În ultima vreme am devenit tot mai constrîns să cred că există o puternică relație între iubirea care i-o port Liei ce nu mai este și dragostea complexă pentru orașul de odinioară, astfel că dacă aș fi nevoit să aleg doar una ar fi în dauna celeilalte și m-aș simți încurcat. Virtuți și decepții, bucurii și frustrări, cuantificate în proximitatea unei realități de la care m-am revendicat, terminată într-o omogenă solitudine de-a lungul cărei cărări îmi voi petrece ultimele agonii peripatetice. De cîte ori nu ne trezim că suntem alungați din paradisurile prin care s-a întîmplat să străbatem în totalul unei vieți? Cu rezoluția retorică a curiozității: eu le-am abandonat, din orbire, imprudență și disperare, sau ele m-au lăsat în urmă, scîrbite de capriciile în care mă complăceam? O rătăcire de care suferim ca specie sau o excepție curgînd în dezmembrarea unui verdict personal?


Moartea, risipirea, destrămarea sunt pentru cei rămași trădări pardonabile, pînă la un punct, dureroase și înălțătoare. Capacitatea lor de coabitare și osmoză este atît de puternică încît nu-mi pot imagina existența Liei fără cea a cetății. Iar inversul formulei ar constitui o diminuare abruptă. Inițiați în disperarea indusă de limitarea cognitivă, singuraticii încearcă, pentru o vreme, înlocuirea femeii pierdute cu o alta, în speranța recuperării, măcar parțial. Pentru o vreme, au inspirația să creadă că trăiesc rezultatul unui transfer de cucernic succes. E de ajuns să încerce imaginativ același lucru cu orașul de care sunt legați și ar deveni repede conștienți de absurdul tentativei. Din această inflexiune a înlocuirii își extrage seva și noțiunea destinului, ca definiție a unui model de care, orice-ai face, nu te poți desprinde. Pentru că durerea nu o poți lăsa în urmă, indiferent ce-ai face. Și asta, după majoritatea psiho-filozofilor, înseamnă destin. Dar nu ar fi prea vag și simplist să pronunțăm că toate animalele mării au destinul de-a viețui în mediu acvatic, deși am pleca de la o observație pertinentă?


Destinul, cel puțin cum este perceput de la înălțimea unei vieți modeste, ține de inventarul unei categorii care se distinge de toate celelalte. Viața lui Napoleon Bonaparte a fost resortul unui destin, chiar dacă îți vine să te întrebi alarmat, care destin? Să se nască în mahalaua păturilor de jos și să moară exilat pe-o insulă comercială? Asta numesc unii destin fără să clipească? Care e șpilul cu Ludwig van Beethoven, cel care a văzut lumina zilei ca vai de sărăcia ei și sfîrșind surd, poate chiar și nebun? În relație cu ce elemente conjunctura unei ființe remarcabile poate fi numită destin? Dicționarul explicativ ne oferă un ajutor și două puncte de pornire:

1. Soartă, viitor. 
2. Forță sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului; fatalitate.

Prima este mai puțin explicativă, să ne mulțumim la a-i conferi prejudecata că acceptă recompensa redundanței. Cea de- a doua ne ia prin surprindere direct în misticism, fără nici o pregătire. Potrivit părerii exprimate, destinul nu poate fi conturat de ființa umană, în ciuda strădaniei. Dacă nu ne dorim ca Napoleon, Beethoven, Nietzsche, Joyce, Pynchon, Dostoievski, Céline și alți oameni importanți să-și diminueze statura pînă la explicații patologice sau penibil sociale, ceva măreț trebuie să facă parte din structura itinerariului pe care l-au îmbrățișat, pentru a nu ieși în evidență doar prin umilitoarea comparație cu jalnica viermuială din jurul lor.

Numai în preajma lui Dumnezeu nenorocirea noastră biografică are șansa de-a căpăta măreție.


În ciuda atîtor spuse, eliminînd o grămadă de coincidențe circumstanțiale și amintiri care nu mai îngrămădesc nici un sens, e posibil, oare, ca orașul să mi se pară atît de mîrced din pricina absenței ei? Dacă o așezare reprezintă suma tuturor locuitorilor, alcătuiți din trăsături, indicii barometrice și apucături, orice scădere minoră injectează un surplus de atenuare. Dar noi am părăsit orașul cu mulți ani în urmă, iar efectul acestei dezertări a fost constatat de cei care-au dăinuit. Întoarcerea mea, cel puțin, a recuperat, într-o oarecare măsură, ceva din pagubă. Infinitezimal, sunt conștient, nu săriți să-mi corectați viciul modestiei, dar dacă Teoria Haosului prevede influența bătăii de aripă a unui fluture din jungla amazoniană asupra unei tornade din Texas, de ce n-ar avea un impact, calculabil, întoarcerea unui visător în cetatea propriilor visuri?! Iar ea, prin plecarea într-o lume mai bună, s-a risipit în cenușa acestor străzi.

Nu exclud ca tocmai speranța regăsirii, chiar și minuscule, să-mi ațină pașii prin toate locurile urbei. Undeva trebuie să dau de ea, nu numai în paginile romanelor pe care le-am conceput. Privirea va încerca o întrezărire cîndva nesortită eșecului. O umbră grăbită va fi cîndva ceva mai mult decît o umbră. Orașul va găsi destulă iscusință să reformuleze într-o zi ființa ei. Din mlaștina care era, decepționantă și lugubră, a devenit un zălog al posibilei noastre renașteri. Dacă va reuși în privința ei, va fi aflat deja cum să iasă din labirintul din intestinele căruia să mă scoată și pe mine la iveală după ce nu voi mai fi. Redîndu-mă unui destin pe care nu-l merit, dar de care nu m-am ferit niciodată. Probabil că aceasta ar fi și cea mai bună definiție a lui: suma celor pe care, deși trebuia să te fi ținut la distanță de ele, căci știai că-ți fac rău, și, cu încăpățînare, n-ai reușit.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro