Plus ce ne îndopa propaganda comunistă și nu reușeam să vomăm pînă la ziuă. Printre cîntecele pomenite se afla și Il est cinque heures, Paris s’éveille, cu Jacques Dutronc. Pentru că nu fusesem la Paris, nici măcar pînă la Sofia, din lipsă de bani și, în primul rînd, voie de la partid, cîntecul avea o forță evocatoare exasperant de relevantă. Adăugam cîteva secvențe dintr-un film cu Bourvil și Jean Gabin, cîteva picturi de la sfîrșitul secolului precedent, cîteva versuri din arvuna poeților blestemați, și iată Parisul personalizat, încă în viață după atîția ani!

Pe vremea aceea și încă mult mai tîrziu, compuneam falduri de realitate din componente disparate. Lumea ca un tot unitar, care-și atrăgea mistica tocmai din această sincronică împreunare. Cu cît mai multe elemente erai capabil să aduni la un loc în peisajul unui eveniment, cu atît mai trainică și mai profundă, mai complexă și mai reală părea magia întregului. Nimic nu a zdruncinat această impresie jumătate de secol, pînă am văzut că în spatele imaginilor, oriunde ai privi, nu se află nimic. Dacă suntem singuri, indiferent de circumstanță, dacă nu ne așteaptă nimeni, dacă nu avem nici un ajutor și nici o speranță, imaginile polivalente ale lumii sunt la fel de înșelătoare ca moartea pe o movilă de gunoi, asaltat de guzgani precoci. Poezia lumii a încetat în acel moment de realizare, ceea ce m-a făcut să regret deșteptarea, care nu punea nimic în loc.

 
De atunci, orbecăiesc printre jaloane minerale, fără să mai fiu mișcat de nici un context, de nici o personalitate, de nici o capodoperă. Pur și simplu, nimic nu mai rezonează cu ceva. Suntem aici cît suntem, fără nici o metafizică, carne și lut, oase și mari cantități de prefăcătorie fără nici un folos.