Ştim prea bine că nu toţi oamenii mari fac copii pentru că şi-i doresc de-adevăratelea. Unii fac pentru că aud, din ce în ce mai des, “Dar tu pe când?” sau pentru că părinţii lor aud, din ce în ce mai des, “Dar al tău pe când?” sau pentru că “Am deja o vârstă.” sau pentru că n-are cine să le ducă valoroasa afacere sau valorosul nume mai departe sau eu mai ştiu din ce alte motive de-astea tâmpite şi superficiale. Prea rar mai aud oameni spunând că fac un copil pentru că sunt parte din creaţie şi au şi ei ceva uman, sentimental, integru şi frumos de dus mai departe şi poate de dezvoltat, din generaţie în generaţie. Rar mai aud bărbat şi femeie care să tânjească împreună după fructul pasiunii dintre ei. Rar mai aud familie care să ceară binecuvântare de la viaţă pentru încă un suflet printre ei.

Majoritatea fac astăzi copii ca să aibă ce respinge.

Ca să aibă cu ce şterge pe jos de nervi sau de frustrare, ca să aibă ce critica sau înjura, ca să aibă cui spune cuvinte înjositoare, ca să aibă pe cine face proşti şi incapabili, ca să aibă pe cine umili, controla, tachina. Majoritatea fac copii, în loc să se apuce de box, spre exemplu. Pentru că un sac de box n-are sex, ca cineva să se poată plânge că mai bine era băiat, în loc de fată. Pentru că un sac de box n-are carne care să simtă durerea loviturilor. Pentru că un sac de box n-are suflet care să simtă durerea cuvintelor şi-a ţipetelor. Pentru că un sac de box nu cere atenţie şi nici de mâncare. Nu plânge şi nu comentează. Doar încasează.

Nu mai amâna! Programează-te la o CONSULTAȚIE OFTALMOLOGICĂ GRATUITĂ, aici!

Noi, adulţii, suntem prea plini de probleme emoţionale, ca să facem copii aşa, la voia întâmplării.

Suntem prea slabi, ca să fim în stare să răspundem nevoilor unor suflete abia apărute în lumea asta mare şi plină de prea multe. Nu toţi suntem capabili să manifestăm ataşament sănătos faţă de un copil şi nici să oferim o educaţie pozitivă. Majoritatea devenim părinţi doar cu fizicul, dar nu şi cu sufletul şi mintea. Majoritatea suntem încă indisponibili din punct de vedere emoţional, pentru că în noi înşine o furtună încă dăinuie. Iar furtuna asta a noastră nu ne permite să avem un comportament adecvat. Nu ne permite să acordăm atenţie suficientă creşterii copilului. Nu suntem pregătiţi să ne aruncăm ochii personal în şcoala vieţii lui, nu avem suficient timp să discutăm despre activităţile şi interesele lui. Poate doar despre ale noastre, alea nemanifestate la timpul nostru şi impuse lor, doar pentru că nici părinţii noştri n-au fost gata să ne aibă pe noi.

Credem despre implicarea asta într-o relaţie părinte-copil ceea ce credem şi despre implicarea într-o relaţie sentimentală bărbat-femeie. Că ne îmbunătăţeşte viaţa. Credem despre un copil nou-venit că ne îmbunătăţeşte relaţia cu partenerul, că ne îmbunătăţeşte imaginea în societate, că ne ridică în slăvi în faţa celorlalţi. Dar nu luăm în calcul daunele psihologice de care suntem în stare în viaţa copiilor noştri. Îi tachinăm doar pentru că sunt ai noştri şi considerăm că nu are nimeni altcineva drepturi asupra lor. Îi pedepsim şi îi ridiculizăm. Îi lovim şi îi trecem la colţ, doar pentru că am avut o zi proastă la serviciu şi ei ne pun prea multe întrebări când ajungem acasă. Îi intimidăm şi îi blestemăm. Îi forţăm să mănânce ce avem noi chef şi le schimbăm regulile jocului numit ‘viaţă’, ori de câte ori ni se scoală nouă. Îi izolăm şi îi lăsăm nesupravegheaţi fix în cele mai nepotrivite momente. Le tăiem porţiile de prietenie, de socializare, de joacă, doar pentru că şi nouă ni s-au tăiat când eram mici. Îi recompensăm dacă fac doar ce avem noi chef sau nevoie. Îi învăţăm să treacă pe la trecere doar când e semaforul verde, dar traversăm cu ei de mână, în fugă, pe mijlocul drumului, printre maşini, atunci când noi ne grăbim undeva, zicându-le, crezând că astfel ne spălăm pe mâini de vină, “Tu să nu faci aşa când eşti singur!”. Îi învăţăm să mintă, dacă noi avem nevoie, dar îi călcăm în picioare dacă îi prindem pe ei cu vreo minciună de-a lor. Le interzicem să “dea din casă”, dar le reproşăm că nu ne povestesc nimic din vieţile lor personale.

Aruncăm cu pietre după un câine amărât sau după un om al străzii. Bem alcool şi fumăm iarbă. Ne jucăm jocuri morbide. Încurajăm sporturile şi obiceiurile pline de violenţă. Susţinem păturile sociale. Dăm şpagă şi intrăm în faţa altora la coadă. Ne batem între noi şi ne vorbim ca la uşa cortului. Toate astea şi multe altele în faţa copiilor noştri. Dar noi cică nu suntem responsabili, dom’le, noi n-am greşit cu nimic, “Zici că nu eşti copilul meu, ci al unor nenorociţi!”, “Cine te-o fi învăţat să faci aşa, că eu sigur nu!?”.

Dar sunt copiii noştri. Iar noi avem curajul, în condiţiile astea, să ne numim părinţi. Şi-avem şi pretenţii. Să fim respectaţi, să fim iubiţi, să aibă cine să ne aducă un pahar cu apă la bătrâneţe. Dar ia-i de unde nu-s atunci. Că fug toţi, care încotro. Unii la puşcărie, alţii mâncând pământul, că nu mai vor să audă de circ şi panaramă. Şi toate astea pentru că naştem copii din părinţi cu probleme emoţionale nerezolvate. Pentru că naştem copii din părinţi frustraţi şi nemulţumiţi de propriile persoane, rezultate, obiceiuri, avuţii. Pentru că naştem copii din… nişte copii mai mari, dar la fel de neştiutori şi neînţeleşi."

Fragmentul este parte din cartea Terapie pentru minte şi suflet - Vol. 2

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro