am tot ce dau; iau din ce-au rău
toți cei mai buni din jurul meu.
Dorin Liviu Zaharia

În unele situații, mai cu seamă în cazul culturilor primitive, patria pornește nu de la colectivități, oricît de distincte, divergente, bogate și complexe, ci de la indivizi genialoidali, oricît de necunoscuți. Ei repreaintă motoarele ascunse ale colectivității, ei formează limba și trasează standardul caracterului, ei duc în spate crucea pentru cei mulți și flacăra pentru cei puțini.

Deplîngeam deunăzi lipsa de relevanță a României pe hărțile lumii, pornind de la impetuosul neajuns că (enumerînd o singură și supărătoare excepție), în ultimele trei decenii, nu am fost capabili să dezvoltăm personalități în nici un domeniu. Cîteva ciudățenii cu rază mică de acțiune, categorii infracționale operînd în ilegalitatea exterioară, crime de o cruzime absurdă, scandaluri nici măcar lucind de originalitate, căci alții ne-au luat-o întotdeauna înainte la toate disciplinele. Pe drumul devenirii întru civilizație, România se rătăcește chiar și cînd copie literă cu literă registrul altor unități operînd ca nații de-a lungul omenirii. Nu-mi trecea atunci prin cap, din nepricepere ori lipsă de îndrăzneală, că, în cazul unei înfrîngeri totale, întregul trebuie recîștigat de la parte în sus, ci nu invers.

Înainte de-a vedea ce trebuie făcut, ne întrebăm: ce-a rămas din România marelui somn? Prin ce putea ea dăinui, dacă ar fi meritat? Unii au spus, mai mult pe direcția umorului involuntar, că regimul a reușit electrificarea patriei. Dar nu fusese Timișoara, la 1884, primul oraș european electrificat? Dintr-un articol publicat în aprilie 2012, citim cu stupoare și mîndrie că electrificarea va fi încheiată în România pînă la apusul anului! Nici nu avem loc pentru cîtă crucire ar fi necesară! În fine, cam toate criteriile sunt aduse în discuție, parcă în bătaie de joc: ridicări de blocuri, asfaltări interjudețene, industrializare sufocată, urbanizare halucinogenă, agricultură pe furt și chiul, cercetare științifică după ureche nespălată, nivel de trai, medicină cu pastilele clientului, artă în genunchi, mișcări sportive de massă de-a fi ciuca bătăilor cu orice adversar și culturalizare la sate din propagandă de partid și vorbele de duh ale Baronului von Münchausen. Cu alte cuvinte: văzduh total și ciupeală avansată!

Cei ce ridică în slăvi perioada comunistă ori măcar cîteva aspecte ale ei fie sunt orbiți de ignoranță (măcar în comparație cu celelalte țări socialiste), fie de rea-voință (pentru a-și justifica slugărnicia de odinioară). Citiți cu luare aminte: la nivel de colectivitate, de bun național, de victorie a civilizației, românii n-au reușit nimic bun din 1947 pînă în 1989! A, da, rectificăm în regim de mare scofală: au permis tipărirea unor cărți semnate de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, în anii 1968-1971 (dar nici un rînd din Cioran ori Vintilă Horia); prin anii ’70, un redactor nebun de curajos a difuzat la Televiziune filmul documentar Let It Be, cu degenerata formație britanică The Beatles; grupurile Blood, Sweat and Tears și Procol Harum au ținut concerte fără vîlvă pe scenele țării; a fost republicată (în regim de circuit închis) Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui George Călinescu în șmecherie fotocopiată, pentru a nu implica oficialitățile. Mînați, măi!

Păi dacă asemenea piscuri de reușită consemnăm noi în îmbrînceli de admirație, pe baza cărora admitem superioritatea comunismului autohton și justificarea nostalgicilor, cam cît de pipernicite la nivel quantic trebuie să fie “realizările” prezente! Trecem cu vederea, că asta știm. Mai forăm un etaj. Dacă traversăm în prea mare viteză, nu depistăm nimic. Micșorăm vigoarea trecerii și observăm cîțiva noduli pe firul imaculat al existenței naționale. Ne apropiem pînă la conturarea unor mogîldețe chinuite, dintre care distingem două genii abia palpitînd, fără a fi prea tare băgate în seamă: Alexandru Monciu-Sudinski și Dorin Liviu Zaharia, amîndoi născuți în același an de cumpănă 1944, studenți la mai multe facultăți în aceeași perioadă, în același oraș, București. S-au cunoscut? De cîte ori au trecut unul pe lîngă celălalt fără să știe? Mergînd în același vagon de tramvai, meditînd, unul la măreția trecutului, celălalt la mizeria prezentului, pînă la stația următoare.

După cum a reieșit, cei depistați cu adevăratul morb al blestemului patriotist au reprezentat două tendințe opuse: extragerea sevei de prostie absurdă a poporului contemporan dezvoltat și, de cealaltă parte, fiorul de esență a ceea ce se pare că fuseserăm cîndva la umbra unei divinități ascunse în dispariție absolută. Pentru oglinda pe care ne-a pus-o înaintea ochilor, în logica mațelor de partid, Monciu-Sudinski ar fi trebuit să fie ucis într-o piață publică de primă însemnătate, ceea ce i-ar fi conferit statutul de martir al unui neam supraviețuind în ce avea mai rău. Din păcate, n-a avut norocul. În prostia lor, l-au premiat. A fost nevoit să-și părăsească țara, căutîndu-și un fals refugiu în Suedia, unde s-a stins sub cascada anonimatului asurzitor și rece. Nu se știe dacă mai trăiește, și, încă și mai grav, nici nu știm dacă mai are importanță.

La celălalt capăt al cerului românesc, prin filozofia pe care a dezvoltat-o din bucăți de spirit smulse din cultura ancestrală a lumii, exprimată adesea prin poezie și cîntec, Dorin Liviu Zaharia s-a ridicat la rang de izbăvitor rătăcit în centrul unui cult ai cărui membri îl divinizau (și care nu l-au uitat nici acum, la 33 de ani de cînd s-a stins, la jalnica vîrstă de 43 de ani). Filonul universal din care am făcut parte cîndva, religia sărmanilor, filozofia obidiților, speranța disperaților care aprind făclii în munți, transpuse în licărul ochiului drept rămas deschis în sicriu și pe care prietenii săi n-au reușit cu nici un preț să-l închidă.

Ființe generoase pînă la grandoare, inteligente pînă la ridicol, creatoare pînă la supliciu. Nu, nu sunt singurii români de geniu ai acelei epoci, dar, în context, sunt cei mai reprezentativi. Prin modestie, prin combustie mistuitoare, deopotrivă și pentru apropiați, prin discreția dispariției și prin imensa importanță de care, probabil, în oricare alt popor s-ar fi bucurat fără căutare. Ar fi putut să apară în orice neam, în orice epocă, dar mă îndoiesc că ar fi putut să-și coacă opera în afara unui regim precum cel al comunismului opac și dement al României ceaușiste. Singurele valori naționale dintr-o perioadă în care ne era rușine că existăm, de la care am putea porni călătoria spre propria noastră regăsire. În timp ce slugile lingușitoare ale lui Ceaușescu îl considerau românul providențial, biet țigan de Scornicești, care se naște o dată la 500 de ani! Măcar asta avea o conotație pozitivă!

Imaginați-vă că România ar fi avut cîteva zeci de mii de asemenea caractere și biografii comune! Ne-am fi trăit Iadul pe picioare, sunt sigur de asta! N-ar mai fi plecat românii cu milioanele, nu ne-am fi prăbușit din grația minimei decențe, am fi reușit să ne regăsim drumul și soarta iar țara n-ar fi ajuns la dispoziția unei pegre îngălate, generație după generație. Prin demența noastră fără odihnă, pe Isus îl ucidem în fiecare zi. Pentru că n-avem ce face cu sacrificiul și exemplul lui. În lumina modelului, asta facem și cu cei doi, pe care-i expulzăm din firea noastră cu fiecare deschidere de televizor, aparat de radio și publicație de hîrtie. Ne continuăm cu mîndrie orbirea în deșert, scîrbiți de naivitatea altora. 

18 septembrie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro