Dacă te încurcă frustrarea că nu te ascultă nimeni, ascultă-te singur! Măcar se va fi găsit cineva care s-o facă! Anulezi și absolutul penibil al situației… Este un avantaj pe care nu ți l-ai dorit, e de netăgăduit, dar îți va folosi cu nebănuite resurse. Cartiere liniștite din trecut, despicate de străzi sub nămeți și brazi împovărați de troiene, singur le vei străbate; case aproape locuite, cu focul trosnind în sobă și lumînări arzînd în pomul împodobit, singur te vei bucura de împăcarea lor; mese întinse sub fețe imaculate și castroane aburinde cu mîncăruri care nu se mai fac, singur le vei adulmeca cu ochii închiși; casa misterioasă a Poetului, cu mobilier din lemn de stejar sculptat, vin roșu și nuci prăjite în cetini și ger, numai tu te vei afla la taifas cu Mihai Ursachi și Dan Giosu. De ce te-ai fi însoțit cu străini în toate aceste demersuri? Scrisul tău, o pînză de păianjen care e mai bine să fie ocolită. Le va dăuna și lor, nu-ți va folosi nici ție.

Ascultă cu luare aminte! Deși spre ce ne îndreptăm noi nu mai este loc de rememorări… Ei nu vorbesc ca toți oamenii, dialogul lor este o litanie abia înțeleasă de animalele pădurii. Sunt lucruri cunoscute și uitate. Asta-i și deosebește de ceilalți oameni. Poate l-au știut pe tatăl tău, nu îndrăznești să-i întrebi. Și ce dacă? E mai important că te cunosc pe tine, căci altfel nu te-ar fi primit în singurătatea acestei sfinte nopți.

Să fiți voi Magii de care vorbesc lucrările scrise?

Geografia ta este o blasfemie! Betleemul e departe și nu s-a pornit nimeni la drum. Nu cu un sarcasm ca al tău.

Poetul e puțin amețit, la fel ca și oaspetele lui. Ar prinde bine un colind, dar au fost interzise de fățarnica frică a covidului. Oameni cărora nu le pasă de existența nimănui, de viața nimănui (căci nu i-ar mai fura în halul ăsta!), de nimic, în ultimă instanță, devin grijulii cînd e vorba să mai distrugă ceva din România care nu mai este. Trei lupi freamătă de nerăbdare în pridvor, în timp ce bogăția de care ne bucurăm ne înmoaie oasele, ne toropește, ne curmă. Am da din ea oricui, dar nimeni nu citește, nimeni nu ascultă, nimeni nu pricepe.

Am văzut un film ciudat în care ideea de cotitură era că nu se mai nășteau copii. O ultimă excepție are loc în inima unei păduri, de unde decurg aventuri de amenințare din partea unor forțe reprezentate de oameni netrebnici și violenți, care urmăresc distrugerea ultimului vlăstar. Nu prea se-nțelege de ce, căci la ce-ar mai putea ajuta sau zădărnici o singură excepție? E doar ambiția unor literați care au dat de o clică de cineaști dispuși să meargă pe idee. Ne aflăm în aceeași fundătură: la ce ne-ar ajuta o mînă de cititori? Zece, cincizeci, o sută… Și cetatea ar fi cruțată. Nu ne-ar ajuta. Avem toate motivele să nu deschidem nimănui. Lupii se devorează înșiși. Dacă nu e un joc sălbatic! Iar noi adormim liniștiți sub cergi mirosind a seu și transpirație de îngeri.

Înainte de asta, cu vocea îngroșată de împrejurări, poate și de cancer, Magistrul rosti:

Ultimul pahar l-aș bea pentru Virgil Mazilescu!
Știai că înainte de-a muri născuse o fată?
Ca să-l mai ție viața atras pe aceste meleaguri… Toți marii poeți au născut pe ultima sută de metri!
Și voi?
Și noi, Dan și cu mine! Umblăm toată ziua haihui ca să ne vedem odraslele printre ruine. Iar noaptea ne ocupăm cu ce vezi! Ne-am ajuns! Fie-vă-n veci pomenită lucrarea!
Las-o cu popeala, fiule! Lucrările noastre trebuie mai întîi să fie uitate. Ca și copiii noștri, noi înșine, iubirile și zilele de vară, emanciparea la care-am supus prostimea, precum un păcat cu grele sentințe, uite, nu-i vezi ce-ndărătnici se trag din calea versului? Parcă ar vrea cineva să-i ardă cu-n piron înroșit!
Cezar găsise o bună păcăleală, cînta acompaniat la chitară și prostimea putea să pretindă împăcată că nu-i scriitură.
Inteligent compromis!
Nu era prost!
Se-nconjurase, însă, numai cu lichele, ca să pară și mai bun!
Și tu?
Mie-mi prindea de minune să trec ceva mai încet, dar n-am reușit, căci m-am stins înainte de vreme!

Atunci m-a cuprins somnul, cînd conversația dădea semne că devenea destul de vivace. Cînd m-am trezit, soba duduia nebunește, luminile te orbeau străbătute de omătul din urmă și linia zilei se reducea ca un ombilic subțiat în văzduhul stins. Aveam nevoie de orice dram de luciditate eram în stare să aflu. Nu te întîlnești cu sfîrșitul decît o dată în viață. Lumînările-au mai pîlpîit o vreme, cînd un glas nepregătit dinspre pădure a strigat cam ridicol:

S-a sfîrșit!

Gerul crăpase peretele de la stradă al brutăriei, năpădită de flori uriașe de gheață întunecată străbătută de vinișoare pastelate. Hornurile erau prelungite cu trepte încremenite de fum. Lacul Ciric se făcuse o genune huruitoare prin care se vedeau miliarde de stele. Genunea creștea. Din cauza frigului, gîndurile se-nvîrteau în cerc. Mama a murit, tata a murit, toate au murit… murit-au toate, și tata, și mama… Ajungeai în același loc, ca într-o nemaipomenită rătăcire. Am pierdut ieri o batistă și mă bate soarta… soarta bate, mă, batistă, o, ieri pierdut-am! M-am dumirit: ziua de ieri! Rămîneți cu bine, Magistre și tu, mai tînără speranță! Veți deveni constelații, ca Ahil Peleianul! Vă voi urmări cu privirea cînd voi urca. Slăvită fie și cea care v-a legat!

Dac-o mai fi trăind…
Cine mai trăiește-n ziua de azi?!
Nu în orașul nostru!
Herakle era numele lui, amice!
Pe el l-au coborît în stele.
O liniște dură, o liniște grea, hoinărea sfîrșitul prin inima mea.

**

Coborîrea străzilor a fost mai anevoioasă decît urcarea, căci după următorul deal urma zona centrului, pe care-mi venea cu durere s-o văd pustiită. În sfîrșit, aș fi putut intra în orice casă, așa cum îmi doream de mic, de zeci, de sute de ori trecînd cu tramvaiul pe sub geamurile lor, pe jos sau cu automobilul dintr-o parte în alta. Fără poveștile oamenilor care le locuiau, apartamentele repetau aceeași fațadă impasibilă. Domiciliile, singure, nu sunt capabile de nici o baladă, istorie sau declarație. Scoica fără perlă nu reprezintă decît un sicriu de calciu, ca oricare cochilie de melc. Cadrul deosebirilor dintre perle și gasteropode, oameni și îngeri.

Pot să mă plimb pe străzi însiropate-n îngheț pînă la ziuă, dacă voi fi în stare: nu va mai curge nici o dimineață printre ridurile lor. Sfîrșesc prin a nu mai fi capabil să urc din nămeții de-acum acoperind casele, turle de biserică, blocuri de beton, arbori înalți, Palatul Culturii. Mă tîrăsc cu zăpada intrîndu-mi în gură. Potopul alb. Înduioșat de prăpădul din care n-a scăpat decît Noe și familia, Dumnezeu a promis că nu va mai abate niciodată revărsări de apă pe spinarea Pămîntului, dar n-a spus nimic despre sufocarea adusă de fulgii de nea. Încetez să dau din brațe pe unde asum că a fost clădirea Spitalului de Maternitate. Ceva mai încolo trebuie să fi existat Teatrul Național și Filarmonica de Stat. Apoi funcția gîndului este cuprinsă de-o amarnică moleșeală, permițînd apariția sporadică a frînturilor de persoane, silabe, culori rostogolite în hohote de rîs... Port cu mine un mesaj care nu-mi aparține, ca jetul unei vome făcute piftie:

S-a sfîrșit!

Terminarea sărbătorilor de iarnă era sigilată prin strîngerea pomului de Crăciun. O tristă despuiere, la care uneori mi se întîmplă să mă gîndesc cu amară duioșie. A doua zi trebuia să merg la școală, frigul se împămîntenise în lipsa căderilor de zăpadă, viața își arăta iar colții. Unde ești, unde-ai rămas urîciune a lumii?

S-a sfîrșit!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro