Cum am constatat într-o intervenție dedicată că Biblia nu este literatură, lista celor mai importante cărți de ficțiune va începe cu Iliada lui Homer, opera de la care a fost declanșat balul, cel puțin în saloanele civilizației occidentale. Mii de personaje, sute de fire narative, zeci de scene de război, pictate în versuri de o cadență obsesivă, profundă și seducătoare. Recitată într-o limbă străină, Iliada tot ar fi în stare să inducă înțelesuri și emoții generale, apropiate de amănuntul poetic. Greu de conceput o lume fără Iliada ei (pentru perfecționiști, adăugați și Odiseea).

Practic, sursele oricărei lucrări literare pot fi depistate în estuarul ei, de la Shakespeare la Pynchon, Tolstoi și Mann. OK, Shakespeare și Pynchon, de n-ar fi să reținem decît Hamlet și Gravitația curcubeului, cărora li se vor adăuga automat Cervantes (cu Don Quijote), Dante (La Divina Comedia) și Joyce (Ulysses). Toate aceste cărți sunt tot atîtea instituții cu mai multe paliere, aparat critic, traduceri monumentale sau imposibile, cu trimiteri transliterare și dicționare dedicate tipologiilor de personaje și de întîmplări. Criteriul se va aplica, într-o măsură variabilă, tuturor celorlalte componente ale listei.

Există autori care vor figura cu mai mult de o lucrare (după cum e cu putință ca toți să merite – cu excepția lui J.D. Salinger, căci atîta a scris, De veghe-n lanul de secară). Printre ei, Dostoievski, cu Demonii, dar și Frații Karamazov și Adolescentul. Unii n-ar putea să renunțe în ruptul capului la Crimă și pedeapsă. Rămînem la ruși: Tolstoi, cu imensul Război și pace, care încă impresionează și azi, dar și cu înfiorătoarea Moarte a lui Ivan Ilici.

Nu sunt convins că Doctor Jivago, al lui Boris Pasternak, și Pe Donul liniștit, al lui Mihail Șolohov, se califică, dar nu putem părăsi literatura rusă fără Maestrul și Margareta, capodopera pre-post-modernistă a lui Mihail Bulgakov. De asemenea, Arhipelagul Gulag, istoria lui Alexandr Soljenițîn, dacă va fi considerată lucrare literară. Nu vor lipsi cu nici un preț povestirile lui Anton Cehov. O distincție specială merită Vladimir Nabokov, cu două romane perfecte: Ada și Foc Palid. O pornim la vale cu Franța: Gustave Flaubert, unul dintre cei mai desăvîrșiți stiliști ai prozei moderne, cu Ispitirea Sfîntului Anton, în primul rînd, dar și celelalte lucrări ale sale, periate cu migală de biolog și pedanterie de chimist. Bineînțeles Ferdinand Céline, a cărui Călătorie la capătul nopții este unanim considerată o majoră împlinire a limbii franceze și a spiritului contemporan, din mantaua căreia și-a extras Albert Camus Străinul.

Excepționalele romane ale lui Michel Tournier, Meteorii și Regele arinilor, construcții de un baroc înspăimîntător. Poezia lui Baudelaire, în mod special Les fleurs du mal, Paul Valéry, Henri Michaux și Stephane Mallarmé. Va fi bătut în piatră Contele de Chateaubriand, autorul Memoriilor de dincolo de mormînt. În nici un caz nu trebuie trecut cu vederea Alexandre Dumas tatăl, măcar pentru Cei trei muschetari, pentru unii o carte minoră, de capă și spadă, dar cu o influență copleșitoare. În lipsa operei lui, o întreagă bibliotecă ar dispărea subit.

Germania: Goethe, cu Faust, Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Thomas Mann, care a creat Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit și Doktor Faustus. Franz Kafka, un geniu aproape neîncoronat al romanului întunecat și al parabolelor disperate, Castelul, Procesul, America, Verdictul și celelalte povestiri.

Italia: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, al cărui debut tîrziu, Ghepardul, a uluit universul literar la data apariției. Giovanni Papini, cu un Un om sfîrșit, o carte pe care Prometeu însuși ar fi scris-o dacă ar fi trăit în aceeași perioadă, Dino Buzzati, Deșertul tătarilor. Importanții poeți Eugenio Montale, Giuseppe Ungareti, Umberto Saba și Salvatore Quasimodo, care au scris cu atîta parcimonie!

Spania: poetul Vicente Aleixandre. În mod ciudat, literatura spaniolă nu are mulți reprezentanți de elită, exceptîndu-l pe Miguel de Cervantes, părintele lui Don Quijote de la Mancha, considerat de mulți cel mai însemnat roman al istoriei literare, dar universul acestei limbi a dat un mare număr de scriitori în America Latină: Jorge Luis Borges, poate cel mai mare autor de scurte povestiri, Ernesto Sabato, cu tulburătorul Despre eroi și morminte, Adolfo Bioy Casares (al cărui micro-roman Invenția lui Morel sclipește ca o stea uriașă în constelația și-așa orbitoare a zonei), Julio Cortazar, cu majoropera Șotron, Alejo Carpentier, Recursul la metodă, Octavio Paz, toată opera, Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Miguel Angel Asturias, cu Domnul președinte, Mario Vargas Llosa, cu aproape toate romanele sale excepționale, și Roberto Bolaño, cu Detectivii sălbatici și 2666.

Cam atît despre o literatură care cuprinde sute de autori importanți, din care n-au fost aleși decît cei mai buni dintre cei mai buni (de aceea acest gen de liste este o tîmpenie măgărească).

Anglia: Charles Dickens, în primul rînd, după William Shakespeare, deja promis și compromis - Marile speranțe și David Copperfield. George Orwell, 1984. Virginia Wolf, Valurile. Sylvia Plath, versurile, Graham Greene, Comedianții. O altă cultură care a dat zeci de autori desăvîrșiți, din care mă simt obligat să aleg doar cîțiva. Măcar de i- ați citi și pe aceștia! Să nu uit: trebuie menționat, din rîndul marilor autori de romane de spionaj, măcar John Le Carré, cu Spionul care vine de la frig, o perfecțiune neo-gotică post-modernistă.

Statele Unite: Edgar Allan Poe, părintele romanului polițist și al povestirilor gotice fără cusur. Herman Melville, autorul monumentalului Moby Dick, din mantaua căruia au decurs cohorte de autori (pînă la Gravitația curcubeului, opera de căpătîi a lui Pynchon). Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer. William Faulkner, care ar merita citat pentru întreaga operă și din care vom reține, Lumină de august, Zgomotul și furia, trilogia Cătunul, Orașul și Casa cu coloane, Absalom, Absalom și nuvela Ursul. Unul dintre cei mai mari titani care au luat vreodată pana de scris în mîna dreaptă și a tîrît în spate leșul întregii literaturi, într-un moment de relativ dezinteres. Ar fi meritat un paragraf de sine autonom. John Steinbeck, Fructele mîniei. Emily Dickinson, poezii. Walt Whitman, poeme. Saul Bellow, Herzog. T.S. Eliot, poate cel mai mare poet care a existat vreodată (cel puțin în epoca modernității), Patru cvartete figurează ca operă de căpătîi, dar trebuie citit tot. Don DeLillo, Underworld, Cormac McCarthy, Meridianul sîngelui, David Foster Wallace, Poantă fără sfîrșit. Nu m-aș da în lături să-l alături acestei ilustre inventarieri pe Raymond Chandler, poate cel mai artist dintre toți autorii de romane polițiste, Somnul de veci și Rămas bun pentru vecie.

Din panoplia literaturilor exotice (pentru noi), vom audia japonezul Yasunari Kawabata, cu Stol de păsări albe. Knut Hamsun, autor norvegian, Foamea, Rodul pămîntului, Pan și Victoria. Austriacul Peter Handke, Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire, eventual Milan Kundera, cu Insuportabila lejeritate a ființei, Ismail Kadare, Generalul armatei moarte. Cam acestea ar fi.

O, da, cu, probabil, zeci de regretabile omisiuni. Lista a fost concepută mai în pripă, mai în serios, îmbunătățibilă cum vorbim, dar utilă pentru a vă face o părere nu asupra literaturii universale bătute în cuie, ci asupra mea, bătut în cap. Totodată, precizez că am ținut să nu scap lucrarea nici unui filozof în ceaun, ceea ce ar fi deschis o cutie a Pandorei, pentru că mulți dintre ei scriu minunat, de n-ar fi să-i citez decît pe Kierkegaard și Nietzsche, dar m-am referit strict la literatura ficțională. Ce, Roger Caillois nu mi-a plăcut? Sau George Bataille? Malraux? Sartre? Forsyth? Lawrence? Yeats? Beckett?

Singurul român care n-ar cădea de pe creangă este Mircea Cărtărescu, cu romanul paranoidal poematic Solenoid, de peste 800 de pagini. Refac inventarul: nouăzeci de titluri numărate cu atenție contabilă. Trebuie să mai fac rost iute de încă zece. Poftim, cu ultima suflare de bibliotecă: 10. experiența poetică dintre lumi a contelui de Lautréamont; 9. Candid, de Voltaire; 8. Gargantua și Pantagruel, de Rabelais; 7. Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau; 6. Poeziile lui Rainer Maria Rilke; 5. Confesiunile Sfîntului Augustin (la limita literaturii și a teologiei); 4. Eseurile lui Montaigne; 3. Lanark, A life in four Books, capodopera scoțiană la care Alasdair Gray a trudit peste 30 de ani fără a-și găsi editor (aș fi eliminat partea a treia și aș fi inversat partea a doua cu a patra); 2. O mie și una de nopți, autor necunoscut; 1. La poalele vulcanului, de Malcolm Lowry.

Inutil de adăugat că am îndrăgit și alte sute, multe sute de alte cărți, nu puține apropiate de valoarea celor cuprinse în canon, dar sper în credința că acestea sunt cele mai proeminente, pe care, dacă aș mai avea o sută de zile de trăit, m-aș forța să le parcurg în lungul rămas bun de la lumea care le-a zămislit. Ca în cazul oricărei ierarhii omenești, părerile personale, uneori direcționate din necunoscut și subconștient, prevalează. Nici nu trebuie să-mi cer scuze, pentru că e ceva în firescul anomaliei care suntem.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro