E greu de stabilit dacă prin aceste văi a existat vreodată altceva decît păduri și
izvoare, lacuri, catacombe și iar păduri. Cel mult străbătute de o firavă potecă abia
întrezărită marcînd negoțul între localități la mari distanțe de demult. Dacă sapi pentru
generozitatea unei fîntîni ai șanse să dai de frînturi de obiecte primitive, bucăți de oase
răzlețe, resturi de animale mici și chiar de cort putrezit, care denotă că civilizațiile zonei
s-au oprit în preajma Evului Mediu, oglindind ceva mult mai vetust. Riscul invaziilor
asiatice, ciuma neagră și asprimea climei au stopat frecvent orice soi de ispită, inclusiv
una cedată categoriei psihiatrice. Altfel spus, doar cete de nebuni să se fi oprit din
peregrinarea lor haotică pentru a se stabili în acest niciunde atît de frumos încît nici
hoardele răsăritene nu cutezau să-l deformeze cu prezența lor păduchioasă. Niciodată
nu s-a adunat o ceată atît de mare încît să nu fi fost sfîșiată rapid de haitele de lupi.

Ca orice răspuns al naturii care vibrează la frisonul nostalgiei nebănuitoare a
călătorului, cîteva luminițe se aprind și se sting în zborul razant al licuricilor de vară în
liziera pîlcului de codri. Pentru o clipă, dar nimic mai mult, pare materializarea iubirilor
care ar fi putut să fie dacă, pînă la urmă, s-ar fi găsit destui smintiți ca să se aciuiască
prin acele locuri. Măcar cîteva sute de ani. Slavă Domnului, n-a fost cazul! Doar o mînă
de licuriri, și ei în rătăcirea spectrală a virtualului. Un loc de care nu se va mai atinge
nimeni.

Iubirea poate totul, să mute, bunăoară, munții din vîrtejul plutirii, iubirea poate fi
orice, inclusiv o armă a răzbunării, ca ghioagă nemiloasă a uciderii celui care te-a
torturat fizic și chinuit intelectual. Cum orice trebuie pedepsit, căci e în firea și
capacitatea lucrurilor de-a-și îmbunătăți înaintarea, dar nu de tine direct, pentru a fi ferit
de păcat, va veni vremea cînd altcineva o va face, în numele tău. Vei fi prezent, vei fi
satisfăcut, vei suferi și vei regreta. Din durerea aceea a remușcării se va isca adevărata
iubire. Dar deja vorbim despre clipe pe care încă nu le-a străbătut nimeni ca să le poată
povesti mai departe. Am ajuns dincolo de sfîrșitul lumii și al lucrurilor. Am ajuns la
conceptul iubirii născute din ură și-al măreției născute din spuma mizerabilă a vieții. Nu
vreau să înnebunească nimeni din cauza noastră. Mă opresc aici.


E tînăr, abia împlinise 20, se plimba haihui fără a da la nimeni socoteală. Ăsta
era un vers de pe undeva. Da, un poet comunist. Străbătea străzile pașnice ale
cartierului de odinioară. O zi călduroasă, străpunsă de cîte un regret de răcoare ca o
reminiscență a unui vis neplăcut. În rest, mahalaua era magnifică și mirosea a răsaduri
de usturoi. Deși nu se mutase de mai mult de zece ani, ceea ce, totuși, reprezenta
jumătate din viața lui, găsise abandonul nostalgiei care să-i numere pînă la urmă pașii
prin desenul copilăriei. Unele se trecuseră, dar prea puțin ca să-l deranjeze. Pe vremea
aceea încă nici nu-și imagina că va cunoaște vreodată nostalgiile depărtării și ale
dorului de casă. Unde să se ducă și de ce să umble prin lume? N-are ceva mai bun de
făcut? Că de plictisit nici nu-i trece prin cap.

Se plimbă fără nici o grijă pe străzile unui oraș uitat de marile principii. Ceva,
totuși, nu se îmbină armonios. De prin fundul curților răzbat sunetele unor formații de
care n-a auzit. Una se va dovedi peste ani a fi The Rolling Stones, căci avea o memorie
fenomenală. Pășește și i se pare că prezența lui acolo are ceva de dincolo de lume. E
absurd, căci toate sunt normale și, pe cît poate vedea, eterne în calmul lor neclintit. E
un cîntec pe care nu-l știe, cu versuri stranii, introdus printre piesele de pe Beggars
Banquet. Cu toate acestea, aparținea altei epoci.

Preachers were all preachin'
Charities beseechin'
Politicians dealin'
Thieves were happy stealin'
Widows were all weepin'
There's no beds for us to sleep in
Always had the feelin'
It will all come tumblin' down

O explicație plauzibilă pentru dulcea nesuferință de-a nu-ntîlni pe nimeni. Era un
cîntec din 2020, cînd, pe vremea aceea, toți știau că lumea se va încheia în anul 2000.
Living In A Ghost Town.

În oglinda adevărului său răsturnat suna puțin diferit: Să mori într-un oraș viu. Asta era.
Fusese. Doar o clipă de chin într-o eternitate împlinită. Să mori într-un oraș mort.


Cuvînt de încheiere

Pot fi socotit un autor suspendat în afara prezentului și a țării, într-un zenit care
mă amuză și mă duce, în același timp, la disperare. N-am lucrat mult la execuția acestui
proiect, dar se pare că m-am atașat pe viață de el, pentru că Avatarul solstițiului, cu
oferta alternativă a titlului Întoarcerea anotimpurilor, încearcă să proclame un univers cu
aceeași diagramă creatoare cu care Dumnezeu i-a întocmit pe scriitori să-l zămislească
adîncit în abisul oglinzilor multiplicatoare al infinitei lor mizerii. Întortocheata ordonare a
Spiralei lui Moebius, alterată de prevederile teoriei haosului și ale speranței.

A priori, norii întunecă zările sub aceste premise antagonice, de sub faldurile
cărora se dezvoltă un tratat al dezastrului ireversibil, în care orice argument ratează
orice altă rațiune decît cea a distrugerii și a deprimării, în lipsa cărora, totuși, nici o
speranță n-ar putea fi, tehnic vorbind, cu putință. Ca notă de fond, persistă ceva în ființa
umană predispus la oprirea mersului înainte de împlinire, inclusiv în medii în care nu
este observat nici un obstacol exterior. Este un joc dureros, umilitor și sufocant, cu atît
mai puțin de înțeles, în care disperarea se infiltrează prin toate fisurile amorsării,
otrăvind orice încercare de redresare, inclusiv cea adusă prin arta scrisului.

Purtăm discuții adunate pe terase democratice privind cu dispreț și detașare la
ce-a ajuns țara pe care o socoteam cîndva grădina lumii. În jocul nostru meschin
mimăm nepăsarea, ca și cum menirea acestui incendiu devastator nu este decît de-a
ne aprinde țigara cu emfază de la flăcările lui. Dar ceea ce văd și mă doare este realul
întruchipat. Unul atît de îngrozitor, încît nu pare decît proiecția bolnavă a unui coșmar
lucrat în mintea unui nebun, diminuat de impresia paradoxului nu poate fi atît de rău
încît ceea ce vedem să existe cu adevărat. Salvarea logică în cu cît mai mult, cu atît
mai puțin.

Lumina unei singure întrebări: ce mai supraviețuiește din noi ca națiune? Nu
vorbesc de una populată de eroi și oameni de caracter, suflete frumoase și meșteșugari
iscusiți, poeți inspirați și demni, o imagine golită de sens și posibilă valoare de către
propaganda partidului unic, ci în cadrul definiției cuminți a dicționarelor... O limbă
stîlcită, o cultură pervertită, o religiozitate prefăcută, un consens pe linia delăsării și a
uitării, o competiție a răului în multiplele lui concretizări. O nepăsare sinucigașă se
cațără peste noi cu certitudinea eternității de dinaintea deznodămîntului după care nu
mai urmează nimic.

Nu am încercat o relatare majoră, nici complexă ori generală a populației, ci m-
am împotmolit în perimetrul restrîns al unui singur individ, în principiul cănii de apă prin
care cunoști adîncul fîntînii. Și pentru că o singură frază cuprinde, practic, ultima lecție a
calamității noastre fără leac, o voi relua în acest context, convins că e de ajuns să
declanșeze eventualul interes: Cînd ai coborît prea mult, nici în glumă nu te mai poți
ridica. Prietene, ne-am pierdut tragismul, nu-nțelegi?! Ceea ce-ar fi urmat să ne ucidă
teatral n-a fost în stare decît să ne perpetueze în derîdere. Asta este marea noastră
distrugere! Caricaturizarea dezastrului la Porțile Levantului, în observațiile cinice ale
turiștilor cu înclinații literare și aparate de fotografiat. Asta, abia asta se pare că este tot
ce-am mai fi meritat! Restul e demonstrația cuvintelor, așa cum s-au adunat, și
gratitudinea că am reușit, pentru o clipă, să vă mențin atenția absorbită în cădere. Căci
toate cad cu o viteză amețitoare...

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro