XXI.              

Zbateri confuze de aripi în geana crepusculară a lumii, geană de piatră, niciodată nu știi ce vor aduce: mîngîierea izbăvirii sau distrugerea cea de totdeauna? Zi după zi, suporți tensiunea acestui suspans: ce se va arăta în fereastră? Îngerul morții definitive cu maslu de chin sau cavalerul vieții care vine aducînd roada promisă de cînd chinul era o relicvă nedescoperită?

Pînă-ți va prezenta cartea de identitate, îți e totuna: un mesager fără chip venit din adîncul depărtărilor pe adresa unui fir de praf necunoscut care nici nu știe ce-a mai rămas din cel care-a fost trecutul unui fir de praf necunoscut. Pășesc cu grijă printre smocuri de iarbă și movilițe de pietre, pentru că orașul este un cimitir animat de ființe pe care nu la mai alertează nici un adevăr.

**

Tinerețea asigură, din timpul goanei pe lîngă care treci cu inconștiența nebăgării de seamă, setul de amintiri al unei vieți incerte duse de un individ care ți se-arată a fi un străin îmbătrînit peste noapte. Toate planurile și intențiile se termină-n proximitatea existenței de la mahala, de dimineață pînă seara, cel mult pînă a doua zi, din capătul străzii pînă la marginea orașului, într-un cadru sonor asigurat de apa cișmelei, tălăngile vacilor venind de la lucru, chiotele copiilor sculați din somnul de amiază. Celelalte localități ale patriei și județului sunt cuprinse de ceața unei fizionomii abstracte pe care n-o poți converti în nimic palpabil. Dacă ne tragem din animalele pe care le-am observat în laboratorul de anatomie și am păstrat ceva din esența sălbăticiei de odinioară, atunci frustrarea noastră provine din lipsa certitudinii de-a intra în posesia lucrurilor pe care le vedem. Ori pentru că n-am fost niciodată făpturi nomade. Ori bucolice.

**              

Dacă vine vorba de disperarea însoțită de entuziasm, un concept bazat pe mariajul contra naturii al unui oximoron forțat cu arma la spate, nu poți să te împiedici decît în opera lui Gram Parsons, cu precădere în cîntarea religioasă tratată în dulcele stil country In My Hour of Darkness, dublat de vocea ireală a frumoasei Emmylou Harris. Pentru căutătorii de sensuri subtile, încercați să găsiți pentru lectură modul dramatic în care Gram Parsons s-a stins la 26 de ani și maniera grotescă în care a fost înmormîntat (dacă noțiunea poate fi adaptată celor ce s-au petrecut). Nici o secundă n-am avut senzația tragediei, nici măcar a ridicolului. Un clovn de geniu care nu s-a luat în serios, cu morga unui drogat căzut în apostazie și competența încăpățînată a unui budist suit pe rug pentru-a avea un podium pe care să facă tumbe.                                        

XXII.
Istoria literaturii române în patru pagini

Văd deja vîrtecușurile de ridicol pe care le voi ridica în praful posterității, o istorie a literaturii române în patru pagini și ceva, consolat de constatarea că alții nu lasă nici atît. La bază, moștenirea mea este alcătuită, practic, din două liste: una cu cele mai bune o sută de cărți ale literaturii universale (o obsesie mai veche pe care fratele meu n-a fost capabil să mi-o lămurească în pofida solicitării reluate) și una cu cele mai realizate în felul lor, cîte or fi, așa cum mi le amintesc, ale literaturii noastre. Voi începe cu prima execuție care-mi vine în minte, un loc comun înrădăcinat în părerea ultimelor generații pe cale de dispariție: Craii de Curtea Veche, lucrarea lui Mateiu Caragiale, fiul tatălui. După ce, ani de zile, s-a plasat implacabil pe primul loc în preferințele specialiștilor români, resimte în vremea din urmă un nemeritat declin.

Vreau să fiu precis, în ceea ce mă privește: cu excepția Solenoidului cărtărescian, un roman cu adevărat somptuos, nici un produs românesc nu poate intra pe ușa din față în salonul mondial prin care se plimbă vedetele lumii, de la Goethe și Homer la Pynchon și Dante. Cu excepția acestei realizări cu care nici popoarele mari nu se întîlnesc prea des, nici unul dintre celelalte preparate de mintea română nu trebuie comparat cu ce ne-am trezit venind din import, pentru că nici n-ar fi corect. Scriitorii ruși, cei geniali, sunt geniali pentru că provin dintr-un popor imens posedat de nebunie ușor convertibilă-n limbaj artistic, dacă nu este deturnată etilic spre canale pustulente și mlaștini exotice, cu resurse și cîmpii nesfîrșite, complexe de inferioritate și credință pravoslavnică, plus alte forme variate de relief rămas pradă sălbăticiei. Iar celelalte țări care au produs multiple desăvîrșiri n-au cunoscut opreliștile sociale și lipsurile de cultură ca scriitorii extrași din poporul român, care acum două secole era analfabetizat pe capete, ca din 1948 să fie bătut cu maiul pe encefal dacă încerca să deschidă gura chiar și numai pentru a cere un coltuc de pîine.

Nu fac nici un clasament al valorii defalcate, ci numai o introducere în categoria care trebuie la rigoare urcată în tren. Vom înscrie în fișă poeziile lui Eminescu (aproape toate) și Coșbuc (în mare parte). Nu m-aș fi așteptat să scriu fraza de mai sus, după ce comuniștii ne-au adus greața la picioarele ambilor autori lirici, mai ales ale poetului țărănimii, recuperat ca un marxist rătăcit în cumpăna dintre secole, pentru că avea priviri interpretate progresist asupra proceselor agricole și relațiilor interpersonale din mediul rural.

Dar și scrierile disperate ale lui Creangă (Amintiri din copilărie este o operă de-o tristețe care odată m-a făcut să plîng, cînd am înțeles că umorul lui Creangă era un demon pe care nu-l putea stăpîni, util doar să ascundă hăul pe care l-a dus în suflet toată viața dracului surghiun!) și cele decepționante ale lui Caragiale (toate omise de imbecilii care au ologit manualele de limba și literatura română).

Nici la coerențe cronologice să nu vă așteptați, pentru că, uite exemplu, sar fără nici o legătură la Animale bolnave, de Nicolae Breban, nu atît pentru valoarea în sine (ce e aceea?) a cărții, cît pentru vîlva care se făcea în jurul ei pe vremea în care am citit-o. O listă subiectivă, dacă era de așteptat altceva. Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, a maestrului total necunoscut (marelui public) Matei Călinescu, o carte-delir, pornind, zice-se, de la existența rătăcitorului Dorin Liviu Zaharia. După alte păreri, mai credibile, protagonistul și-ar fi extras seva creației din modelul tatălui prietenului meu Hoppy, matematicianul de geniu nebun Jerome Winkler, care și-a pus capăt zilelor la 33 de ani.

Nu poate fi omis din nici o litanie Jurnalul de la Păltiniș, al lui Gabriel Liiceanu, o capodoperă a confesionarului autohton. Mi-am exprimat de mai multe ori admirația pentru talentul literar al filozofului, care s-a supărat de fiecare dată, pentru că o resimțea ca pe o marcă a degradării – el era filozof, nu scriitor! Ca filozof, potrivit argumentației lansate prin anii ‘90 de Dan Petrescu, n-ar rezista, din nenorocire, nici o pauză de amfiteatru academic în Occident, dar, ca scriitor, în opinia mea, puțini l-ar putea hăitui pe tărîm valah, poate doar Mircea Cărtărescu (al cărui Solenoid l-am avansat deja).

Nu pot să nu consemnez cărticica de nișă eseistică Norii, acest ou Fabergé forjat de Petru Creția cu migala unui bijutier filozof și poet luminos de stînă, pe care grupul nostru de la Iași o adora cu entuziasm, începînd cu Vlădia și terminînd cu Emil Ionescu. Nici o mare literatură n-ar putea supraviețui fără creații de acest gen. Singura operă, de două sute de pagini, care a primit atenția unui paragraf de sine stătător, după cum veți observa acum, că tot v-am atras atenția.              

Venin de mai, de Ion Vinea. O scriitură solidă și întunecată, fără fasoane, cu remarca atenției că autorul este cunoscut îndeobște ca poet de profunzime. Poate (pentru că nu sunt sigur) Viața ca o pradă, a lui Marin Preda, deși nu m-am omorît niciodată după scriitura lui, prea lipsită de studii liceale, nu mai zic de cele universitare. Alt roman al lui Breban, Bunavestire, la a cărui lansare am participat, în 1977, la Librăria Junimea, unde a fost prezentat de Nicolae Manolescu, însoțit în cîteva fraze ininteligibile de Nichita Stănescu. Un mare eveniment cultural în urbea noastră. Poate cel mai însemnat din a doua parte a acelui secol. O carte memorabilă, mai românească decît precedenta, pentru că s-a dezbrăcat de influențele ruse și este aproape pur originală. Vîrful de aisberg al lui Breban.              

Din listă nu pot lipsi monumentalul roman al lui Mircea Eliade, Noaptea de sînziene, dar nici bijuteria prietenului său Mihail Sebastian, De două mii de ani. Cînd spui Sebastian, nu poți trece mai departe fără a aminti de efemeritatea altui geniu de cămară posomorîtă, Max Blecher, părintele Întîmplărilor din irealitatea imediată și al Vizuinei luminate. Un Kafka de Botoșani, stins la 29 de ani. De asemenea, opera romancieră a unui eminent critic literar, în canonul genului, George Călinescu, prin cămașa Bietului Ioanid și a Scrinului negru. Numai un trădător de țară ar putea ignora cărțile lui Cioran scrise pe meleaguri mioritice (Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la față a României, Lacrimi și sfinți și Amurgul gîndurilor) străbătute de o lirică ritmată cu abisuri, plină de amărăciune și dezamăgire, mergînd pînă la anularea propriei ființe, a propriului popor, a rasei în general. Dacă i-ar fi stat în putință, ar fi comandat Potopul omițînd cu seninătate rolul Arcăi.

Eventual Tache de catifea, cartea lui Ștefan Agopian, pentru electrizări stilistice și coafor borgesian. Cumva Groapa lui Eugen Barbu, țuțerul Securității, subliniind regretul unui talent care ar fi meritat mai mult (și noi, odată cu el!). Dumnezeu s-a născut în exil, compoziția lui Vintilă Horia, nu poate intra în această hrubă de bibliotecă, deoarece a fost scrisă în franceză. Ca și Tratatul de descompunere al lui E.M. Cioran. În schimb, Lumea în două zile, realizarea lui George Bălăiță, și Galeria cu viță sălbatică, a lui Constantin Țoiu, cu un da entuziasmat, două capodopere care n-ar trebui ignorate nici sub pretextul ticăloșiei politice aruncate în cîrca autorilor.

Romanele lui Camil Petrescu și Liviu Rebreanu rămîn, în umila-mi opinie, pe dinafară, cu schelete rigide și predictibile, stil mărunt și apatic față de temele tratate, cu toată remușcarea, copleșite de echivalentul altor literaturi. De asemenea, într-o rubrică a neștiinței vor fi înregistrate scrierile Gabrielei Adameșteanu, deloc cunoscută mie (scuze multiple, mă voi remedia!). Vor fi introduse, însă, pseudo-capodopera Levantul, a lui Mircea Cărtărescu (subliniind impresia că pare a fi scrisă de un robot perfecționat), pe lîngă amintitul Solenoid, care ar merita izolarea unei liste separate, eseurile lui Mircea Horia Simionescu, cîteva fragmente din scriiturile lui Luca Pițu, poeziile lui Nicolae Labiș (mai puțin cele cu damf comunistoid), părți consistente din opera lui Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu, Gellu Naum, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Dan Giosu (neam nemernic, un impostor ca Marin Sorescu sau Nichita Stănescu – malaxor de cuvinte goale, cum îl numea Cezar Ivănescu - se lăfăie neîntrebați în toate antologiile patriei, pe cînd nimeni nu îndrăznește să-l pomenească pe Dan Giosu, un geniu cum, poate, de la Arghezi n-am mai avut!), Ștefan Augustin Doinaș (înalt pe alocuri ca un maestru francez, în contrast cu statura biografică) și Emil Brumaru (mai mult pe considerente nostalgice abuzate pînă la plictis), poemele Gildei Vălcan, Mariana Codruț și Mariana Marin. O notă aparte lucrează contribuțiile lui Alexandru Monciu-Sudinski, cu Rebabor, Caractere și Biografii comune, cît și frînturi din opera poetică a lui Dorin Liviu Zaharia. Va fi consemnată în trecere lejeritatea umoristică a lui Păstorel Teodoreanu, dar nu cea din epigrame (prea convențional stilistic) sau povestiri (cam în vîna prozelor mai puțin inspirate ale lui Vasile Voiculescu), ci din rubrica lui gastronomică, De re culinaria. Largi fragmente din genialitatea risipită a lui Mihail Sadoveanu, dar nicidecum cea din Baltagul, făcătură pentru manual de liceu, povestirile medievale așternute de mai sus deja pomenitul Vasile Voiculescu, negreșit, cît și cele trei volume de jurnal scrise de Paul Goma (poate cea mai reușită radiografie a specificului românesc cu ștaif, mergînd perfect în tandem cu tălparii bitumari ai lui Monciu-Sudinski: Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare și Jurnal de noapte lungă). Cîteva dintre încercările lui Octavian Soviany (poate cel mai bun romancier al nostru actual, după Cărtărescu). Încheind cu un urlet de durere că tipi ca Dan Arsenie sau Hoppy Winkler n-au fost capabili să ne lase nimic notabil.

Să nu vă plictisiți parcurgînd această listă, căci cuprinde tot ce a dat mai bun gîndirea și talentul românesc în dotare literară. Probabil că am omis cîteva opere, iertată fie-mi imprudența, scuzată de marile depărtări temporale și spațiale în care m-am cufundat față de patrie și de mine însumi.

S-ar putea deduce de pe-aici că n-am fost ultimile găini ale Europei la împărțeala lucrurilor serioase. Ne ajută în vreun demers? Cîți dintre pietonii patriei au citit măcar a zecea parte din acest pomelnic? Nu merită vreun comentariu. Nici nu fac. Mă duc să-mi iau pastilele.

Liviu Cangeopol


Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro