Dacă te încurcă frustrarea că nu te ascultă nimeni, ascultă-te singur! Măcar se va fi găsit cineva care s-o facă! Anulezi și absolutul penibil al situației… Este un avantaj pe care nu ți l-ai dorit, e de netăgăduit, dar îți va folosi cu nebănuite resurse. Cartiere liniștite din trecut, despicate de străzi sub nămeți și brazi împovărați de troiene, singur le vei străbate; case aproape locuite, cu focul trosnind în sobă și lumînări arzînd în pomul împodobit, singur te vei bucura de împăcarea lor; mese întinse sub fețe imaculate și castroane aburinde cu mîncăruri care nu se mai fac, singur le vei adulmeca cu ochii închiși; casa misterioasă a Poetului, cu mobilier din lemn de stejar sculptat, vin roșu și nuci prăjite în cetini și ger, numai tu te vei afla la taifas cu Mihai Ursachi și Dan Giosu. De ce te-ai fi însoțit cu străini în toate aceste demersuri? Scrisul tău, o pînză de păianjen care e mai bine să fie ocolită. Le va dăuna și lor, nu-ți va folosi nici ție.

Unul ca mine, pentru că s-a cărăbănit în surghiunul american, își petrece mai tot timpul liber cu gîndul la ceremoniile tinereții de odinioară, sub influența impresiei că desprinderea s-ar rezuma la o rigoare geografică și că refacerea călătoriei ar redresa, în același timp, toate componentele pierdute-n procesul pribegiei.

Altceva decît să repar această fixație, însă, îmi muncește interesul: dacă eu, plecat la zeci de mii de kilometri, stau și-mi potrivesc gîndul la amintiri din trecutul de-atunci, asociat cu pierderea reperelor concrete, la ce visează cei care-au rămas pe loc, care au asistat la o macerare mult mai lentă? Dacă nu mi-aș fi părăsit orașul și țara, cum mi-aș fi petrecut clipele tîrzii de reverie, la ce comparații și asocieri m-aș fi pretat? Probabil că aș fi tînjit cu destulă ferocitate după peripețiile lumii occidentale, însărcinat cu închipuiri fără prea multe legături cu realitatea.

Înaintez cu privirea țintă-n ochii lor și observ ceva care mă dezarmează fără contur: nu găsesc nici o urmă din trecerea copilăriei prin ei. Ori n-au avut defel, ori au uitat-o în totalitate. În oricare dintre posibilități aș prefera mai degrabă să întîlnesc în drum un tigru rănit sau un dragon furios. Un om fără copilărie nici nu poate fi considerat om, fiindu-i sărită de pe fix cea mai importantă treaptă a dezvoltării de care s-ar fi putut bucura. Eu, cel puțin, dacă mi-ar fi extrasă, printr-o procedură chirurgicală, copilăria din suflet, nu cred că aș mai avea mult de trăit, fără a mai pomeni de calitatea vieții personale pe tobogan și ruina pe care le-aș provoca-o celor din jur. Din fericire, mecanismul trecerii de la o etapă la alta asigură inerția continuității, astfel că multe trăsături ale copilăriei vor fi extinse în perioada adolescenței, ale tinereții mai puțin zvăpăiate și tot așa mai departe, pînă te trezești c-ai ajuns un bătrînel cu apucături de copil proaspete ca-n prima zi, la care lumea se uită ca la un apucat.

Creația artistică este o formă de nebunie, poate nu atît de păgubitoare precum celelalte, poate ceva mai rațională pe porțiuni scurte, izvorîtă dintr-un sistem de frustrări ca orice tipar de alienare clasică, hrănindu-se din ea însăși precum hagiul lui Dan Barbilian, a cărei inutilitate practică directă trebuie demascată cu orice ocazie (să se ocupe alții). Creația artistică încearcă să corecteze creația dintîi, a cărui plan riscă o deviere din pricina falselor prezumpții și arogantelor rezolvări dibuite de mintea iscusită a omului – iar el! Geneza de amatori este suma părerilor noastre eronate, incapabili să citim corect mesajul vieții care ne înconjoară, dîndu-ne cu părerea neîntrebați, fără a cerceta în amănunțime posibilul adevăr, în absența oricărui moment de îndoială decentă.

De unde ni se trag energiile care încă ne mai țin cînd e de așteptat să ne aflăm în pragul colapsului? Practic, din nimic sau prea puțin omenesc. Un cîntec evocator, un miros de mîncare de mult uitată, cîteva înlănțuiri de imagini cinematografice, două, trei nume de prieteni care nu mai sunt, în corelație cu elemente încă active aducînd la lumină fantome proiectate pe pereții peșterii.

Nu lumea ideală a ideilor, cum boscorodea Platon cu pertinență, ci sclipirile reverberate ale propriului trecut, ceva edulcorat. Mijlocirea mijlocirii. E în firea ființei să încerce a lăsa măcar o dîră în urmă, pe linia vieții în care s-a tîrît. Puținele elemente cu adevărat evocatoare, fără a ține de paranoia imaginarului fiecăruia, sunt dovada eșecului.