Humus
(Dorin Liviu Zaharia)

Sunt frunze-n palmă, maică mînă,
Mai cît o palmă de pămînt,
Strînse de frig și așternute
Pe plîns, nervură cu nervură,
Ca nervii celor ce mai sunt
Arbori mărunți, la întorsură.
Cădeau, mai cad, nu ar mai cade,
Atîtea vestejiri prin gînd,
Uitînd la tîrg limba română,
Pădurile noastre bătrîne
Și umerii de greu cărînd
Atîta toamnă de noroade,
Și nervii celor ce mai sunt
Păstori de datină străbună.
Sunt frunze-n palmă, maică mînă,
Doar cît o palmă de pămînt.

Poetul cel Mare
(Dan Giosu)

Poetul cel Mare scrie la cartea…
la cartea cea neagră
scrie și bea.
Sȃngele-i curge din gură
Moartea deasupra
capului său se uită
ȋn cartea cea neagră…
și Ea sȃngera.
Sȃngele Morții curge pe cartea
aceea neagră
din fața sa.
Să mai strȃng dintre umbre,
gȃndi Poetul cel Mare;
din umbrele ce le
risipesc pe podea…
ȋmi pot permite atȃtea
umbre, eu, oare?
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Să mă ridic să-mi fac
o cafea cu aromă de-adȃncă tristețe—
nu-i ieșea versul din urmă…
Nimeni tăcerea n-o curmă.
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Mai bine să-l chem pe vecin!
Pentru ce să-l chem pe vecin?
Să bem paharul cu vin…
Nu, nu!… vinu-i puțin!
Aș fi putut să fiu rȃu,
să curg printre munți…
Sau, mai bine, să fi fost piatră ?
Apa să susure peste mine mereu…
Iar, primăvara,
cȃnd apele se retrag mai la vale,
soarele să mă cuprindă deplin.
Dar, mai bine să-l chem pe vecin,
da, da…
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Ce-ar fi să vopsesc tavanul cu roșu?
Parcă l-am mai vopsit eu cȃndva…
Să chem vizitiul,
să taie cocoșul—
tavanul acesta vopsindu-l
cu roșu…
Poetul cel Mare și-aduse aminte:
vizitiu nu avea.
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Aș fi putut să fiu un cȃmp
arat proaspăt,
pe care să alerge o fată
speriată de tinerețe—
picioarele ei afundȃndu-se-n mine
pătruns voi fi fiind
de tulburătoarea ei frumusețe—
tărȃm de zăpadă,
mă-ngroapă cu ea!!!
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Să mai bag un lemn ȋn cămin,
parcă-i frig—
să se mai ȋncălzească puțin…
Poetul cel Mare și-aduse aminte
că n-are cămin.
Ar fi trebuit să fac un cămin!
La gura lui, pe o blană de urs,
să mă bucur de viețile focului,
să mă topesc cu iubita,
toată noaptea să stau eu cu ea!
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Ce-ar fi să-mi chem cȃinele?
Și tocu-azvȃrli și zise : Aport!
Poetul cel Mare și-aduse aminte:
Cȃinele-i mort.
Versul din urmă nu ȋi ieșea.
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Aș fi putut fi chiar umbra copacului…
De ce să am atȃtea umbre eu pe podea?
De ce să stau să le număr mereu?
Poetul cel Mare sunt eu!?
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Dar unde mi-e tocul?
Dacă mă ridic, cineva
poate, mȃrșav, să-mi ia locul.
Să scriu cu un creion,
să scriu cu ceva!
Versul din urmă nu ȋi ieșea!
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Aș fi putut să fiu
mirosul de toamnă al ierbii…
Ba, aș fi putut fi tristețea
unui bătrȃn ramolit, puteam fi infinit…
Aș fi putut fi ceva!
Deasupra capului său Moartea tăcea.
Sȃngele-i curge din gură
pe cartea cea neagră—
Poetul cel Mare șade și bea
cot la cot c-un vecin…
Focul dogorește-n cămin,
cȃinele la picioare-i se gudură,
vizitiul vopsise tavanul cu roșu—
tăiase cocoșul…
Aș fi putut fi cineva!
Aș fi putut fi chiar Moartea!
Deasupra capului său Moartea tăcea.

Sunt spiritul adâncurilor
(Nicolae Labiș)

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.

Odă (în metru antic)
(Mihai Eminesu)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Fiind un singur ram
(Dorin Liviu Zaharia)

N-avem pămînt de dat în lături.
Nu trecem valvîrtej prin lume.
Avem, din multă vreme, sfaturi
Și locuri, potrivite-anume.
Ascunși la chipuri, sus, la miei,
Scăpat-am de căpătuială.
Voinic pornirăm peste zmei.
Cînd zorii s-or crăpat, o pară.
Cu noi de-și bat capul, spre cuget,
Ăi de-și ascund pe după deget
Statul pe sub căciuli străine,
Afle că noi la noi stăm bine.
Ni-i țara prea neprețuită
Să ne-o precupețim vreodată.
Purtăm un trup care nu uită
Ruptul, bucată cu bucată!
Suntem de-o singură croială,
N-avem mai multe bărăgane.
Unde-i drum rău pentru tocmeală,
Nu-i primitor loc de firmane.
Păstrăm o strămoșie-n lume,
N-avem pămînt de dat în lături.
Cărările ne sunt comune,
Sub sori, sub nori, chiar sub omături.

Duhovnicească
(Tudor Arghezi)

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Bradu-i brad fără topoare
(Dorin Liviu Zaharia)

blîndă fecioară la umblet ușoară
cu ochii umezi cu vorba domoală
lasă-mă singur în nici o seară
îmbăiat balaur cu graiul de faur
cu priviri de frasin cu aripi de ghiaur
fă-te din timp tăcere de aur
frunte de munte verde părinte
nu lua aminte la frînt frig fierbinte
suie carări ca-nainte
-nainte
rogu-te fă-ne loc din cuvinte
umbră din stîncă
lumină adîncă
ieși din genune
și du-ne lîngă
bruma de suflet
din vechea poruncă…
fată curată din totdeauna
roagă-mă tainic să-mi domolesc struna
sărută-mi ochii să-ți sărut mîna
să-ți spun acuma draga mea fată
ce-aveam noi pe suflet păcat altădată
și cum te văd azi atît de curată:
pe-un drum de seară
tare-n topoare
vroia un prea-aspru
un brad să doboare
pîna-a aflat că
după nascare
cel ce doboară e cel care moare.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro