După cum fusese promis, inaugurăm o nouă rubrică, Avatar, în cadrul căreia va fi publicat în foileton un roman în curs de organizare, Avatarul solstițiului. Scriitura, n-am nici o îndoială, va cunoaște nenumărate modificări pînă la forma finală, judecata cititorului trebuie să țină cont de inerența imperfecțiunilor de stil, chiar de concepție și format. Privesc acest proiect ca pe un experiment ale cărui rezultate sunt imprevizibile, pe o arie care se poate întinde de la ridicol la, posibil, sublim. Dacă nu, nu. Avantajul activității din acest domeniu este că nimeni nu-și va pierde nici averea, nici viața în proces. Una dintre temele majore ale operei va fi axată pe ireversibilitatea răului comis și neputința redresării în iadul care a înlocuit gura de Rai pe care am cunoscut-o cîndva.

Liviu Cangeopol

Avatarul solstițiului
roman în lucru

Se dedică cu maximă duioșie celor trei genii
puse la zid de blestemul României socialiste:
Ioan Petru Culianu, Dorin Liviu Zaharia
și Alexandru Monciu-Sudinski

Prințul știe că este mult mai sigur să fii temut decît iubit. 
Niccolo Machiavelli

I.

Istoria n-o poți schimba, oricît de mult ți-ai dori, dar ai tot dreptul s-o detești. Ura este forma de care dreptatea se leapădă pe buza gropii, cînd este evident că nici o reparație nu este posibilă în termeni reali. Dar dacă suferința noastră n-a fost întru totul adevărată, e corect ca nici satisfacția justiției să nu îmbrace toga desăvîrșirii. Iar ultima defensivă care le rămîne călăilor este violența celor care-i acuză.

***

Asta ca răspuns căutărilor cu care m-am învrednicit de-o bucată de timp. Căutări absurde, pentru că au drept țintă personalitatea nu pe deplin dezvăluită a unui dispărut. Cum 98% dintre întîmplările lumii sunt alcătuite din astfel de ținte, este facilă susținerea că orice investigație merge pe principii comune cu alte căutări. Cum se pare că niciodată nu ajungi la o rezoluție satisfăcătoare, diferențierile se manifestă în regim de excepționalitate prin concluziile pe care ești nevoit să le extragi în funcție de seturile de variabile existente sub vigilența ochiului interior.

Sunt toate căutările la fel? Chiar dacă mi-aș bate capul să aflu un răspuns mulțumitor măcar în logica gîndirii, atîta timp cît nu poți schimba trecutul, constat că nu are decît o importanță periferică. Este sau nu hotărîtoare divizarea în categorii specifice afectării? Pe porțiuni scurte, probabil. Ajută cuiva eșecul, mai cu seamă cînd rareori întîlnești un succes demn de rememorare? Se pare că nimănui…

Contribuie, însă, această înfrângere, asta o știu, prin consumul de energie folosită în desfășurarea lor, creînd iluzia mișcării neîncetate, ceea ce pentru completarea unei impresii e de ajuns. Altfel zis, revenirile nu-ți vor facilita neapărat o revelație finală, dar te vor plimba dintr-un loc în altul, susținînd părerea existenței, a direcției firului narativ, a sensului de viață. Trebuie să umpli cu ceva golurile de așteptare apărute între zăngăniturile de chimval ale nenorocirilor cu care te plîngi întruna că ai fost copleșit și de care nu poți scăpa. Căutarea va crea premisele unor reflexe pe care nu le aveai. Pentru ce ne privește, se pare că este tot ce contează, animale continuu dezamăgite cum suntem.

Practic, vorbim de sisteme distincte, nu numai din cauza că ești atît de diferit de seamănul tău: universul vieții care-a fost nu reușește cu nici un preț să fie echivalat cu universul vieții care este. Mezinul încearcă să înainteze pe urmele fratelui mai mare. Atît de altfel, atît de asemănători, încît nu știi ce are o pondere mai evidentă: cele ce ne aduc la un loc ori cele care ne risipesc în formula, pînă la urmă, alienatoare a căutării și găsirii, a tranformărilor dintre ele? Există o deosebire de nuanță, poate chiar de esență, care desparte apele. Fenomenul a salvat un popor, a distrus mari părți din numărul altuia. Pe vremuri, inima era capabilă să se descurce printre ițele lucrurilor cunoscute și necunoscute.

Pe vremuri, da, totul era diferit, nici n-ar trebui să menționăm. Cu timpul, inima a prins a-și diminua atribuțiile, pentru că diavolul din stomac lupta din răsputeri să solicite dovezi acolo unde se cerea dragoste și sens practic în locul compasiunii, micile victorii ale cunoașterii au sufocat miracolul. Războaiele și violența din interiorul zidurilor au speriat capacitatea inimii de-a explora cu evlavie și de-a rezolva problemele curente ale ființei. Ieșirea din orice impas a ajuns o funcție a logicii. Astfel a intrat în joc mintea, ca scenarist posibil al tuturor variantelor de imaginație și comportament.

Nu e un secret, deși nici nu ne mîndrim cu această constatare: suntem, poate, mai inteligenți decît strămoșii noștri, cu 10%, dar și mult mai ticăloși din pricina aceasta, cu, să spunem, 40%. Pentru că nu mai are acces la resursele sufletului, inima a ajuns un cîine înrăit care se zbate în lanț urlînd de o durere pe care nu o înțelegem. Stăpînul l-a uitat. Mintea, pentru care n-a existat niciodată un plan al infinitului, a ajuns la un liman. Instrumentul cel mai prețios al cunoașterii s-a blocat. Am rămas și fără una, și fără cealaltă.

Ce se întîmplă în jurul nostru în ultima sută de ani, odată cu dispariția ultimelor sincope ale romantismului tîrziu, ne face să asistăm la o luptă acerbă pentru deblocarea gîndirii, care ține, printr-un sistem de țevi, pîrghii și lanțuri, ferecate ușile inimii. Cu o inimă închisă transferului de cunoaștere, omul se chircește ca un altoi nereușit. Se va pipernici, se va usca și va pieri, fără a lăsa nimic în urmă, nici măcar fosilele care să dovedească trecerea lui prin lume. Ce absurditate! Să rămînă în urmă cui, cînd decăderea noastră nu va mai însemna urmași, cu atît mai puțin cu dîre de gîndire? Nu este exclus ca reprezentarea răului în lume să cunoscut deformarea tocmai din această lipsă. E constatarea trecerii de la universul lui Dostoievski la cel descătușat de James Joyce, coborît în abisurile lui Céline, Faulkner și Thomas Pynchon.

Ar fi simplu, căci astfel s-ar pierde crimele omului, să te rătăcești în mulțime. Aparent, nu te obligă nimeni să urmărești fantome și întîmplări pe care mulți au convenit să le uite. Fără urme, nu există nici victimă, nu există nici răufăcător și, cu atît mai puțin, crimă, adică relația dintre ei. În această magnifică situație, nici pedeapsa nu și-ar mai avea rostul. Am scăpa toți, în ușurătatea solidarizării cu majoritatea și amnezia.

***

Ani de zile am sperat că voi afla ce doresc să aflu dar nu sunt dispus să întreb de la mama mea, numai că, fără să mă anunțe, Ziva s-a lăsat năpădită de Alzheimer, făcîndu-mă să admit că nu voi descoperi mare lucru pe această linie. Vorbeam tot mai rar tocmai pentru a nu spulbera definitiv speranța în șansa de-a mai fi capabili de comunicare, un paradox din care n-am fost capabil să mă extrag. Existau momente cînd aveam impresia că nu mă recunoaște. Cîteva luni mai tîrziu am înțeles că, stînjenită de neputința concentrării, prefera să lase telefonul scos din priză și, cînd sunam, răsuflam amîndoi ușurați: conexiunea nu era tehnic posibilă.

Cum trecutul meu s-a stins pe neașteptate, dezvăluind în fiecare zi absența unor lucruri dispărute totdeauna cu mult mai devreme, se va duce și prezentul, cînd celorlalți le va deveni trecut. Acum nici măcar aceste ipotetice căi de învățătură nu mai sunt valabile, căci Ziva, la 89 de ani, a contractat virusul chinezesc și ne-a părăsit în urmă cu cîteva zile. Capitol încheiat. Nici la înmormîntare n-am fost util să particip, căci relațiile înduse de pandemie țărilor noastre confuze au împiedicat călătoria și prezența în fața unui sicriu sigilat, cu păstrarea distanțării sociale printre crucile altora și copaci care au învățat lecția.

***

Cîndva, cu mult înainte de închinarea pe care-o propun, Françoise Sagan și-a manifestat îngrijorarea asupra demersului de căutare: „Nu ştim niciodată ce ne rezervă trecutul”. Trecutul ne poate rezerva orice, total de acord. Probabil că redutabila gînditoare nu se referea la îngustimea politicii staliniste, care modifica istoria în funcție de cine-l bătuse la table pe Tătuc cu o seară înainte, ci la descoperirile posibile din curtea din spatele casei, unele la care nu te-ai fi așteptat, dar aflate acolo în carne și oase, compromițătoare și hidoase. De la Vlădia, ca și de la mama, nu mi-a rămas nimic, dacă nu consider funinginea zvonurilor și las deoparte amintirea unor impresii pe care aș da mult să le pot uita.

23 octombrie 2020
Atlanta GA U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro