Înaintez cu privirea țintă-n ochii lor și observ ceva care mă dezarmează fără contur: nu găsesc nici o urmă din trecerea copilăriei prin ei. Ori n-au avut defel, ori au uitat-o în totalitate. În oricare dintre posibilități aș prefera mai degrabă să întîlnesc în drum un tigru rănit sau un dragon furios. Un om fără copilărie nici nu poate fi considerat om, fiindu-i sărită de pe fix cea mai importantă treaptă a dezvoltării de care s-ar fi putut bucura. Eu, cel puțin, dacă mi-ar fi extrasă, printr-o procedură chirurgicală, copilăria din suflet, nu cred că aș mai avea mult de trăit, fără a mai pomeni de calitatea vieții personale pe tobogan și ruina pe care le-aș provoca-o celor din jur. Din fericire, mecanismul trecerii de la o etapă la alta asigură inerția continuității, astfel că multe trăsături ale copilăriei vor fi extinse în perioada adolescenței, ale tinereții mai puțin zvăpăiate și tot așa mai departe, pînă te trezești c-ai ajuns un bătrînel cu apucături de copil proaspete ca-n prima zi, la care lumea se uită ca la un apucat.


Trecerea de la un paragraf la altul, ca o săritură peste gardurile curților de pe Moara de Vînt în asocierea coloanei sonore: Harry Belafonte, Adriano Celentano, Jacques Brel, Gaby Pahinui ca The Band pe lîngă produsele anilor 1968, Jimi Hendrix inclusiv. Pe scurt, nu pot fi prins și dus în nici o casă din mahala. Sunt de neîmblînzit, îmi place să mă joc de dimineață pînă seara, mănînc din aer liber, mă încălzesc din fugă. Nu mă gîndesc de fel la cariera academică, la lecturi în două volume, filme sofisticate și piese de teatru pline de-nțelesuri. Sunt un copil care se bucură de sălbăticia vieții așa cum o găsește în stare naturală. Sunt un copil viu. Ce minune să mă nasc în orașul în care voi muri! Un oraș în care aș fi găsit de toate fără a fi fost nevoit să-l părăsesc. N-am mai avut răbdare, cînd trei luni ar fi umplut golul eternizării comuniste. Trei luni din cauza cărora am fost forțat să stau departe mai bine de un sfert de secol. Prin faptul că m-am născut acolo, am constatat existența unei relații incestuoase cu orașul meu. Poate acesta a fost și motivul pentru care l-am părăsit. Cine sunteți voi ca să știți? Cu atît mai puțin să judecați.


Colinde de Crăciun, azi interzise din cauza covidului chinezesc. De ce-mi părea de-atunci o prezență ireală tramvaiul trecînd pe lîngă cinematograful Victoria? Urătorii de Anul Nou din jurul blocului Cotnari? Imagini decrepite în noroaie și nepăsarea tuturor, căci pentru ei nu se întîmpla nimic interesant. Există o aroganță înfiptă în fiecare ființă, o aroganță metafizică, datorată simplului fapt de-a fi, atunci și acolo, împreună cu ceilalți. N-am înțeles decît mult mai tîrziu. De-atunci trebuia să-mi fi dat seama că în clipa în care-i voi întîlni, peste zeci de ani, pe aceleași străzi, nu voi zări nici o dîră a copilăriei în ochii lor, pe chip, pe frunte, în liniile din palmă. Dacă nimic din ce înșir nu rotunjește vreun sens, este cu putință numai pentru că orice spun are șansa să fie adevărat. Adevărul prezintă această perspectivă. E o lume deformată oricum, de la care nu poți afla mare lucru, pentru că am ajuns înțelepți ca urmare a conjuncției că nu există alții mai bătrîni decît noi. În succesiunea noastră rămîne deriziunea violenței incredibile ca o constantă și poezia extrasă de timp din această mină incoerentă.


Nu vreau să mă-nțelegi greșit, să crezi că toate s-au dus la vale, că nu mai avem nici o șansă și, ca atare, că e momentul să dăm sinuciderii ce-i al ei... S-au prăbușit dictaturi mai groaznice decît depresia în care ne-aruncă aceste rînduri fără cap și coadă. Bunăoară: n-ai iubit niciodată? Nu te-a protejat nici o aripă de mamă? Nu ți-a vorbit cerul în momente de cumpănă? Unde ți s-a furișat copilăria, omule? Așteaptă-mă-n cer, iubire de-azur, pînă termin cu măcelul acesta de jos! Mizeria îngerului căzut o rînim cu brațe slabe și puteri jalnice. Numai în răutate reușim să ne ridicăm la înălțimea misiunii care ne-a fost încredințată și acesta este singurul motiv pentru care suntem considerați răi.


Înaintezi de-a lungul străzilor și din canale răzbat zgomote și lumini care se deplasează odată cu tine. O ceremonie însoțită a privirii periferice. Sunt prieteni, gata să-ți sară-n ajutor, sunt dușmani care-ți vor răul? Concitadinii tăi iubiți, puși pe șotii!

Dacă ai fi mai tînăr te-ai prinde și tu în hora subteranelor, dar de mult ai impresia că te- ai simți rușinat în astfel de situații. Dacă te văd foștii colegi de clasă? Vreun profesor uitat de moarte? Un fost cititor?

La asta-ți ajută în primul rînd și acestea sunt efectele negative ale reziduurilor copilăriei.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro