Cine a fost Dorin Liviu Zaharia? Pentru oamenii cu darul simplității, îmbăiați în banalul și-n concretul de betoane al realismului comunist, chiar și în situații de excepție, D.L.Z. a fost un tînăr cu multiple orientări culturale ieșite din comun, un cîntăreț care a- ncercat să-și găsească originalitatea în izvoarele tradiției populare a românilor, în mitologia care ne-a definit cîndva, pe linia marilor taumaturgi orali și scriptici, cînd tinerii întorceau capetele după modelul rock-ului occidental, iar protocroniștii de partid încă nu ajunseseră să sape la rădăcina culturii noastre ancestrale și revoluționare, care-l premersese pe Nicolae Ceaușescu și gașca lui de zuavi bîlbîiți. Un zărghit, ar spune alții, văzîndu-l înveștmîntat în ia milenară, cu părul vîlvoi și barba vraiște. O apariție cristofanică, plină de misticism și limbaje secrete, care a tîrîit limba română cîteva sute de metri prin forța propriilor versuri. În esență, o apariție culturală apărută din vagul biblic, trecută prin prozele lui Eminescu, personaj secundar al Crailor de Curtea Veche, al povestirilor lui Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, dar și al romanelor lui Vinea și Arghezi, umbră tutelară a hagiografiei nu prea fictive Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu, umbră murală în multe scene din Solenoidul cărtărescian. D.L.Z. este o obsesie liturgică, un loc comun, în înțelesul cel mai înalt, al culturii române.

Secvența care ne agită biografia imediată este amplificată și de amănuntul că viața sa organică s-a desfășurat într-o țară care-și pierduse deja memoria: România abject-comunistă, care a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-l distrugă, să-l anihileze, să- l reducă la tăcere. A reușit una, dar nu cealaltă. În străfundurile ei refractare la sfințenie și adevăr, România ceaușistă știa foarte bine ce pericol reprezintă un individ cu calitățile lui: neînfricat, inteligent, cunoscător, credincios și hărăzit să transforme în aur orice crenguță culturală pe care-o atingea. Pentru jumătate din tinerii descuiați la minte ai patriei acelor ani, D.L.Z. a figurat ca un profet căruia-i sorbeau cuvintele de pe buze, un preot înalt demn de suita lui oriunde se-ntorcea, chiar și în cercuri în care nu era cunoscut deloc. Din păcate, o boală necruțătoare l-a luat dintre noi cînd am fi avut mai multă nevoie. Dar cînd n-am fi avut?

Nu ne vom împăca niciodată cu ideea că n-am fi putut face mai mult ca popor pentru a-l păstra și onora printre noi. De-a-l fi protejat din calea marșului călăilor care se năpusteau să distrugă ce aveam mai nobil și mai de preț. Măcar acum, la atîția ani de la trecerea în altă literatură, să ridicăm pumnul în semn de prețuire și solidaritate cu acest bastion fragil și etern în limita lumii de patriotism nefalsificat în prezența căruia simții vibrațiile istoriei necunoscute.


Turneul s-a bucurat de un succes relativ. Nu pentru că, în sine, ideea n-ar fi fost provocatoare, ci pentru că românii nu mai considerau valoarea nici unei instigări. Ultima le adusese mai multă nenorocire și decepție decît ar fi fost normal să se asigure. Diferite pene critice au luat atitudini divergente, de la mic ciubuc propagandistic gen Cenaclul Flacăra, la reinventarea naționalismului poetic. Nimeni n-a considerat mișcarea o trezire, cu atît mai puțin prima treaptă a ei. Nu era nici măcar dezamăgit, pentru că încetase demult să creadă în minuni. Dar cînd critici o acțiune te pui automat în folosul alteia. Nu era cazul. Alternativa era pictată în fața paharului cu alcool.


Cei mai buni dintre ei, cei mai disperați, cei mai conștienți și-au luat blestemul în spinare și l-au strămutat în alte regiuni. Pe mulți blestemul i-a urmărit întocmai; pe alții i- a lepădat contra tarifului amnezic. Erau, poate, fericiți, dar încetaseră să mai fie români. Tot nu era în regulă, deși apartenența nu configura ca o mare onoare. Nu reprezenta, pentru că idioții de comuniști distruseseră biologic și moral toate reperele unei posibile mîntuiri. Tablourile rînjite ale lui Ceaușescu și Burtică, Bobu și Dincă, Dăscălescu și Popescu, lichele cu o gîndire vicleană dar fără nici o perspectivă, lacome și mincinoase, fuseseră lipite de fruntea patriei. Iar oamenii noștri adevărați zăceau interziși prin cimitire străine și lacăte de bibliotecă.


E prea tîrziu. Nu mai combați cancerul cu ceai de lămîie și foametea cu mirosul pîinii date prin aburii fripturii altuia, chiar dacă trăiești convins că bucata ți-a fost confiscată cu sau fără legea în mînă (oricum, condiția nu contează pentru nimeni – cel mult, încurcă interpretarea contextului). Spontaneitatea vieții lucrează împotriva ta: abia dacă ai timp să te dumirești c-ai ajuns la capăt; de unde energie și curiozitate să te întrebi cum ai ajuns acolo? De unde vigoare să te mai și rupi? Ca să revii la loc?


Dacă nici poezia nu mai poate să miște inimi și minți, ea, care clintise popoare și cîștigase războaie, împăcase mulțimile cu zeii lor scîrbiți și aruncase regi în țărînă, ce-o va face? Discursurile agramate ale politicienilor, analizele puerile din gîtlejul repetenților duși să dea din clanță la televiziune, stîngăciile analfabetismului de logică?


Niște nebuni recită versuri a căror proveniență nu mai interesează pe nimeni, al cărui înțeles scapă oricui, în consensul fărîmițat al ignoranței constituționale și al nepăsării endemice. Nici minunile antichității n-ar mai motiva pe vreunul. N-au de muncă? – întreabă cei care-și pierd viața prin crîșme. N-au ceva mai bun de făcut? – se indignă cei care n-au fost utili niciodată. Nu le e rușine? – pun problema indivizii cărora conceptul nu le spune nimic.


Ultimul cerc vicios al ființei. Trup morb și hrană sieși, popor nebun rupea din el. Poate că și retorica lui Barbilian ar fi trebuit aruncată pe grătar... Apoi prin cap i-a trecut alt gînd: ce succes ar avea dacă s-ar duce cu caravana în Polonia, să spunem? Ar fi leșii mai impresionați decît românii? Ar fi mai puțin? Întocmai? Probabil că pe-acolo. Românii și-au ajuns lor înșile străini! Ce interes să iște trezirea unora cu care nu mai aveau nimic de-a face? Nici unul. Și cum, la revoluție, au învățat că, în capitalism, totul se plătește, dacă nu le iese nimic de-aici, la ce să se zbată?


Cineva i-a păcălit rău de tot pe români, supunîndu-i la aceste dislocări culturale, religioase și istorice. Pînă și actele li le luaseră. Îi părea rău că-l eliminase pe Coșbuc din aplicație:

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!

Pesemne că, pentru comuniști, lirica poetului țărănimii a funcționat ca un plan social cu limite și specific încurajator. Românii nu mai vroiau demult pămînt. Practic, nu mai vroiau nimic. Pentru că intuiau că nu mai erau nici români.


Umblu singur printr-o mulțime de străini. Nu numai că-i înlocuiseră pe foștii mei concitadini, dar nici poporul nu-l mai regăseam. Hitchcock ar fi-nțeles exact ce vreau și ar fi făcut un film cum numai lui i-ar fi ieșit. Căci aici mă aflu: în centrul unui film de groază! Ce ridicol! Cum așteptam eu să mă înțeleg cu ei? Pe ce coardă comună să le scîrțîi pentru a asigura un grup de comunicare? Mai degrabă aș fi capabil să mă fac înțeles și suportat de o haită de lupi, urlîndu-mi pe străzi nebunia pînă-mi va suna și mie fals!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro