Cînd o persoană ceva mai trecută de vîrsta tinereții moare, cele mai recente amintiri decrepite în acreală despre ea sunt înlocuite cu imaginea totală a personalității sale, integrîndu-se și pierzîndu-se omogen în cantitatea de istorie comună pe care a trăit-o. Pe baza acestor considerații, cei care mor, în special cei pe care i-ai cunoscut mai cu atenție, adaugă forță procesului de mitologizare al unei epoci sau așezări, pentru că au făcut parte din ambele. Prin anihilarea prezentului efemer, bicisnic, agresiv, înșelător și incolor, moartea lărgește o poartă în trecut (de fapt, în prezentul etern), a cărui glorie se întregește și cu ajutorul căreia epoca va fi fixată în arhiva istoriei. În cazul de față, a comunismului în cuștile căruia ne-am tîrît tinerețea. Asta e ce-i datorez lui Mati. Mati Botezatu.


Sunt conștient de stranietatea acestei percepții, dar perioada de după 1989 mi se pare absolut eliminată din adunătura acestui criteriu. Nu încercați să explicați asta prin ieșirea autorului din peisaj, cît nici a celor peste cinci milioane de emigranți care au urmat, căci ar fi și superficial, și inexact. Obișnuiți-vă cu noțiunea că vremurile pe care le trăim nu au fost ancorate încă în istoria românilor. E ciudat, e dificil de adus descifrări, e absurd de dezvoltat, dar nu mai puțin real. Sunt fenomene imposibil nu atît de explicat, dar nici măcar de expus în aria descrierii. Cel mult, dintr-o perspectivă occidentală, suntem parte a zgomotului de sumă al evenimentelor recent derulate. Nici asasinarea dictatorilor n-a consemnat un eveniment destul de important încît să formuleze structura unei cronici coerente de la un sistem la altul axată pe girueta modelelor de superficialitate, căci execuțiile n-au fost dublate de eliminarea insectelor roșii, nici a mineriadelor sălbatice ori a furtișagurilor electorale, însoțite de crimele rurale și bătăile din intravilan și toată panoplia (fără sarcina violențelor exotice de care am făcut dovadă, probabil că nimeni nu s-ar fi grăbit să ne așeze pe hărțile actuale ale continentului). Suntem percepuți ca un conglomerat moluscar, cu nimic omenesc în el, aflat întîmplător în vecinătatea unor colonii mai evoluate. Cu rămășița unui pospai de civilizație, am fi rămas un mit interbelic al unei Atlantide răsturnate. Așa, în cel mai bun caz, nu putem pretinde la mai mult decît strănutul arhaic al unei moșteniri de fond în căutarea măștii medicinale.


Tot ce a fost nou în România actuală a fost rejectat, iar ce a rămas vechi a fost legat de epoca premergătoare. Au existat evenimente, unele importante, nu s-ar putea tăgădui cu temei profund, dar nu vei reuși să definești într-o singură frază specificul acestor trei decenii. Comunismul avea cîteva constante, cuprinse în seria celor trei „f”: frig, frică, foame. Cu diferite nuanțe, acestea au stat de gardă la catafalcul patriei timp de 42 de ani. Vom forța nota, pentru a găsi un echivalent al vremurilor noi, în formula celor trei „d”: decădere, duplicitate, desprindere, care, cu puțină îngăduință, ar acoperi ca o ninsoare poluată peisajul din vale în vale al democraturii originale, din care încă n-am ieșit. Un peisaj filmat obsesiv de Tarkovski în Călăuza, pe calapodul Vechiului Testament, în care românii nu mai au pic de credință.


Probabil că o explicație mai răsărită ar fi lipsa aproape totală a noilor personalități, în orice domeniu. Probabil o meteahnă globalizată cu accente agravate în curtea noastră. Personalitățile au fost substituite cu impostori, în rare cazuri fiind înlocuite cu ele însele, ceva mai trecute biologic și mai pronunțate-n imoralitate și demență. Nu mai avem profesorii de odinioară, matematicienii, doctorii, actorii, scriitorii (cu o singură excepție – M. Cărtărescu, mai mult încurcînd statisticile, precum lebăda printre curci plouate și măgari scopiți cu patentul), sportivii, muzicienii. Nu mai avem nimic, nici măcar din puținul cu care am fost obișnuiți. Iar politicienii nu sunt cu nimic mai presus decît Ceaușescu și vitele care-i mugeau în subordine, decît poate prin zgomot, considerînd contextul colectiv și moda zilei.


Pînă la urmă, răzbunarea promisă de dictatorul scorniceștean ne-a ajuns din urmă. Roadele comunismului le culegem abia acum (inclusiv prin căpșunarii scoși din producție pentru export de sezon). Generații de șarlatani, de oameni fără caracter, fără talent, fără perspectivă, fără valoare, îmbulzindu-se-n viața noastră din camioane de asalt. Acesta este motivul pentru care nu persistăm decît ca o pată cu contur incert pe o hartă a unei istorii indecise și frauduloase, fără promisiuni, viitor și credibilitate.


Constant, în depărtare, în nopțile liniștite dintre două dezmățuri, unii încă mai pot auzi clinchetul care altora le-ar evoca apartenența la o lume împlinită. Nu mai sunt lacrimi să curgă. Nici Moise n-a dorit distrugerea poporului idolatru, rătăcit în nostalgie și revoltă, riscînd să intervină pe lîngă Dumnezeu pentru iertarea generală. Dar, în cazul nostru, trecerea unei generații n-a ajutat decît la perfecționarea căderii.


Suntem singuri cu noi înșine. Adică suntem singuri... nemișcați într-o stare larvară. Așteptînd cu ochii închiși speranța materializării. Pe cine și de unde să apară? Ca să facă ce?

Liviu Cangeopol
4 august 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro