Măcar amalgamul care-a dăinuit a rămas ancorat într-o modestie laică, fără țintă sau numitor comun, fără caracter ori însușiri distincte, specifice. În pesimismul justițiar în care se lăsa avîntat uneori, firescul său sfîrșit ar fi capturarea lui la o margine de oraș de către cetățeni revoltați, căci, dacă unul nu vrea să se trezească, sperietura din somn îl face mai periculos decît dacă nu ar fi adormit în primul rînd, legarea fedeleș, îmbibarea cu benzină și incendierea spectaculoasă în tîrziul unei seri de vară. Ceva în genul cîinelui ars de un grup vesel de proletari în toate mințile într-o povestire dată la topit de-a lui Monciu-Sudinski.
**
În loc de toate acestea, Ronim Mlădiniu a cunoscut o persoană care avea mai degrabă să-i modifice viața, ceea ce nici el nu mai credea a fi posibil: profesorul Dabija.
L-a cunoscut într-o cafenea minusculă, ca supraviețuind stilului interbelic parizian în Balcani, cu șansonete și absint, cafele turcești și alune romane. Cafeneaua era, cu o excepție, total pustie. Excepția întrupa un bărbat trecut de 70 de ani, cu barbișon alb, pălărie și baston cu măciulie de fildeș încrustat cu nervuri de aur. Nici n-a apucat să se așeze la o masă adiacentă, că a și fost interpelat:
N-aș fi conceput ceva promițător fără cîteva versuri măcar din lirica Magistrului Ursachi! Felicitări, în orice caz, pentru intenție lirică și patriotism autentic. Eșecul cade în sarcina celor care ascultă, căci pare o greșeală disperată să te adresezi unor pietre, chiar dacă vrei să muți din loc munți. Da, îmi cer scuze, sunt profesorul Dabija, retras din activitatea oficială și activ în această cafenea. Detest formalitățile, mai ales la vîrsta asta, așa că-ți voi spune Ronim, ciudat nume, cu narațiune de palindrom, dar promite- mi că, în schimb, mă vei tutui. Prea multă falsă politețe la un popor care se dușmănește înăuntru și se manifestă printr-o mîrlănie deja legendară-n ancestralitatea ei. Ce bei?
O cafea la nisip, căci nu mai face nimeni în oraș.
Ca aici, poate, nici în toată țara. Nu, nu sunt expert în cafenele, dar îmi place să asum. Ce urmează?
După acest rateu nebăgat în seamă, nu mai urmează nimic... E cu putință ca singurul moment propice să fi fost ratat în decembrie 1989 sau imediat după aceea, dar au activat prea mulți colaboratori și semnatari clandestini pentru a nu sufoca orice posibilă mișcare de reconvertire. A fost ratată și oportunitatea vizitei regale care a scos un milion de oameni pe străzile Bucureștiului, care-ncepea să-și aducă aminte de ceea ce fusese cîndva. Dintr-un punct de vedere strict profesional, jos pălăria! Au uitat instantaneu...
Întoarcerea lui Culianu cu fața spre Monarhie i-a fost fatală. Cînd un tip atît de sceptic, bătînd în pînzele cinismului, cu calități intelectuale pe care comuniștii nici nu le credeau posibile, se aprinde pentru o idee atît de înaltă, practic singura frică pe care comuniștii au manifestat-o vreodată pentru asumarea ilegalității lor dovedite, demersul trebuia stins înainte de-a se întinde ca incendiile californiene.
Partida era pierdută prin blestem, dar în clipa în care Casa Regală a acceptat micile ciubucuri, făcute tot din patrimoniul său, a fost trasă lespedea peste ceea ce fusesem cîndva, fără șansa de-a ne mai trezi în aceeași cădere de zaruri. Aceea a fost ultima zvîcnire de acceptare. Practic, eu n-am periclitat nimic, n-am făcut decît să clarific ceea ce știam toți. Ce mă necăjește este că, acum, coloana securistă a țării va răsufla ușurată pentru totdeauna. Eșecul turneului poetic și moartea generalului Păduraru au fost ultimele două cuie ale tranzacției.
L-am cunoscut bine pe Vlădia.
Știați că...
Știam, dar voi respinge orice încercare de-a mă lăsa tutuit. E o formă de respect. Și pe Dumnezeu îl tutuim.
Îmi cer scuze...
Am citit cartea în care preconizai reconstituirea vechiului oraș, undeva între dealuri. O idee genială. Imposibil de realizat. Tocmai de aceea... Nu crezi că asta ar fi tot ce ne-a mai rămas de făcut?
În discuțiile mele cu Generalul n-am potrivit această posibilitate, dar toate planurile românilor, în general, sunt sortite deriziunii pentru că, fiind prea jos, țintesc prea sus. Îmi imaginam ridicarea în pustie a reconstrucției. Dar pustia n-a avut decît menirea de tranzit. Canaan-ul era locuit. Poporul ales n-a luat-o de la zero pe Pămîntul Făgăduinței. Trebuia să-mi fi îndreptat ținta spre un orășel patriarhal din Moldova de- acum două secole, Fălticeni, în primul rînd, pe unde comuniștii n-au reușit să distrugă prea mult, poate Rădăuți, Tg. Neamț, Bîrlad. Ar fi fost mai lesne să repari vestigii deja existente, căci noi nu suntem Dumnezeu.
Mă gîndesc la o idee și mai lucrativă: de ce să dislochezi bucăți de Românie veche la zeci de kilometri, cînd poți încerca aici, stradă cu stradă, în cartiere încă intacte?
S-ar putea să ai mai multă dreptate decît o simplă replică de cafenea. Aș începe cu orice stradă sau porțiune dincolo de Podul de Fer, spre Moara de Vînt, spre Lacul Ciric, aeroport, Cimitirul Eternitatea și Spitalul Pașcanu. Nu contează că au fost ridicate construcții moderne în zonă - în primul rînd, ce e cu adevărat modern în arhitectura noastră de tarabă de gogoși? -, o enclavă este de ajuns. O înghițitură. Probabil că la nivel individual ar fi o lovitură puternică. De fapt, ideea aceasta mi-a venit pentru prima oară cînd aveam vreo 22 de ani, din potriveala că, îndrăgostit fiind de o fată ca de pe vremuri, i-am propus să închiriem o căsuță veche pe strada Călărași, unde să trăim în cumpătarea lămpii de petrol, a zgomotelor moi de mahala, ale mustului și mirosului de borș de fasole cu mămăligă și marole.
Ai descris exact ce mă așteaptă la mine acasă, unde te invit cu toată convingerea și speranța că nu mă vei refuza.
XLVIII.
Franța e un bun exemplu, cel mai la-ndemînă. Cînd auzi franceza necoruptă de imigrație, cînd citești ceva în limba lui Valéry și Flaubert, te înfiori la ideea contemporaneității cu o țară deosebită, care i-a dat pe Baudelaire și pe Edith Piaf, pe Sartre și Céline, Camus și René Clair, Gérard Philipe și Catherine Deneuve. Franța trăiește constant, neclintit, la același nivel de spiritualitate globală prin cultura ei nealterată.
De scriitorii, cîntăreții și actorii lor nu și-au bătut joc serviciile ei secrete și somitățile politico-administrative. Franța și-a venerat vîrfurile, nu a-ncercat să le acopere cu scîrna complexului de inferioritate al grăjdarului ajuns boier circumstanțial, prin rapt și viclenie, minciună și agresivă țopîrlie. La noi, floarea țării fie a fost suprimată în lagăre, fie a fost nevoită să ia calea exilului, unde și-a sălbăticit românitatea.
Am întocmit o istorie a literaturii noastre în patru pagini, pentru a limpezi măcar intențiile.
Am văzut-o.
Numai Generalul o citise...
N-aveam de unde să știu că vei veni la Cafeneaua veche. Întîlnirea noastră a fost întîmplătoare, deși aș fi vrut să ne cunoaștem. Soarta nu ne-a mai risipit.
Nu este atît de discutabilă relația cu el încît să necesite o scuză atît de bogată. De fapt, a fost singura persoană decentă și înțeleaptă pe care am avut bucuria s-o cunosc. Moartea lui m-a zdruncinat cu putere.
Pe această inflexiune, aș vrea să-ți dau vestea unui zvon care te va excita: nu am convingerea că Vlădia a murit.
E crud să te joci cu sentimentele cuiva numai pentru că formulează o replică dramatică adecvată!
Nu mi-aș permite asta nici cu un dușman demn de ură și dispreț! Sectă din care nu posed nici un specimen.
Unde e?
În Suedia. Deci a ales calea lui Monciu, nu a lui Culianu.
Nu știu de ce-a făcut-o, nu sunt în servicii, cu Generalul mă întîlneam rar, deși-mi era frate...
Poftim?
Da, da... Mă întrebam cît pot să mai ascund o informație atît de vrednică?
Atunci poate știi ce s-a întîmplat și cu el?
Dacă l-au asasinat, n-am claritatea nici unui motiv; dacă s-a sinucis, e încă și mai grav. Mai bine refuz să chibzuiesc. Mai vrei un pahar de must?
Ceva ce n-aș putea refuza! Mustul vine cu românismul la pachet...
Una este întoarcerea la ce-a fost, pentru a prelua măreția de-atunci, și cealaltă este modularea retoricii de partid și de stat, protocronismul Securității, întru slava cizmarului fumuriu și-a împilării eternizate. Sunt două concepte diametral disjunctive, cu cîteva veștminte comune, unul încercînd fagocitarea celuilalt. Nu istoricii cu epoleți ai lui Piru și Barbu, care trudeau la mistificarea unor publicații ale trecutului, ci sărăcia sfîntă a lui Dorin Liviu Zaharia, suferința cinică a lui Monciu-Sudinski., erudiția sclipitoare a lui Ioan Petru Culianu. Aceștia sunt adevărații noștri patrioți, deși ei înșiși, de sila asocierii, ar fi respins cu vehemență eticheta. Nu Păunescu, ci Goga, nu Preda, și nici măcar Sadoveanu, a cărui istorie este descriptivă, neutră și lipsită de entuziasm, ci Mircea Eliade. Pînă nu vom rezolva toate aceste detalii, nu vom străbate o potecă din adevărul trecutului nostru. Ce aberație! Să dai pe mîna unor ofițeri de Securitate să facă filme cu caracter istoric! Ce mascaradă! Cînd arta lor era o șchioapă propagandă lipsită de inspirație. Cultura noastră trebuie despărțită cu sabia, odată pentru totdeauna. Confuzia valorică va dispărea concomitent, România se va limpezi, cei răi vor fi proiectați mai pregnant pe cerul patriei.
Pe umbra zidului de execuție.
Vezi, acest gen de raționament este cu putință să-l fi dus pe fratele meu în fața plutonului de sub tavan.
Cred că n-a fost luat prin surprindere.
Nu mai mult decît am discutat deja.
Trebuie să plec.
Pentru o mîncare cu adevărat normală, te invit la masă miercurea viitoare, cînd va fi afumat și cîrnatul promis.
Pînă atunci sper să afli ceva de Vlădia... Regretul că nu mă mai pot întoarce-n Statele Unite se diminuează vîzând cu ochii!
Statele Unite, România veșnică, Ierusalimul mitic sunt acolo unde te afli cu inima! Aici, pe acest cerdac sub parfum de nuci.
Ești un tip formidabil! Am senzația că l-am întîlnit pe Avraam. N-ai avuția lui Solomon, dar nu ești mai puțin înțelept ca el, și nu pare ați lipsi nimic după care să suferi. Am avut cîndva un vis în care-i ceream lui Dumnezeu să mă binecuvînteze. O voce autoritară mi-a spus: Încearcă să trăiești în armonie cu ceea ce ai! Lăsînd să se- nțeleagă abundența care va urma. În cazul tău, se aplică întocmai. Din păcate, au existat momente cînd n-am fost capabil să mă bucur de ceea ce aveam și am dat nebunește cu piciorul.
Fii binecuvîntat! Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro