În luna iulie a anului 1969, întro proporție relativ redusă, cu aproximativ o sută de mile mai la vale și patru săptămîni mai devreme decît cea mai mare manifestație muzicală din istorie, într-un parc din Harlem a avut loc un festival de muzică performată de celebri artiști negri din mai multe categorii muzicale: jazz, gospel, soul, blues, funky și rhythm & blues.

Evenimentul a fost denumit The Black Woodstock, dar în afara celor prezenți de-a lungul a șase zile, cît a durat, în jurul a 300.000 de spectatori, n-a atras o deosebită atenție, așa că rolele de film au rămas abandonate într-un subsol timp de 52 de ani. Nu numai că a fost o neinspirată decizie comercială și muzicală, dar uitarea a prejudiciat conștiința omului alb de momentul în care a avut loc emanciparea negrilor, ceea ce a dus, în ultimă instanță, la revoltele care-au cuprins Statele Unite în vara anului 2020. Putea la fel de rău să se întîmple cu jumătate de secol înainte. Sau niciodată.

                                                                                                            #

Comentariile producătorilor care au reușit să scoată filmul The Summer of Soul la iveală sunt, să spunem, 40% legate de muzică și 60% inspirate politic. Este momentul, ni se arată, în care termenul negro a fost considerat depășit, fiind înlocuit (într-un articol din The New York Times) cu termenul black. Reiese din atitudinea celor suiți pe scenă, dar și a celor de pe iarbă, că răbdarea minorității ajunsese la liman și doar scînteia le lipsea ca să dea drumul măcelului. În mod ironic, autoritățile New York-ului, conduse de un primar alb adorat de comunitate, au ajutat la organizarea acestui spectacol tocmai pentru a preveni eventualele revolte ale minorității, de așteptat în toiul verii mai degrabă decît în oricare altă parte a anului. În urmă cu un an, zeci de orașe fuseseră trecute prin foc și spadă în urma asasinatelor lui Martin Luther King Jr. și a lui Robert Kennedy, văzut ca un aliat al americanilor de culoare.

                                                                                                            #

De-a lungul performanțelor festivalului, negrii au fost puternic instigați la revoltă fizică și violență (probabil unul dintre motivele obliterării filmului), discursuri pe care le-am auzit adesea după asasinarea lui George Floyd, la 25 mai 2020. Îmbărbătați, încurajați, deplînși, împinși la revoltă, prin îndemnuri care ar fi dus la arest în alte circumstanțe, mai cu seamă în acea perioadă. La un moment dat, pentru că festivalul a coincis cu ocazia primei aselenizări umane, mai multor spectatori le-au fost luate intervenții și aprecieri asupra evenimentului. Nimeni dintre cei întrebați nu a părut excitat de marea ispravă a omului alb. Dimpotrivă, toți au subliniat risipa de bani, în dauna ajutorării comunităților de negri (copii flămînzi, cartiere ruinate, școli de mîna a doua etc.). Pasul uriaș pentru umanitate n-a fost decît un moft inutil pentru minoritate.

                                                                                                           #

De ce le-a luat unora și altora atîta timp pentru a lansa acest film deosebit? Le-a luat pentru că fructele mîniei nu se copseseră încă - nu venise vremea statuilor răsturnare, a istoriei masacrate, a valorilor reinterpretate și interzise, a persecuției inverse. În fine, acest documentar poate fi privit prin mai multe lentile. Cea muzicală, cu regretul decăderii unui curent fără apreciere și precedent. Politic, însă… Nu se poate ca în cercurile decizionale să nu se fi știut de acest festival cîntînd dezrobirea. Poliția a fost prezentă. Probabil că și agenți ai FBI. Mai degrabă mergem pe ideea că s-a știut despre ce-a fost vorba și tocmai de aceea orice posibilă propagandă în jurul cazului a fost aruncată sub preș.

                                                                                                          #

La ce-a folosit interzicerea? Este evident că la nimic. Nu mare lucru. Dimpotrivă. Administrațiile albe au avut tot timpul la dispoziție să analizeze și, vorba partidului, să ia măsuri. N-au făcut nimic. Și atunci, ce era de așteptat, cînd condițiile mizere ale comunității au sporit? Cînd persecuția, criminalitatea, promiscuitatea, paupertatea și blamul s-au înmulțit ca o rîie sufocînd milioane de oameni dezavantajați și fără speranță. Întrebat de ce drogurile sunt atît de folosite în comunitățile minorității negre, un cetățean cu carte a afirmat că, pentru mulți, este singura cale de-a diminua impactul vieții mizerabile la care sunt supuși acești oameni. În timpul spectacolului, un artist a făcut afirmația că muzica este o formă de-a exprima revolta și de a diminua stresul și frustrarea de fiecare zi. Deci nu o formă de expresie artistică.

                                                                                                         #

Întîmplarea pare dusă la limita incredibilului: de cînd mă știu am privit la acea perioadă ca la un paradis pierdut (în relație cu ce avea să urmeze – și cu ce se-ntîmpla în alte zone ale lumii, nu mai departe decît la noi, bunăoară)! Ca întotdeauna, orice formă de asuprire, comunistă ori democrată, latentă sau vizibilă, aspră sau blîndă, sofisticată sau primitivă, alege cea mai proastă soluție: nimicul. Lasă-i să fiarbă în suc propriu! Au fiert jumătate de secol și omul alb a continuat să se îmbogățească nerușinat, să-și cumpere iahturi de sute de milioane de dolari, să-și construiască reședințe în care ar încăpea o stradă de ghetto, să contruiască rachete personale, să achiziționeze insule și să-și implementeze veceuri din aur (e drept, nici omul negru nu manifestă bun-simț cînd este năpădit de avere, dar asta e inima altei discuții), în timp ce criminalitatea creștea de la an la an, dînd semne tot mai grave de maturație.

                                                                                                        #

Stupida aroganță a celui puternic, veți zice! Nenorocita atitudine a celui cu burta plină la vederea celui cu burta goală și mîna întinsă! Nebuneasca credință că închiderea ochilor este cea mai simplă rezolvare a unei probleme atît de serioase. Prin nenumăratele lor acte de cretinism, tîrîte după ei sute de ani, prin abuzuri și cinism, albii n-au făcut decît să-i înrăiască pe negri, parcă în virtutea unui program care să le aducă un profit anume, capitaliști fiind. Practic, și-au nedreptățit proprii frați. I-au adus la un nivel care este aproape imposibil de redresat. Și acum ne mirăm cu capetele sparte. Cum altfel se perpetuează moștenirile aberante? Cei molestați de mici vor ajunge prădători la timpul lor. Copilul unui tată bețiv rareori va scăpa din mrejele alcoolismului. Oroarea va atrage oroarea. Putem enumera, dar critica obiectivă va merge întotdeauna împotriva părinților decît a copiilor.

#

Ce e de făcut? Ce-am făcut această jumătate de secol: nimic! Să aruncăm sub preș realitatea înconjurătoare. Orice arest, legitim sau nu, va declanșa noi proteste. Orice măsură, inteligentă sau nu, va duce la noi acte de violență. Am trecut de vremea reparației. Lăsați violența să fiarbă în suc propriu! Să avem timp pentru a medita la cît de breji am fost. Și, desigur, în situații similare, vom mai fi.

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro