? Predilecția condamnării poate deveni, la rîndul ei, eretică. Numai Dumnezeu poate considera ceva ca reprezentînd o deviere de la calea adevărului, altminteri nici o instanță umană, în nici o împrejurare.
*****
Suntem destinați să devenim fie eretici, fie reprezentări ale lașității. Cum vei afla adevărul dacă nu bîjbîi prin noaptea eretică prin care hoinărim? Unii vor merge și mai departe: dacă trăim într-un univers în care toate reperele sunt relative și subiectivismul joacă un rol atît de important, cît de aberant ar fi să considerăm marele adevăr ca fiind eretic, în raport cu capacitatea noastră de înțelegere? Să nu exagerăm! Cine suntem noi ca să știm?
Bîjbîim în întuneric, cu mîinile întinse, pentru percepție și protecție. Atingem tăria unui chip, pipăim trăsăturile, procese rapide se desfășoară în noaptea minții invocînd noaptea de-afară.
Tată, tu ești?
Un gînd despre atei și argumente
Să presupunem că Dumnezeu nu există decît în închipuirea unor proști, cum îi numea recent cu definită tandrețe cel mai cunoscut filozof român contemporan pe credincioșii patriei, în lipsa unui argument mai acătării (nici nu merită ăștia ceva mai bun!). În umbra acestui raționament epocal, nu-ți rămîne decît fie să te demaști ca prost, fie să încerci rapida camuflare în ateu de geniu! Ca atare, e posibil ca omul primitiv, altfel zis vita aia extrasă din maimuță care devine de la secol la secol mai redusă intelectual, iliterată, fără caracter și plină de orgoliu, a născocit din senin o ființă sofisticată, complexă, incredibil de înțeleaptă, altruistă și omniscientă, capabilă să-l tîrîie prin speranță de la un necaz la altul, pe tot parcursul mizerabilei lui vieți. Potlogăria a reușit să adune în grabă o serie de falsificatori de-a lungul secolelor, toți cu un talent literar desăvîrșit, care au scris pe ce-au apucat povești ce-aveau să corespondeze unele cu altele, au scornit un univers complicat căruia foarte puțini au fost în stare să-i găsească fisuri și nod în papură, deși s-au străduit cele mai luminate minți ale omenirii. Sau aproape.
Să ne închipuim, însă, tot de dragul puternicului argument, existența unui copil zvăpăiat, tot timpul în mijlocul problemelor, căruia tatăl grijuliu îi construiește un zmeu care să-l țină absorbit de la căile răului. Odată înălțat, zmeul îl duce peste dealuri și văi, oferindu-i o nouă experiență în afara parcării. Protagoniștii întîmplării sunt mulțumiți, copilul că are o îndeletnicire care-l ține preocupat, tatăl, pentru că are un copil înzdrăvenit. Într-o zi, vîntul duce bucata de hîrtie întărită cu șindrilă printre stîncile unei văgăuni, de unde nu mai poate scăpa. Copilul rămîne, însă, cu obișnuința hălăduitului și contemplarea naturii, cît și cu nostalgia zmeului. Pe scurt, chiar dacă nu mai are în vizual obiectul plăcerii de odinioară, chiar dacă îl uită complet, copilul, acum adult și poate chiar matur, va rămîne cu ceva de pe urma experienței care i-a prilejuit atîta satisfacție. Reflexul fricii și al înțelepciunii.
Dacă în noțiunea credinței în Dumnezeu sunt cuprinse și efectele pe care acesta le are asupra oamenilor, spaima, mila, bunătatea, înțelegerea și atîtea altele, cum i-ar putea fi negată pe deplin existența, chiar în lipsa celorlalte evidențe, cînd oamenii acționează într-un fel care se raportează la El și ar fi diferiți în absența Lui? Or, cum jumătate de Dumnezeu nu poate exista, rămîne de înțeles că nu trebuie să fii neapărat prost pentru a justifica puterea de a crede în jumătatea pe care n-o vezi...
Liviu Cangeopol