Erau prieteni...
Mai mult decît atît: Monciu se uita la el ca la un frate mai mic, mai naiv, mai nevinovat și mai neputincios. Și-ar fi dat și viața pentru el. A intrat în greva foamei nu pentru a manifesta o atitudine politică, ci pentru a-l salva biologic pe prietenul său mai tînăr cu un an. Mulți credeau că Mititelu era mai în vîrstă, pentru că avea o figură mai îmbătrînită, mai cătrănită, mai dură. Dar era mai tînăr.
Cum s-a comportat cînd, în 1999, a aflat că Mititelu s-a sinucis?
A aflat de la Colonel, care a spus că n-a fost zguduit pe cît se aștepta să fie. Se pare că atunci a realizat rostul retragerii lui din lume, în absența căreia o asemenea veste l-ar fi devastat. Ajunsese la matura detașare de-a trece cu lejeritatea unui budist peste orice fel de accidente. Multe mi le închipui, cîteva le-am pescuit de la Colonel, care le primise printre rînduri de la autorul însuși. Ca să înțelegi adevărata profunzime a relației dintre el și filozoful vagabond trebuie să citești proza Banc pentru Cezar, îngrozitor de tristă și teribil de senină. Cînd operezi cu poli opuși, decalajul devine dramatic. Sorbul acesta se stabilizase drept una dintre tacticile aplicate în Rebarbor. Nu degeaba au dat volumul la topit. L-au copleșit cu premii pentru celelalte cărți doar pentru a repara necesitatea negației debutului, bucuroși că personajele lor scăpaseră de disperarea tabloului dintîi. Ar fi acceptat orice.
Ce-i asta?
O prezentare făcută de Virgil Ierunca Rebarbor-ului:
Pentru el, absurdul nu e o modă, o școală literară, un curent, un stil, ci însăși această mocirlă ce-l pîndește, această stradă pe care umblă, acest oraș în care nimeni nu-și află locul, această viață văduvită de orice orizont, această moarte pe care o poți suferi cu oarecare indiferență, întru atîta în celălalt talger al balanței nu atîrnă nici o greutate (...).
A citit perfect ieșirea lui Dumnezeu din lume, deși un critic literar ar spune că celălalt talger este plin de umorul grotesc al celorlalte două cărți.
În calitate de analist în Securitate fără nici o legătură cu literatura, insist să cred că umorul s-ar adăuga tot primului talger.
**
N-am nici cea mai vagă idee despre ce gînduri îi treceau prin cap, dar, în opinia mea, cred că trebuia să termine cea de-a patra carte, Condica de sugestii și de reclamații, pe care începuse s-o publice în foileton în Flacăra lui Păunescu, înainte de-a intra în luptă directă cu autoritățile, mînat de compasiunea pentru prietenul său.
Pe care oricum nu l-a ajutat prea mult, cu care se și certase, între timp.
Din fișele noastre reiese că pentru un scriitor nimic nu este mai important decît cartea la care lucrează. E ca în situația mamei care-și abandonează puiul.
Știați că nu și-au mai vorbit niciodată?
Probabil că și asta l-a ajutat să treacă fără să înnebunească peste știrea sinuciderii.
Cezar devenise nu mai mult decît un personaj pentru el.
Pentru un om în situația lui, diferențele erau insesizabile.
**
De aceea din punctul lor de optică nu există coincidențe. Nu întîmplător ne-am cunoscut, nu întîmplător am găsit informațiile de care aveai nevoie, nu întîmplător ai fost dus la clinica aia sinistră.
Se pare că am ajuns la partea de jos a exprimării liberului meu arbitru, Fănușă.
Predestinarea este regizată de Securitate.
Acum, în condiții de aparentă democrație, libertate și voie bună. Imaginează-ți ce amploare luaseră aceste noțiuni pe vremea comunismului militant de pe vremea ceaușcăi-vodă.
Nu împotriva lor te-ai ridicat?
Mai pot avea certitudinea? Cînd propriul meu frate se complăcea în jocuri mintale cu mine și ricoșeuri subconștiente... de ce aleg unii...
Convenisem că într-o lume dirijată de instituții puternice capacitatea alegerii se diminuează pînă la anulare.
Așadar, colaboratorii n-au avut de ales, vrei să spui. De ce-i mai condamnăm, atunci?
Dintr-un dram de falsă justiție și exemplaritate. Pe deasupra, cine ar fi rămas de blamat? Dacă toți oamenii sunt ticăloși de la natură – și asta este o premisă foarte dificil de rejectat – toți oamenii puteau fi, teoretic, racolați, dacă existau mijloace tehnice suferitoare și interes. Pe unii a căzut pacostea, pe alții, nu. Unii au devenit eroi, ceilalți, ticăloși la cazan. Dar e nedrept. Cu cîteva excepții.
Vrei să spui eroii noștri.
Eroii noștri și cei cîțiva ca tine.
După cum suntem pe cale să stabilim, cei cîțiva ca mine au avut proptele.
Dacă au avut și n-au știut, în mintea lor n-a contat. Rămîn eroi sau, dacă termenul e prea tare, își păstrează decența și, prin extensie, o salvează pe cea generală. Ca parte a mulțimii, o fracțiune a ei se luminează.
Chiar dacă, prin interesele de culise ale acelei Securități care dorea schimbarea, au mers în aceeași direcție cu tendințele Moscovei?
**
Iarăși, care este observația?
Ne cufundăm în pădurea de liane a retoricii care poate duce în orice hău sau în orice luminiș, dle general!
Poate din exact acest motiv unii înțelepți consideră că nu trecutul contează, ci ceea ce faci în prezent. Dle Mlădiniu, ce faci în prezent?
Încerc să reabilitez statura unor eroi ai României, să eliberez izvoarele din pivnița cărora s-ar putea reface vechea Românie.
Cuvinte frumoase, pentru cititori, poate, dar nesemnificative pentru noi. Cum poți elibera aceste izvoare, ce-nseamnă să refaci vechea Românie? Cum s-ar traduce în viața cotidiană a milioane de români fără nici un fel de țară un ideal pe care nu l-au cunoscut și după care n-au cum să tînjească?
Aceste probleme acoperă doar partea teoretică. Practic, nici o salvare nu vine de la sine și nicidecum peste noapte. Dar este de ajuns să lansezi următorul set de idei: 1) că există o șansă (pînă la urmă, în ciuda tuturor descurajărilor aduse pe calea vizualului); 2) că politicienii și mijloacele de comunicare expun dezideratul (le-a intrat românilor în cap cea mai neagră pagină de literatură obscenă din istoria lumii, de ce nu le-ar intra și ideea că un miracol în ștergerea ei se poate împlini?); 3) că fiecare dintre noi este responsabil pentru această împlinire (nu așteptăm să vină nici rușii, care nu ne- au lăsat să așteptăm, nici americanii, care, cînd vor veni, dacă vor veni, vor fi la fel de prăpădiți ca noi, ci trebuie să ne intre-n tărtăcuță că numai de noi depinde înfăptuirea acestui miracol). Să zicem.
Practic, doar elitele trebuie atrase în proiect. Nici la înfăptuirea Marii Uniri gloata n-a avut ceva de spus.
Dacă-i expui constant o opinie articulată, pînă și omul de rînd va accepta că există în el necesitatea recuperării.
Întîi trebuie să accepte fără sfială că se află în mijlocul unui coșmar, apoi să treacă de paradoxul că este posibil ca un idiot care a căzut în fîntînă pentru că este idiot poate ieși din ea prin forțe proprii în ciuda esenței și apoi să găsească ceea ce-a pierdut demult, cu toată starea lui actuală: încrederea în semeni.
Încep să am îndoieli...
**
Vezi?Dar dacă te-am convins, ilustrînd cu fețele ticăloșilor, mizeria în care am ajuns și necesitatea redresării, de n-ar exista și reversul ca prin fețele de eroi ale celor pomeniți nu ar fi posibilă și redresarea?
N-a mai rămas de stabilit decît în ce parte a liniei cade fiecare.
De exemplu?
De exemplu, fratele meu. Sau chiar generalul Păduraru. Noi toți, nu în lumina celor pe care le-am servit, și a celor pe care le dorim să vină.
N-a mai rămas de venit decît deznodămîntul... Și n-o să ne placă! Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro