Știu că se va întîmpla, n-am nici cea mai mică dovadă de ezitare în a accepta venirea morții, într-o lume deja moartă peste care se așează praful, poate chiar mai repede decît ar fi cazul să-mi închipui, dar există în mine o pîlpîire care mă agită și nu- mi îngăduie stingerea, mă chinuie și-mi spune în același timp că altceva, cu mult mai important și mai mare decît mine, trebuie să cunoască supraviețuirea prin sîngele care încă mă mai conduce, să revină pentru a-și continua alergarea, să nu scadă ritmul ultimelor bătăi, pentru că spectacolul nu s-a încheiat și replica finală încă atîrnă de grinda stabilimentului, așa cum încerc să prelungesc respirația animării în tînguirile bestiei de pe scenă.


De ce atîta chin și efort pentru ceva care oricum va fi reprimat la stingerea luminii? Și nici nu sunt singurul prins în această urzeală a ducerii mai departe, a îmbolnăvirii unei lumi de-acum limpede fără remediu, formate din lecturi singuratice, șoapte mocnite călătorind prin pivnița părinților, ore de studiu mai degrabă inutil și un morman de vise care se usucă sub ochii mei. Tot timpul a existat o generație care nu se simțea bine și trăgea să moară, dar, dacă lumea este formată din mănunchiul destinelor care-o compun, ce văd nu-mi place, pentru că unii mor de pomană. Niciodată n-am fost atît de înstrăinat de discrepanța oamenilor care alcătuiesc umanitatea. Cei puțini s-au stins, cei raționali nu mai sunt. E drept, nici eu n-am fost pînă acum atît de departe de cei care i-au înlocuit. Nu păstram în comunism atîta degrevare morală ca acum, avîntată umilință cognitivă și mai puțin bun-simț, cînd condițiile vieții ne-ar fi justificat în mai multe forme ca azi animalitatea identificată.


Dați-mi un singur motiv pentru a susține libertatea de jur împrejur drept purtătoarea umanității din noi și voi continua să lupt pînă ce ultima picătură de sînge se va fi scurs pe pardoseala sufrageriei centrale, după care mă voi risipi în natura dintre blocuri și de la marginea orașului, pentru a-i păstra spiritul în versuri nescrise, departe de ierarhiile strîmbe ale nebuniei colective și de orice zbatere, cărămidă pusă la temelia uitării care se ridică din toate plecările noastre, una cîte una. Dați-mi un singur indiciu că suferința pe care trebuie s-o inspirăm vine din afara ființei! Nu, nu mă voi întoarce! Este tot ce pot să fac pentru dojenirea celor care sunt. Regretul vostru va persista, dar nu mult, în adierea cuvintelor de închidere…


Am străbătut toate ungherele, am revăzut o seamă de cunoștințe, am revizitat locuințele în care mi-am familiarizat tinerețea. Străzi desfundate de mîna omului, relații decrepite pe cale naturală, domicilii ocupate de străini declarați. Ce mi-a mai rămas de făcut și de sperat? Mă tem că nu mare lucru. S-o iau de la capăt, eventual, într-un oraș din Transilvania ori străzi pietruite-n interbelic. Sau tot aici, în ultimă instanță, dar la umbra altor cotloane și oameni.  


Acesta este marele prilej al celui plecat pentru mai bine de 30 de ani de-acasă, care se-ntoarce la tatăl mort, la valiza furată de pe treptele gării și mînia celor care-l recunosc. Dar dacă aducerea aminte este o șosea cu două direcții și întrucît îți asiguri cu prudență, unde mai pui, controlul fețelor pe care le-ntîlnești, cît și traseul cartierelor, nu te mai recunosc decît cei pe care ții tu să te recunoască (de-ți va fi servită nevoia). Timpul te face invizibil și-ți redă tinerețea. Ori măcar plăcerea iluziei de-a o lua de la capăt. Ești superficial. Cînd te întorci, n-o faci pentru a te regăsi, ci pentru a te pierde.


Ca să nu te încurci în probleme care nu-ți vor ajuta, trebuie să ții cont de o singură prohibiție: să ocolești cimitirele, școlile și muzeele. Altfel te vei trezi în mijlocul unei intersecții fără a mai ști încotro s-o apuci și vei rămîne imobil. Lumile vor avea tendința asocierii, lepădînd și corespondențele de care te-ai lovit în deșertul surghiunului. O oază, un cartier de demult, o stradă parfumată, un șarpe tăindu-se-n țepii unui trandafir pios. În acele momente, pus să operezi o alegere multiplă, n-ai să mai știi ce vîrstă ai, nici unde te afli ori încotro te îndrepți.

E cu putință ca abia atunci să te eliberezi total de chingile concretului, să afli tot ce te-ar putea interesa, să domini fără a-ți face simțită prezența, să iubești fiind lăsat în pace, pentru că morții vor afișa întotdeauna un aer rezervat. Vei avea puterea de-a dispărea din peisaj cu două minute înainte ca mama ta să traverseze strada sau ca un prieten care nu te recunoaște să-ți ceară un pol de-o cinzeacă. Simți cum te înalți cu inima zvîcnind, căci nu le mai aparții. Ești, în sfîrșit, un om liber. Treci neatent pe lîngă doi tineri care aduc izbitor cu Lidia și cu tine împărtășind replici tăioase pe o bancă în parc. Nu ești interesat în ce-și spun. Într-o haină albă, Mihai Ursachi se îndreaptă spre ulicioara Lăpușneanu dinspre statuie, constați, cu acea ocazie, că n-au dărîmat-o, și intri într-un gang din spatele cofetăriei Amandina. Hălăduiești pînă devii sigur că nu-ți va ieși nici un tată sfîșiat în cale, nu va alerga spre tine, să te îmbrăţişeze şi să te sărute.


În vitrina cu televizoare a unui magazin de pe strada Ștefan cel Mare sunt derulate imagini alb-negru transmise din cadrul unui congres al C.C. al P.C.R. Dictatorul dă agitat din mînă, cît pe ce să-și piardă Rolex-ul bătut în nestemate, și din gură, riscînd emanciparea de-un import însemnat, întrerupt de uralele junglei domesticite cu bîta și magazinele partidului. “Vom face totu’, vom face totu’, vom face totu’ ca să riglemintăm pornirili deveațoniste, deveațoniste, deveațoniste din socetatea noastră mutilaterală și apucăturili de cetățeni cari stochiază în viderea speculi, speculi, speculi…“


Ai făcut ce-ai făcut și-ai ajuns acasă, în sfîrșit! Nu te-ai lăsat. Acuși vorbește și de tine. Nu mai bine rămîneai unde te-ai dus? Sau – ce spun eu? – perfect ar fi fost să nu mai fi plecat deloc… Da, să cunoști lumea! Să afli oameni… întîmplări… povești… Ți-a ajutat? Ai vîndut ce-ai avut pentru un blid de linte, ca să te-ntorci în fundătura neutră a unui colț de cartier vechi! Te doare la fel de tare, fie c-au ras tot, fie c-au mai lăsat cîteva crîmpeie, ca să-ți aduci aminte, în caz că scapi din lesă. În lipsa ta au făcut ce-au vrut! Iar tu, Gregor Samsa de Bahlui, nu ai ajuns decît un gîndac în jurul căruia nu mai este nici gunoiul de odinioară.


Stau la poarta cimitirului, țintuit în emblema de metal de disprețul orașului din urmă și al descompunerii paradisiace, așteptînd să se-ntunece...

Liviu Cangeopol
7 iulie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro