Accelerat după accelerat au trecut pe lîngă tine în deșert, dă drumul la cuvinte să fugă după lumina vagoanelor, poate le vor ajunge din urmă, e-o petrecere care trebuie stricată sau măcar timorată din mers, în depărtare-i așteaptă tunelul blocat în care se vor strivi cu toată încrederea. O altă pierdere, o altă poveste inutilă, cu morală pentru nimeni.

**

Ce putea să mai decadă a decăzut. Nu știi cît de urît a fost un obiect sau o ființă decît după încetarea existenței, pentru motivul că abia atunci ai șansa să vezi dacă pata ce se așterne este mai jos sau mai sus decît chipul precedent. Prin dispariția lui, generalul a lăsat să se vadă că pînă și-n posibilitatea că nimeni nu-i va lua locul situația se va fi compromis pentru totdeauna. Atîta sinuozitate nu putea fi înlocuită fără un preț negativ. Nu era interesat în acesta. Nu era interesat în nimic. Era un străin care încercase o aventură în jungla exotică a unei țări cu care n-avea nimic de-a face, dar din care i se va trage sfîrșitul. Pînă și fratele său își ciopîrțise mult din acest statut prin jumătatea de viață care-l și terminase. Putea să fi rămas un istoric oarecare, pasionat de minciunile trecutului, înșelat ca toți ceilalți de formatul plin de erori al unei pseudoștiințe pe care și-așa nu mulți puneau vreo valoare. Practic, nimeni în mod dezinteresat.

**

Constată, oarecum cu surprindere, că și viața lui se diminuase. Ceva fusese extras fără putința de-a fi înlocuit. Clipe care s-au dus. Generalul fusese un om inteligent. O raritate în acele locuri. O stea mică, oricît de strălucitoare, va fi înghițită de imensa gaură neagră la care au trudit milioane de tîmpiți. Prostia vine și cu suportul Diavolului. Iar tu trebuie să te desprinzi numai cu ce ai. Ciudat... cu cît ajungi mai singur, cu atît puternic pari a deveni. Dar nu ești.

XLIII.

Cu noaptea-n cap, soneria de la ușă îl trezește cu violență. Va trebui s-o schimbe sau s-o elimine. Și-așa nu-l caută nimeni, niciodată. De-abia s-a mutat. Nici Milică nu știe adresa asta. Vreo greșeală de locație... Era poștașul, care-i întinde o foaie, contra unei semnături. Dă cu pixul, aruncă o privire. E o convocare la un meci de fotbal. Bună glumă! De cînd era printr-a șaptea n-a mai văzut ceva semănător. În ziua de, puncte-puncte, clasa a VII-a A vă provoacă la un meci de fotbal șase la șase în curtea școlii, mîine la ora două sau puncte-puncte. Semnat, căpitanul echipei, Dan Gălbează sau Ion Popovici. O tradiție locală a școlii. Se duceau, jucau după abilități, cîștiga cine se nimerea și se retrăgeau pe la casele fiecăruia. Viața de copil se scurgea convenabil.

Convocarea de azi era mai strictă și mult mai ciudată. Ora zece, pe-un tăpșan din centru. Numai că centrul se schimbase îngrozitor, urma să observe pe măsură ce se apropia. Antetul convocării desemna o neclaritate: Automatic Data Processing, firma americană la care lucrase el o grămadă de ani în Statele Unite. Mai mult, dacă lucrurile mergeau bine, urma să fie reangajat. Au început să-i tremure mîinile de emoție. ADP, în orașul său! Un miracol acompaniat de revederea cu foștii colegi! Fu încercat să constate ce dor i se făcuse de ei, pînă și de cei cu care nu se înțelesese prea minunat. În fond, o parte din trecutul lui i se așeza la picioare. S-a spălat în viteză, s-a îmbrăcat și a ieșit din casă. Afară era frig. Ce fotbal puteau juca pe această vreme? A întrebat un trecător: Știi, cumva, unde se află ADP? I-a arătat cu degetul un bloc înalt, pe care nu-l mai văzuse, optzeci și ceva de etaje în miezul orașului!

Blocul deținea un aspect futuristic, alcătuit din module uriașe racordate prin lifturi. De aproape era impresionant: uriaș, cam murdar și zgomotos. Nervuri de beton se pierdeau în tunele-ntunecate. Terenul nu putea fi în interior. Ocoli prin dreapta, urcă niște rîpi cotropite de noroi și buruieni. În spatele lor, un teren precar, în care două echipe de zilieri arabi fugăreau cu violență o minge răpănoasă. Echipele erau complete, nu aveau loc pentru el. Măcar se prezentase la timp. Era clar că nu era locul lui. Timpul evoluase.

A ieșit prin gardul de plasă rupt, a străbătut noroiul înapoi, a ajuns sub pîntecul uriaș al clădirii. Ceva colosal. A intrat pe-o scară de serviciu, plină de oameni forfotind în ambele direcții. A oprit o femeie și a întrebat-o dacă poate să-i spună unde se află ADP. Întreprinderea aia americană? Etajele 17, 18 și 19, maică! A luat-o la deal. Urca anevoie, pentru că treptele erau înguste și foarte abrupte. Frica lui de hăuri și de înălțimi întunecate nu-l ajuta mare lucru. La etajul 17 a trecut prin dreptul unei cămăruțe purtînd sigla instituției. A urcat la 18. Nu recunoștea pe nimeni și nimic. A oprit o lucrătoare în dreptul unei mese de lucru și a-ntrebat de Kia, asumînd că o negresă va ști să-i răspundă despre soarta altei negrese, măcar din solidaritate de rasă și istorie asumată colectiv. N-auzise de ea. Cu atît mai puțin de Derrick ori Marjorie. Compania, însă, era aceeași. În mod normal ar fi trebuit să întrebe în ce an se aflau. A întrebat. 2025. Într-un fel, fusese proiectat în viitor. Călătoriile în viitor sunt atinse de dificultate, pentru că, prin contrast, cele în trecut se bazează pe baza de date strînse în subconștientul lumii, care l-a trăit. Dar cele în viitor... altcineva se află în spatele lor. Măcar reușise să fie acolo. Cînd anul realității prezente va veni, va fi consemnat. S-a prezentat și la meci, e treaba lor.

A mai urcat un etaj, ceva mai prietenos. S-a așezat la un birou și a spus: dați-mi, vă rog, de lucru! I-au pus în față un computer încărcat cu un program pe care nu-l mai văzuse. Au trecut, după cum se vede, prea mulți ani. Din cauza înălțimii la care se aflau, lumina bate într-un unghi cu care nu este de acord. Își închipuia ce-o fi la ultimul etaj! Ambianța-i place din ce în ce mai puțin. Ce caută aici? Atîtea compromisuri pentru a ajunge pe unde-a mai fost! Un somn tulburat, o dimineață ruinată, o călătorie infernală, aventuri printre bălării, tehnologia uzurpînd patriarhatul atît de liniștit al orașului înlocuit, dezastrul perpetuat al inimii, repetarea circulară a frustrării. Se hotărî să-i interzică poștașului să-l mai deranjeze. Pentru unii este, poate, o pîrghie de stil, dar pentru alții devine din ce în ce mai mult o chestiune de viață și de moarte.

**

Fără să fi realizat vreo tutelă pînă acum, prin moartea generalului mi-am recăpătat ultima libertate. Nu mai țin de nimeni, nu mai depind de nimic, nu mai sunt marioneta nimănui. Acum să văd ce-mi poate capul și dacă mi-am meritat eliberarea! Pentru asta, ar trebui să trăiesc după principiile lui Cezar Mititelu. Lipsa dependenței va asigura eliminarea umilinței. Pentru unii este umilitor să cerșească mîncarea, dar numai dacă nu ceri o derogare de la sudoarea frunții blestemate pe urma furtului din grădină. Dacă asculți smerit, n-ai de ce te teme. Iar unul care nu se teme, de ce s-ar simți umilit? Un cer deasupra capului sau un pod primitor pe timp de ploaie, un uscător de bloc. Să mă caute cei ce doresc redresarea țării.
**

Bob Dylan, unul dintre cei mai mari stîlpi ai culturii americane, are un fiu numit Jakob. În urmă cu cîțiva ani, Jakob a ținut să meargă pe urmele misteriosului fenomen muzical din 1965 la deal, fenomen forjat, în mare parte de tatăl său. Pentru că formatul căutării nu putea fi oarecare, a decis să se documenteze pentru un concert format din piesele acelor ani. Pentru asta a mers la sursele directe, cine-a mai scăpat din Beatles, din The Byrds, Buffalo Springfield, The Mamas and the Papas, The Beach Boys, James Taylor, Crosby, Stills, Nash & Young. Cînd a găsit necesar, împreună cu cîțiva prieteni, a reinterpretat imnele LSD & hippy ale epocii.

Mă întreb dacă, raportat la împrejurări, n-ar trebui să încerc și eu ceva asemănător. Nu e vorba de tribut, ci de ceva mai elaborat: refacerea impresiei de atmosferă a începutului, exprimarea unui descîntec care să îmbunătățească lumea. O caravană a poeziei, cu doi-trei actori care să recite ce-a dat neamul acesta mai bun, străbătînd țara de la un capăt la altul, dezmeticind arhetipurile adormite în fiecare dintre noi. O trezire culturală, neapărat cu versurile lui Dorin Liviu Zaharia și Dan Giosu, Labiș, Eminescu și Arghezi.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro